Pentru tinerii profesionisti de teatru sansa se apropie de 0%
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura dezbaterii »
Autor: Dezbatere realizata de Cristina Rusiecki
Ce sanse au tinerii actori sau regizori de teatru care tin sa-si urmeze meseria? Care nu vor sa faca reclame, nici telenovele, nici dublaje la desene animate, nici figuratie în filme de serie B? Adica obisnuita grila de supravietuire a celor care au absolvit Facultatea de Teatru. Ci... teatru! Cât la suta din oportunitatile pe care le prevede sistemul nostru mamut, fosilizat, unde, de cele mai multe ori, nu criteriile estetice, ci micile interese si complicitati conteaza, li se adreseaza tinerilor? Ce posibilitati au sa se dezvolte profesional? Sa evolueze ca mijloace? Pot capta interesul publicului, se pot maturiza artistic, daca singurele lor sanse de a juca se rezuma de obicei la câteva scene de baruri, printre care Teatrul LUNI de la Green Hours a fost în mod constant cel mai generos? Oare este firesc ca singurul program consecvent de sustinere a teatrului tânar în România, de zece ani încoace, sa apartina unui pub? La toate aceste probleme deloc mici au încercat sa raspunda doi tineri actori, printre cei mai talentati ai generatiei lor: Antoaneta Cojocaru si Marius Manole.
Cristina Rusiecki: Se poate vorbi, în momentul de fata, în teatrul românesc, de un spirit de generatie, ma refer la cei tineri, desigur? Exista vreun grup care sa aiba, în intentie cel putin, o traiectorie clara, bine definita?
Marius Manole: Din pacate teatrul nostru, în acest moment, functioneza asa: ne-am facut treaba, am plecat, nu ne intereseaza ce se întâmpla mai departe. Se mai întâlnesc trei prieteni si fac o trupa, fac spectacole, dar se întâmpla destul de rar; suntem foarte împrastiati. Nu avem, oricum, dorinta de a construi. Doar impulsul de a distruge. De a spune ca ceva e prost. Nu de a zice: era asa si asa, dar am vazut pe cineva acolo cu idei interesante. Noi am venit sa darâmam. Când o sa învatam sa construim si sa apreciem ca altii fac câte ceva – rau, bun, dar fac – si sa nu mai dam cu piatra fara a pune ceva în loc, lucrurile se vor schimba. Pâna atunci va mai trece timp.
Cristina Rusiecki: Aici sunt complet de acord!
Marius Manole: Am putea sa spunem: nu a fost totul perfect, dar mi-a placut partea aceea, care era foarte buna. Hai sa vedem cum facem de acum încolo ca sa-l crestem pe omul ala.
Cristina Rusiecki: Eu una n-am gasit genul acesta de discutii niciodata, de când ma învârt prin lumea teatrului. „Sa vedem ce se poate face de acum încolo, partea asta a fost totusi buna“ – niciodata nu am auzit asa ceva. Dar pentru criticat, mai ales, spectacolele tinerilor, au forte care nu se termina. Argumente nu au de cele mai multe ori, în schimb apetenta e nelimitata.
Marius Manole: La un moment dat te plictisesti. Sunt unii care muncesc si iar muncesc. Sigur ca în munca lor, care e mai cuprinzatoare decât a altora, vor gresi de mai multe ori. si atunci tocmai acesti oameni ajung sa fie darâmati, sa nu mai aiba chef sa mai faca nimic. Pentru ca toata lumea spune: e prost, nu merita, nu te mai strofoca etc. Pâna la urma se ajunge la acel criteriu al publicului: vine sau nu publicul? Asta e tot ce conteaza. Traim într-o economie de piata si asta conteaza cel mai mult. Pot sa scrie si criticii orice, oamenii îsi vor face, oricum, treaba. Publicul are nevoie de acele lucruri si de aceea intra în sala.
Cristina Rusiecki: Cronicile de întâmpinare nu ajuta? Nu aduc publicul în sala?
