Romanul memorialistic (I)

articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28
» cultura literara » În ariergarda avangardei
Autor: Eugen Simion

C. Stere mai are un
argument de a nu fructifica experienta lui în memorii, ci în roman: nu-i convine genul, între altele, pentru cã ar trebui sã deconspire
personajele pe care le-a cunoscut
„cu date
precise, sub forma brutalã
a memoriilor“
Are modele? Modele existã în toate
literaturile.
Un punct de reper mai îndepãrtat poate fi Goethe,
fondatorul – prin „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister“ – al romanului de formare a
personalitãtii.
Am publicat cu câteva luni în urma, un mic articol despre romanul-fluviu al lui C. Stere („În preajma revolutiei“), considerat de unii critici din epoca o memorialistica deghizata (si ratata), de altii (E. Lovinescu, G. Calinescu, serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu) o autofictiune – ceea ce si este în fapt – o autobiografie spi­rituala, în fine, un roman memorialist vast, puternic, cu viziuni grandioase si accente patetice. Retiparit în 1991(i), dupa 55 de ani de la aparitia ultimului volum (1936), romanul n-a provocat mari discutii în critica literara. Putem spune chiar ca a trecut aproape neobservat. Explicatia este ca, atunci si acum, lumea literara era preocupata mai mult de probele tranzitiei decât de literatura. Singurul fapt notabil este prefata publicata de Z. Ornea care da datele esentiale despre sursele si receptarea critica a romanului în anii '30. Deduc de aici ca unii comentatori mai noi (în speta Mihai Zamfir) considera romanul lui C. Stere un esec memorabil si tot ei pun în discutie viabilitatea estetica a genului ca atare („Marea ambiguitate de natura stilistica pe care se bazeaza «În preajma revolutiei» consta tocmai în acest pariu imposibil: cum sa transformi memoriile în roman)(ii). Pariul este, totusi, posibil din moment ce sunt atâtea romane în literatura europeana care au pornit de la autobiografii si memorii si
s-au impus în cele din urma în constiinta estetica a timpului. Întrebarea trebuie pusa, atunci, în alt chip: în ce masura si, mai ales, cum se pot transforma me­moriile într-un roman propriu zis?!... „În preajma revolutiei“ este un bun subiect de anali­za din acest punct de vedere. Merita sa-l recitim si sa-i determinam cu mai mare precizie structura epica interioara. Sa pornim de la o marturisire facuta de autor în 1930, înainte, asadar, de a se apuca sa-si dicteze romanul: „D-ta crezi – spune lui L. Leoneanu – ca eu ma limitez numai la amintiri politice? Am de gând sa scriu si un roman. Pe câmpul larg al romanului meu, voi avea prilejul sa-mi asez si amintirile din tinerete care, fara îndoiala, vor fi mai putin rigide si vor avea în ele, mai accentuat, zbuciumul sufletesc omenesc“(iii). Peste doi ani (10 ian. 1932) nuanteaza aceasta idee, dând mai mare importanta fictiunii din interiorul confesiunii: „acest roman nu este o autobiografie si nici macar biografia unui alter ego; Vania Rautu nu sunt eu, iar viata lui intima nu are nimic comun cu a mea; este adevarat ca am utilizat amintirile mele, cum ar face orice scriitor; dar experientele mele personale au fost selectionate, condensate, grupate si stilizate în jurul personajului principal numai în scop de a da o icoana a realitatii si fara nici un raport cu persoana mea“(iv). Cu un an înainte (21 febr. 1931) facea marturisiri în acelasi sens altui reporter din epoca: „m-am hotarât ca experienta mea s-o utilizez sub forma unui roman si sa-mi dau astfel putinta sa fac o opera ce poate ar fi prin sine însasi mai adevarata ca orice memorii sau biografii; ca un prolog al cartii am scris romanul parintilor eroului. Deci, Vania Rautu nu sunt eu, romanul lui nu este al meu: dar l-am ales ca suport al reminiscentelor mele; îl fac sa traiasca multe evenimente si episoade din viata mea“(v).
