Ignat Caracudi
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura literara » Dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
E dificil de imaginat ce-l va fi determinat pe I. L. Caragiale sa revina, dupa nu mai putin de opt ani, în „O cronica de Craciun...“ (text aparut în „Opinia“ – Iasi/decembrie 1907) asupra personajului Caracudi din celebrul „Reportaj“ publicat initial în „România juna“/decembrie 1899 sub titlul „Reporter – reportaj“ si inclus în monumentalul volum „Momente“ din 1901. Sa fi avut Nenea Iancu remuscari fiindca în prima (cronologic, dar si axiologic) schita îsi privase eroul de un fundamental detaliu de stare civila – prenumele: Ignat – care este mentionat întâiasi data în „O cronica de Craciun...“? Putin probabil si, la urma urmei, nici macar foarte important din perspectiva literara.
Mãrturisesc cã nu am un rãspuns la întrebarea de ce procedeazã Caragiale astfel.
Mult mai interesanta mi se pare insolita dialectica a utilizarii timpurilor verbale în cele doua lucrari ale Iancului. În ambele avem de-a face cu rememorari explicite ale unor întâmplari petrecute în urma cu cinci lustri („acu vreofc cincisprezece ani pe vremea cabinetului Bratianu“, se precizeaza în incipitul „Reportajului“). Avem, de asemenea, un narator comun, directorul „Revoltei nationale... o gazeta eminamente combativa, facând crâncena opozitie“ în epoca sa de glorie, dar disparuta între din peisajul publicistic. Sare în ochi, în atare conditii, faptul ca „Reportaj“ se circumscrie flexionar ritmului interior si cadentei formale ale timpurilor verbale proprii evocarii – imperfectul si perfectul compus – în vreme ce „O cronica de Craciun...“ se deruleaza eminamente la timpul prezent. Marturisesc ca nu am un raspuns la întrebarea de ce procedeaza Caragiale astfel, dar nu pot sa nu observ ca variatia de regim temporal împinge totul în plin paradox: „Reportaj“ se întrupeaza literar într-o povestire cu deosebit relief, cu o perfecta omogenitate a actiunii si o expresivitate aparte a dialogului, iar „O cronica de Craciun...“ este un moment destul de sarac sub raport epic, compozit si incoerent în ansamblu (episodul Piccolino si rezumatul novelei „În pustiul lumii mari“ mai mult paraziteaza curgerea textului decât îl îmbogateste semnificativ), cam anemic si fara pregnanta, desi aici faptele nu sunt evocate, ci se petrec, ca sa spun asa, sub ochii cititorului.
Dar se mai întâmpla ceva: gazetarul frenetic din „Reportaj“ este si nu este acelasi personaj cu domesticul Ignat Caracudi din „O cronica de Craciun...“. Mai degraba nu. Din tânarul „reporter special“ care încearca sa-si faca meseria în chip prob si onest, dar este obligat, sub presiunea amenintarii cu concedierea imediata, sa se transforme într-un veritabil campion al presei de senzatie ce se hraneste amorala cu „inventiuni fictive“, din jurnalistul care abandoneaza de nevoie realitatea precara în evenimente incendiare, capabile sa vânda gazeta, în favoarea unei dezlantuiri lucrative de imaginatie politica nu mai ramâne, în „O cronica de Craciun...“, aproape nimic. „Cel mai încercat colaborator al „Revoltei nationale“„ si-a pierdut, în câtiva ani, promitatoarele „apucaturi americane“ care îi asigurau „un frumos viitor ca ziarist român“, decazând în rutina si superficialitate profesionala. El are acum pentru felurite evenimente (Paste, Craciun, si, probabil, multe altele...) un portofoliu de texte gata redactate – materiale refolosibile, cum ar veni – si, în caz de nevoie... pac cu ele la „Revolta...“! Le mai încurca din când în când unele cu altele, ce-i drept, ba sub presiunea timpului nefavorabil sau a irezistibilelor chemari zilnice la masa ale socrului personal, parintele stravofor Bârzescu Pantelie cu care „domiciliaza împreuna tocmai peste drum de redactie“, ba din cauza deranjului prilejuit în aria habitatuala de sistematicele contributii pe care prolifica-i consoarta, „gentila doamna Florica Ig. Caracudi, eminenta profesoara de istorie“, le adauga anual la cresterea indicelui de natalitate a României. De drept si de fapt, personajul conturat cândva în „Reportaj“ sub cele mai generoase auspicii pare a se fi recules în ipostaza monocorda de neostenit producator de duplicate ale marilor barbati si aprigelor femei care orneaza galantarul triumfal al istoriei nationale. Cele sapte progenituri edificate în tot atâtia ani de casnicie jaloneaza onomastic devenirea tarisoarei pe versantii timpului, de la origini (simbioza romano-dacica) pâna catre evul mediu mai mult sau mai putin întâmplator, cu perspectiva, nu foarte îndepartata, a atingerii granitelor contemporaneitatii imediate: Traian, Decebal, Aurelian, Mircea, Dan, Despina, Kiajna... Ironia este pe cât de evidenta, pe atât de previzibila: gentila doamna Caracudi presteaza eminent ca profesoara la catedra de istorie, asa ca...
Un semn al diminuarii consistentei personajului Ignat Caracudi poate fi considerat chiar faptul ca nici unuia dintre copii nu i se atribuie decât nume tangente la ocupatiunea nevestei care – nota bene! – apare în toate anunturile repetatelor evenimente ale nasterii odraslelor istorice, „norocosul tata“ fiind mentionat doar atunci când, printr-o „fericita coincidenta“, zilele respective se suprapun peste acelea în care „valorosul colaborator“ al „Revoltei nationale“ împlineste un numar cât de cât rotund de ani: 35, 40... (Îmi reprim cu greu un vag impuls ce ma îndeamna insidios catre abisurile filozofiei misogin-circumstantiale: ce face casnicia din om, domnule...)
Lasând deoparte gluma (atâta câta e!), trebuie sa remarc împrejurarea variantelor-princeps. Câteodata, reluarile – mai apropiate sau mai distantate de original -, înregistreaza rezultate remarcabile: cazurile Cracanel din „D’ale carnavalului“, prefigurat într-o nota din „Bobârnacul“/martie 1879, sau „Cetateanul Ghita Calup“, cunoscuta Gogoasa din „Claponul“/1877 care contine in nuce întreaga intriga din „O noapte furtunoasa“. Alteori însa, acelasi procedeu se soldeaza cu (semi)esecuri. Se întâmpla astfel cu Marius Chicos Rostogan din ciclul „Un pedagog de scoala noua“(1893), „reînviat“ palid în „Despre cometa“ si „Emulatiune“ (noiembrie 1899 si, respectiv, mai 1900) sau – iata – cu personajul nostru, Ignat Caracudi, care, în interval de opt ani, îsi pierde substantial din stralucire si aplomb. Asta e: sportivii stiu foarte bine ca, uneori, repetarea unei performate superlative este mult mai anevoioasa decât chiar obtinerea ei...