Marius Manole: Din pacate, ajutorul acesta lipseste, acum, cu desavârsire. Lipseste si pentru ca la dumneavoastra în breasla criticilor si la mine în breasla sunt asa de fragmentate taberele si grupurile... Nu mai gasesti nici macar zece oameni la un loc, nici cinci. Daca unul spune ca e bine atunci poti sa fii convins ca asa e si ca ceilalti critici vor fi de acord. Nu exista asta.
Cristina Rusiecki: Fiecare critic are dreptul la judecata sa critica. Nenorocirea e ca multi dintre ei nu si-au mai reciclat criteriile estetice si informatiile cam de mult iar, daca au facut-o, parti-pris-urile, interesele, prudenta de a nu se pune rau cu nu stiu cine, de a intra în gratiile cuiva primeaza.
Marius Manole: si atunci tu nu mai stii ca artist pe ce sa te bazezi, pe trei actori colegi care îti spun o parere, pe publicul care vine... si cam atât. Cred ca în acest moment critica româneasca ar trebui sa actioneze si sa uneasca fortele. Sa se uneasca si sa faca ceva. Daca ei nu fac în acest moment ceva, noi, actorii, suntem asa de multi si asa de disperati dupa bani, dupa supravietuire, dupa profit, ca nu ne mai intereseaza aproape nimic.
Antoaneta Cojocaru: Eu înteleg prin critica si o modalitate de a rezolva, într-un fel, întreaga situatie a actorilor tineri. Critica ar trebui sa intervina pe acest traseu pe care se pierde si teatrul românesc, pe care se pierd si actorii. Ar trebui scris si despre asta, cred eu. Vorbeam cu Marius Manole ca esti nevoit sa faci atât de multe lucruri încât îti dai seama, pe zi ce trece, ca îmbatrânesti. Ca nu te mai ajuta corpul, ca nu-ti mai rezista mintea, ca nu mai ai energie, ca pâna la urma ce faci tu nu conteaza, ca si tie ti-e indiferent. Sunt foarte putini oameni care, de fapt, merg înainte. Daca oamenii astia se pierd, daca ei obosesc si îmbatrânesc, nu stiu cine mai ramâne.
Marius Manole: Cred ca suntem, acum, într-un moment în care distrugem tot. Nu mai ajutam lucrurile sa creasca. Înteleg, din povestirile pe care le aud, ca actorii, pe vremuri, erau protejati si erau ajutati sa creasca. Daca primeau un rol acum, în stagiunea viitoare li se dadea un altul care sa fie mai solicitant, sa le aduca ceva în plus. Daca jucau un rol dramatic, primeau apoi unul comic, sa-si împlineasca si acea latura.
Antoaneta Cojocaru: Nu se întâmpla sa nu-ti dai seama, sa nu faci diferenta între un actor de duzina si unul care are ceva de spus. Dar acum nu mai intereseaza pe nimeni valoarea sau evolutia actorilor. Se fac distributii cu persoane care n-au legatura cu meseria asta si nici nu vor avea vreodata. Iar pe cei care fac asemenea distributii nu-i deranjeaza deloc. Asta nu e în regula, aici ar trebui îndreptat sistemul, într-un fel.
Cristina Rusiecki: Nu exista în România nici un sistem de protectie a profesionistului de teatru sau film în fata diletantilor. Nu exista nici un sindicat care sa apere drepturile creatorilor iar lucrul acesta se vede de la ultimele prapadite de reclame în care agentiile iau figuranti ieftini ca sa nu plateasca actorii pâna la filmele facute de regizori cu mare staif.
Marius Manole: Am citit într-un ziar o stire: Cosmina Pasarin joaca într-un film cu un scenariu scris de Mircea Daneliuc. Daca actoria devine asa usoara, s-o faca tot omul de pe strada, de ce mai facem Facultatea de Teatru si Film? Sa o desfiintam si sa vedem ce talente se nasc de prin cârciumi, de la televiziune, din revista „Playboy“. De fapt, n-am nimic, în alta ordine de idei, cu Cosmina Pasarin. Ce rost mai au, însa, actorii? Casta actorilor era, mai înainte, bine protejata, poate si datorita valorii unor talente mari. Era greu sa stai pe lânga actori ca Rebengiuc.