„Un imens capitol de experienta“
Sunt si alte precizari facute de C. Stere cu privire la aceasta relatie (biografie-opera). Ele, ba resping orice apropiere cu biografia reala a autorului, ba accepta ideea ca romancierul a folosit în fictiune datele existentei sale. „Eroul nu sunt eu – raspunde el unui jurnalist care-l întreaba daca romanul este sau nu autobiografic – ci un personaj sintetic în care [...] se reflecta doi sau trei oameni întâlniti de mine; fabula, întâmplarile eroului nu sunt ale mele, dar am împletit, bineînteles, unele episoade din zilele mele cele mai triste“(vi). Mai departe: „am inventat cât se poate de putin [...] am însarcinat pe eroul meu cu rolul de a interpreta; nu e posibil a scrie altfel o carte decât cu elemente din viata traita“. Autorul este de acord ca viata lui are „un imens capitol de experienta“ si ca ar fi pacat sa nu-l foloseasca – nu în memorialistica, asa cum îl îndeamna prietenii – ci într-o opera de fictiune, stiind ca formula din urma poate sa spuna mai mult. si mai repede: „Memoriile – marturiseste el devotatului Leo­neanu – cer o imperioasa conditie, aceea de a fi publicate dupa cel putin douazeci de ani de la disparitia autorului lor. Or, eu gasesc ca e necesar sa informez lumea româneasca chiar de pe acum asupra starii sociale si a moravurilor din Basarabia, din ultimele sase decenii, mai ales pentru edificarea românilor din celelalte provincii, unde fondul real al traiului românilor de peste Prut e cu desavârsire necunoscut. Mi-am schimbat deci planul de lucru si vreau sa-mi redau amintirile sub forma literara de roman“ (vii).
C. Stere mai are un argument de a nu fructifica experienta lui în memorii, ci în roman: nu-i convine genul, între altele, pentru ca ar trebui sa deconspire personajele pe care le-a cunoscut „cu date precise, sub forma brutala a memoriilor“; nu accepta nici lasitatea de a lasa ca însemnarile sa fie publicate dupa moartea sa... Asa ca va trece faptele în roman si, în felul acesta, ideile si experientele vor ajunge mai repede la destinatarul lor. Recunoaste ca multe fapte din roman sunt reale, traite, dar ca, în esenta, „În preajma revolutiei“ este „mai putin un roman al unei existente, si e mai mult decât o biografie“ (viii).
Câteva concluzii
Ce concluzii putem trage, la rândul nostru, din marturisirile autorului privitoare la sursele roma­nului sau:
1. Romanul fluviu pleaca de la biografia autorului, de la fapte traite de el, dar nu se identifica total cu faptele epice. Prozatorul le-a selectat, le-a combinat cu altele din afara biografiei lui, dar nu din afara realitatii; eroul sau, Vania Rautu, nu-i el, Const. Stere, ci numai o parte din el si, în mod cert, Vania Rautu – mesagerul – este, asadar, un personaj sintetic.
2. N-a vrut sa-si valorifice experienta în me­morii din motivele aratate mai înainte. Le-a pus într-un roman care, cum bine zice, este mai mult decât o biografie si mai putin romanul unei existente.
3. În fine, prozatorul accepta ca si-a folosit amintirile (de familie, din surghiunul siberian), dar a avut grija sa-si puna eroul sa le interpreteze. N-a inventat prea mult („am inventat cât se poate de putin, marginindu-mi cadrul la lucruri vazute“), dar, cum s-a retinut, s-a ferit sa foloseasca stilul direct al memoriilor.
4. În centrul naratiunii sale se afla Basarabia: („eu nu sunt decât reflexul unei mentalitati basarabene pe care însa o ignoreaza oamenii politici“); eroul sau, Vania Rautu, reprezinta ca si el (autorul) un neam care se afla între doua lumi total opuse; au ajuns amândoi (autorul si eroul romanului) la „o conceptie mesianista asupra rosturilor slort în lume“. Conceptia este ca în „tarile plugaresti“ progresul istoric nu se poate baza decât pe patura taraneasca. O teorie ce se opune doctrinei marxiste... Pe scurt: direct sau indirect, C. Stere recunoaste ca romanul dezvolta ideile lui politice si morale, ceea ce înseamna ca, dincolo de alte aspecte, „În preajma revolutiei“ este si un roman à thèse menit sa lamureasca si sa educe cititorii.
5. Mai retinem din aceste confesiuni în marginea romanului: autorul scrie (dicteaza) usor, nu-i preocupat de frumusetea frazei, ci de exactitatea ei („totdeauna am scris cinstit gândul meu; nu mi-e rusine de nici un cuvânt pe care l-am scris sau l-am spus“ [...] nu ma intereseaza prea mult cum spun lucrurile acestea“).
6. Are importanta daca romanul este autobiografic sau nu? C. Stere judeca bine lucrurile: „în decursul anilor, ce importanta mai are daca cutare personagiu a existat ori e inventat? Tipul ramâne, reprezentând o epoca si o stare de lucruri si asta e singurul lucru important“. Asa este, aluziile se uita, prototipurile dispar si ramâne, daca ramâne, tipologia din interiorul fictiunii, în rezumat: biografia se pierde în fictiune. Cu toate acestea, critica literara continua dupa aproape o suta de ani de când a fost tiparit romanul sa se intereseze de radacinile biografice ale acestei fastuoase naratiuni si sa se întrebe daca memorialistica directa n-ar fi slujit mai bine decât autofictiunea acest imens „capital de experienta“ unic în literatura româna.
„Autobiografia spirituala, mare epopee memorialistica, roman memorialistic“.
Ce ne spune azi acest roman-fluviu, roman-memorii, cu o structura asa de complexa? Am retinut reactia criticilor literari la aparitia primelor volume în 1932. O primire favorabila, uneori chiar entuziasta, însotita de regrete. Ultimul („Uraganul“) a fost tiparit în 1936. Autorul voia sa încheie ciclul românesc cu un al noulea volum în care se decidea si destinul eroului central: asasinarea lui de catre un discipol al Cristophor Arghir. Moartea neasteptata (1936) l-a împiedicat pe prozator sa duca la capat întregul scenariu epic. Ramân, dar, opt volume cu mari diferente de calitate estetica între ele. Primele cinci sunt relativ unitare si au o substanta epica mai solida, ultimele trei cad în anecdotica marunta, iar portretele (un numar de siluete feminine si punctul forte, altminteri, al lui C. Stere!) se transforma în pamflete neizbutite. O oarecare revenire la linia epica buna din primele carti se observa în „Uraganul“ (câteva scene din revolta taranilor la 1907). Cum am precizat deja, romanul a fost initial dictat stenografilor L. Leoneanu, Horia Roman si A. Byck, si apoi stilizat de G. Ibraileanu, G. Topârceanu si de poetul Al. A. Philippide (ix). În 1912, C. Stere publicase o proza, „În voia vânturilor“, despre surghiunul sau în Siberia. Reluata în 1930, evocarea va intra în albia mare a romanului. Are C. Stere o conceptie originala despre roman? Citise, în orice caz, pe Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Gogol pe care îi si citeaza în roman. Pe Tolstoi l-a comentat, sepa­rat, într-un mic studiu din 1908. Remarca aici faptul ca prozatorul rus nu pune accent pe „coregrafia stilistica“ si ca fraza lui este adesea încâlcita, greoaie. Greoaie, dar cu o mare putere de sugestie a ideilor, adauga el, cu gândul, se poate banui, la propria scriitura. Prozatorul este, se vede si din discursul sau epic, un om învatat, cu bune lecturi din filosofi si sociologi. Nu ezita, de altfel, sa faca referinta la ei în interiorul naratiunii. Este, se va vedea de îndata, una dintre caracte­risticile stilului sau epic: limbajul intelectualizant al naratorului, frecventa conceptelor ideologice si a unui discurs ideologic ca atare în discursul epic. Ca acesta din urma nu este întotdeauna oportun si ca îngreuneaza fluenta prozei este altceva. Semnalam doar tendinta prozatorului de a in­telectualiza temele si limbajul acestui Bildungsroman.