Antoaneta Cojocaru: Da, era o certitudine faptul ca Rebengiuc are talent. Îti dadeai seama de asta. Dar prin respectul pe care-l inspirau, prin ajutorul pe care-l ofereau, astfel de actori protejau breasla. Acum am prins niste vremuri în care Cosmina Pasarin face film, cum am facut si eu film, sau poate cum eu n-am facut film. si acelasi lucru se întâmpla si în teatru, iar aici lucrurile sunt mult mai triste si mai dureroase. Într-o telenovela nu e asa important, poate, ca joaca veleitari. În teatru situatia e îngrozitoare.
Marius Manole: În momentul acesta, toata lumea face teatru. Lumea se pricepe la fotbal si la teatru.
Antoaneta Cojocaru: si lucrurile n-ar trebui sa stea asa, nu înteleg cum de nu-si da nimeni seama.
Marius Manole: De asta nu mai apar spectacole mari. Foarte rar se naste, sa spunem, un „Faust“ la Sibiu. Foarte rar apar, pentru ca nu mai conteaza cine e în distributie. Oricând poti sa întâlnesti în distributie un cântaret. si n-am nimic, Doamne pazeste, cu Razvan Fodor, care mi-e foarte drag. Iar criticii vor veni si vor trata aceasta poveste ca si cum ar fi ceva firesc.
Cristina Rusiecki: As putea aduce un contraargument foarte la îndemâna. si în „Faust“ de la Sibiu, în afara de cei doi actori principali, ceilalti ar putea fi înlocuiti cu usurinta întrucât nu e un spectacol care sa puna în valoare calitatile actorilor.
Antoaneta Cojocaru: În acest punct cred eu ca ar trebui sa vina un ajutor din aprtea criticii pentru actorul profesionist.
Marius Manole: Dar si critica, în momentul asta, mi se pare foarte împartita. Ca si noi, si ei sunt extrem de împrastiati si nu stiu care sunt, acum, problemele de rezolvat. Pentru ca nici ei nu se asaza împreuna sa spuna: cum e cu teatrul, ce trebuie sa facem? Sa lasam deoparte taberele si orgoliile. Sa-i ajutam pe acesti oameni sa mearga mai departe.
Antoaneta Cojocaru: De ce se întâmpla în teatru lucrurile asa? Chiar nu-si pune nimeni întrebarea? Eu n-am mai vazut un spectacol bun în Bucuresti de nu stiu cât timp. Altfel, poti sa mergi sa feliciti pe toata lumea, din toate cabinele. Eu sunt în stare sa vad parti bune în orice spectacol si am tot respectul pentru creatorii de teatru. Dar nu despre asta e vorba, ci despre spectacolele care mi s-au prezentat în facultate, despre care mi s-a spus ca le voi gasi si de care eu nu am dat. M-am gândit mult la faptul ca tot ce am aflat eu în facultate ca o sa urmeze nu exista. si, cumva, vedeti, eu sunt dezarmata în fata Cosminei Pasarin. Sau în fata oricaruia dintre actorii care iau concursuri si joaca în spectacole dupa criterii obscure. Nu înteleg care ar fi directia. si nu înteleg daca eu ar trebui sa încetez sa urmez aceasta directie sau daca directia e total viciata. Trebuie facut ceva.
Cristina Rusiecki: Exista, totusi, o parte foarte firava interesata nu numai de stors avantaje de pe urma teatrului, cum se întâmpla în foarte multe dintre teatrele de stat, ci si de imprimat anumite directii în mod constient. Ei sunt independentii. Din pacate, protectia pentru ei e zero în sistemul nostru.
Marius Manole: Oamenii care au luptat si lupta, într-adevar, sa faca niste spectacole – cum sunt independentii -, acesti oameni obosesc. si atunci ei sunt cei care renunta. Renunta si ramân oamenii care sunt odihniti la minte si la trup, pentru ca acestia din urma nu cheltuiesc nimic, niciodata. Ei ajung la 70 de ani si înca se urca pe scena. Iar oamenii care lupta, cu adevarat, nu sunt vazuti de nimeni – nu stiu cum naiba se întâmpla si, chiar daca îi vede cineva, li se spune: n-avem ce face pentru voi, da, a fost bine, dar...
Cristina Rusiecki: Pentru ca judecata de valoare a criticului sau rândurile prin care sustine un talent tânar (exceptând situatia în care tânarul talent nu e copilul cuiva important) se dovedeste, de cele mai multe ori, inofensiva. Trebuie sa treaca foarte multi ani si tinerii sa îmbatrâneasca. Recunoasterea talentelor tinere se petrece totdeauna la ralenti în spatiul mioritic.
Marius Manole: Pe vremuri, daca un critic vedea un actor bun, sa zicem, la Petrosani, criticul acela venea la Teatrul Bulandra si spunea: este un actor la Petrosani pe care l-am vazut. Chemati-l sa dea un concurs si angajati-l, pentru ca e foarte bun. Acum nu se mai poate, deoarece criticul X e certat cu directorul Y, directorul Y nu pune pret pe cuvântul lui Z si în general nu e interesat de ce se întâmpla la Petrosani, la Braila, la Motoare si mai stiu eu unde.
Antoaneta Cojocaru: Asta înseamna ca meseria, de fapt, nu mai intereseaza. Nici pe actori, nici pe directori, nici pe regizori nu-i mai intereseaza.
Marius Manole: Pentru ca oamenii nu sunt selectati sau e o selectie care depaseste nivelul nostru de întelegere. În teatru te trezesti cu o trupa de 40, de 60 de oameni din care 15 sunt folosibili si joaca în toate spectacolele pâna ajung la epuizare de mijloace. Ei se întâlnesc pe scena cu alti actori, alesi nu se stie cum, care nu sunt în stare nici macar sa le dea replica. Selectia ar însemna ca te întâlnesti pe scena cu un partener de valoarea ta, care te manânca daca nu lupti sa fii la nivelul lui. si atunci crestem împreuna. Când vezi un spectacol cu Mariana Mihut si Rebengiuc, stii ca aia-s care pe care si din combinatia asta iese o piesa care te darâma. Oricât de prost ar fi regizorul, nu conteaza. si sunt care pe care pentru ca sunt foarte buni. Daca eu ma întâlnesc însa cu X-ulescu, mut si fara replica, eu va trebui sa ma cobor la nivelul lui...
Antoaneta Cojocaru: Sau tu-l vei ridica pe el.
Marius Manole: Nici nu stiu de ce purtam discutia asta, de fapt. O purtam pentru ca la un moment dat îti ajunge cutitul la os si spui: trebuie sa stabilim niste lucruri, nu se mai poate chiar asa!
Antoaneta Cojocaru: Am citit o multime de cronici si am vazut o sumedenie de spectacole si, pur si simplu, am sentimentul ca nu mai înteleg ce se întâmpla. Nu înteleg ce fel de teatru e la noi.
Marius Manole: Nici critica nu întelege ce se întâmpla. Nimeni nu întelege ce se întâmpla si, cu toate astea, mergem înainte. Ca sa nu mai spun ca nu mai cautam nimic.
Cristina Rusiecki: Si cautarile acestea ar trebui sa aiba sustinere. Cu bani, cu spatii. Nimeni, daca nu are din ce trai, nu poate sa lungeasca prea mult cautarile. De aceea în lume sunt atâtea laboratoare de experiment teatral. Ce face singurul Centru de Cercetari din România, cel de la Teatrul National din Bucuresti, înfiintat cu chiu cu vai? Nimic, din câte stiu eu. Într-atâta timp de existenta a scos ce?... doar un spectacol.
Antoaneta Cojocaru: Eu stiu o gramada de colegi de-ai mei, actori, care nu mai merg la teatru sa vada ce piese apar. Mi-au spus si motivul: nu merg la teatru pentru ca nu mai am nimic de vazut. si simti cum îi pierzi pe drum.
Marius Manole: Sunt sase teatre în Bucuresti. Daca va cer, din sase teatre sa-mi dati cinci spectacole bune... Sunt sase teatre cu actori foarte mari. Dati-mi trei exemple, nu cinci, de spectacole foarte mari, în Bucuresti. Nu gasesti, pentru ca tot ce mai conteaza e ca X e fata lui Y, sa nu aud de regizorul Z, ca e prieten cu T, si tot asa.
Cristina Rusiecki: Într-adevar, Capitala pare vaduvita de talente. Directorii de teatru de aici îsi invita doar prietenii sa monteze. Mai fac câte un program o data la nu stiu câti ani în care au loc si vreo doi-trei tineri ca sa nu li se poata reprosa ca nu s-au preocupat. Nu e loc pentru tinerii talentati. Cu cât sunt mai talentati cu atât par mai huliti. Sa ne aducem aminte de deja celebrul caz Afrim. În afara de Teatrul Odeon, care reprezinta marea exceptie a Bucurestiului, unde mai poti vedea în Bucuresti un spectacol de Afrim?
Marius Manole: În momentul asta în România se distruge tot, nu se pune nimic la loc. Vor disparea Rebengiuc, Mihut s.a.m.d. Iar noi nu vom fi în stare sa mai facem ceva care sa reziste în timp. Pentru ca nu suntem ajutati sa ne construim. Noi avem o gramada de talent; daca nu ne ajuta cineva sa-l crestem, nu vom reusi nimic.
Antoaneta Cojocaru: si nu ne va ajuta nimeni, pentru ca absolut totul, la ora asta, în tara aceasta imposibila, e împotriva teatrului. si nu împotriva pentru ca vrea cineva asta, sper, ci împotriva pentru ca, pur si simplu, nu exista interes.
Marius Manole: Avem cincizeci de festivaluri. Si ce înseamna asta? Ne întâlnim de dragul de a mai bea, noaptea, împreuna. Aceleasi spectacole, aceiasi oameni si ne plimbam dintr-un oras într-altul ca sa ne mai întâlnim. Dar, în rest, nu se întâmpla nimic. Nu se face o bursa de spectacole, nu se face o promovare a spectacolelor, nu se promoveaza actori, nu se promoveaza regizori.
Antoaneta Cojocaru: Au fost tot felul de trupe care functionau pe lânga niste actori, dar absolut toate au abandonat. Actorul X s-a dus în telenovela ca trebuie si el sa traiasca, celalalt s-a dus nu stiu unde ca nu-l angajau acolo, altul nu stiu unde ca s-a saturat...
Marius Manole: Ce e cel mai groaznic este ca ei au fost mari pentru ca au avut regizori. Dar generatia mea nu are. Sau daca are, are patru numarati pe degete carora nu li s-a dat credit. Daca Apostol a gresit un pic la Braila, toata lumea s-a napustit asupra lui si a început sa strige ca de mult spuneau ei ca regizorul asta nu e bun.
Cristina Rusiecki: Acesta era si punctul meu de vedere.
Antoaneta Cojocaru: Li se parea mult mai important sa distruga un spectacol facut de el decât sa-l ajute si sa vada faptul ca omul, pentru vârsta lui de 23 de ani si pentru posibilitatile lui, a tinut în mâna saizeci de oameni, ceea ce e enorm.
Marius Manole: Paraschivescu si alti critici au spus ca-si etaleaza pe scena orientarile sexuale. Asta-i problema? E treaba creatorului ce probleme are în afara scenei. Se nasc texte din drame. Doar din ele se naste teatrul.
Antoaneta Cojocaru: Eu am lucrat la spectacolul „Romeo si Julieta“ care a fost facut fara nici un leu de la nimeni, nici de la UNITER, nici de nicaieri. A fost facut pur si simplu cu bani dati noi între noi. Absolut tot ce tine de productie, de regie, am platit noi. Mie mi s-a parut foarte important sa existe un proiect de genul acesta tocmai ca oamenii care vin dupa mine, pe care nu îi asteapta nimic – asta-i adevarul, nu ce mi s-a spus mie în scoala ca o sa se întâmple –, sa gaseasca un model viabil. Si ca sa nu mai aud ca noi suntem unii care jucam prin baruri si ar trebui sa jucam la o scena mare sa vedem cum e. Uite ca se poate. Eu nu spun ca „Romeo si Julieta“ e un spectacol bun. Sa ne întelegem: nu e unul dintre spectacolele de care sa afirmi ca nu mai exista asa ceva. Dar am dat peste niste reactii atât de injuste si atât de incredibile ale unor oameni care venisera special ca sa critice. Daca parerea criticilor este ca eu oricum nu pot face nimic, atunci la ce mai vin la spectacol? Atâta timp cât criticii sustin tot felul de spectacole arhiproaste, cum mai au caderea sa-l judece pe al nostru?
Cristina Rusiecki: Atâta timp cât a existat un cor de osanale pentru „Elizaveta Bam“, care a luat acum un an Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol, desi nimeni nu întelegea nimic din cântecelele acelea, atâta timp cât citesc numai cronici pozitive despre „Edward“ de la National, pe care nu l-am vazut, dar toata lumea cu care ma întâlnesc se plânge de cât e de jalnic, atâta timp cât duplicitatea e cuvântul de ordine în critica noastra iar mirosul banilor si al vreunui avantaj sau functii promise are puterea sa întoarca imediat orice evaluare critica si sa prefaca suta la suta orice criteriu estetic, cum sa mai constituie parerea cronicarilor o judecata de valoare?
Marius Manole: Daca erau alte nume în „Romeo si Julieta“, atunci se schimbau cronicile! Dar s-a întrebat cineva „cum si-au facut copiii astia productia? Cum si-au facut ei publicitate? Sau unde si-au facut repetitiile?“.
Antoaneta Cojocaru: Eram noua oameni dintre care nimeni nu a avut nici un ban luni întregi.
Ne-am chinuit sa repetam. Am facut-o ca sa putem sa îi aducem în sala de teatru pe tinerii pe care îi doare în fund de Shakespeare, ca spectacolul nostru sa însemne ceva pentru ei. Eu nu as vrea sa fac parte din spectacole învechite, departe de ce simt eu si de cum vorbesc eu, de cum ma misc eu.
Marius Manole: Adica sa vina un director de teatru si sa le spuna: „Ma copii, hai la teatrul acesta si va las si pe voi sa repetati de la 2 noaptea la 4 dimineata“. Ca noi repetam la orele acelea, nu-i problema. Dar sa se ocupe cineva sa ne dea un spatiu. Nimeni nu ne da nimic. si dupa aceea, când iesi cu o productie facuta în conditiile acestea, toata lumea spune ca e proasta.
Antoaneta Cojocaru: Eu am fost sigura ca cei care vor veni si sunt în drept sa ajute cumva acest spectacol o vor face. Poate ca cineva o uraste pe Romanita Iovan, care a facut costumele sau pe Carmazan, care a semnat regia, dar va sprijini o trupa care vrea sa creasca si care a montat la o scena mare un Shakespeare, nu un spectacol cu înjuraturi din belsug. Am fost sigura ca toata lumea va credita aceasta idee. Nu, nici pe departe! Nu stiu despre ce vorbim în tara aceasta. Pe mine efectiv nu ma intereseaza cine pe cine uraste. Si am ajuns sa tot aflu, desi sunt niste lucruri care nu au nici o legatura cu meseria mea si sunt destul de dezamagita.
Marius Manole: Daca cei care joaca trebuie sa lipeasca afise, sa faca fliere, sa se duca dupa costume, sa aduca bani, sa vorbeasca cu directorul, sa plateasca masinistii, sa se ocupe de statele de plata... pai cum sa nu înnebuneasca?
Antoaneta Cojocaru: E un miracol ca „Romeo si Julieta“ a iesit, dar toti s-au grabit sa spuna ca e prost. Critica ar trebui sa faca ceva sa sprijine. Iar noi o sa schimbam ce e prost.
Cristina Ruseicki: Sunt ani de când reclam si eu acest lucru din partea criticii: sa faca ceva. Sa aiba o infima doza de responsabilitate si sa fie constienta ca generatia de aur se apropie de sfârsitul biologic si ca eforturile de sustinere ar trebui sa se întoarca spre cei care în curând vor deveni nu „viitorul“ teatrului, ci el însusi: chiar teatrul românesc.