Modele
Are modele? Modele exista în toate literaturile. Un punct de reper mai îndepartat poate fi Goethe, fondatorul – prin „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister“ – al romanului de formare a personalitatii. Detasarea tânarului burghez de viata prozaica a clasei sale si intrarea, spre finalul aventurii existentiale, în fraternitatea masonica „La Compagne de Tour“, dominata de liberalismul luminat, l-a inspirat, poate, pe C. Stere atunci când concepe personajul central al romanului sau, Vania Rautu, numit într-un rând „nobilul pocait“... Unii comentatori (mai întâi serban Cioculescu, apoi Z. Ornea) citeaza în legatura cu modelele posibile ale lui C. Stere pe Romain Rolland, autorul unui roman fluviu, în 13 volume, „Jean Cristophe“ (1904-1912), un mare succes în epoca. Este posibil ca ideologul poporanismului românesc sa-l fi citit, cum citise pe Balzac si pe ceilalti prozatori francezi din secolul al XIX-lea, însa structura romanului sau este, cum am precizat deja, mai aproape de memorii si de autobiografie. Stilul sau evita, apoi, lirismul si reveria muzicala. „În preajma revolutiei“ este, în fond, un roman în spiritul si cu formulele realismului din secolul al XIX-lea adaptate unei proze de tip memorialistic.
Nu-i fara importanta faptul ca, initial, C. Stere voia sa-si treaca experienta vietii sale în memorii, a renuntat în cele din urma din motivele semnalate mai înainte, desi prietenii de la „Viata Româneasca“ (D. I. Suchianu, de pilda), îl îndeamna în continuare sa nu abandoneze memorialistica în favoarea fictiunii). O decizie buna, o decizie rea, cum credea G. Calinescu si, împreuna cu el, multi alti critici din epoca? serban Cioculescu concilia cele doua puncte de vedere zicând ca Stere este „un memorialist de formula obiectiva“ (Adevarul, 17 martie 1932). Mai receptiv si mai tolerant fata de formula ambigua a romanului se arata E. Lovinescu. Cele patru pagini din „Istoria literaturii române contemporane“ (1937) sunt admirabile prin spiritul de obiectivitate (fata de un stâlp al cercului de la „Viata Româneasca“ – revista în genere ostila lui E. Lovinescu) si intuitia lor estetica. E. Lovinescu introduce pe C. Stere nu în clasa romancierilor, ci în aceea a memorialistilor, definind, dealtfel, „În preajma revolutiei“ „roman memorialistic“ si „autobiografie spirituala“ înviorata de un mare suflu epic ce înglobeaza „o epoca si o galerie nesfârsita de tipuri de toate categoriile sociale“, „mare epopee memorialistica“... Formule corecte. El depaseste dilema dinainte (memoria­listica sau roman?) punând accent pe romanul din interiorul prozei memorialistice, ceea ce este, iarasi, o intuitie buna. Rezerva criticului este doar fata de tendinte de romantare sau de caricaturizare a unor situatii si personaje. Rezerva îndreptatita. Cu toate acestea: „Cele opt volume ale romanului «În preajma revolutiei» constituie totusi cel mai mare monument memorialistic al literaturii noastre, minat doar de vointa ciudata a romantarii unui material imens, si mai interesant daca ramânea în nuditatea lui autentica; la aceasta 1-a îndemnat poate si sfiiciunea de a-si prezenta propria lui familie în culori nu totdeauna armonioase, în primele volume, cât si impulsi­unea de a-si satisface resentimentele fata de numerosi contemporani, în ultimele; în primul caz, rezerva l-a ajutat, întrucât i-a dat mai multa libertate în zugravirea ambiantei familiale de la Napadeni si a fixarii neuitatelor portrete, al Smaragdei Theodorovna si al lui Iorgu Rautu, parintii lui; în al doilea, romantarea i-a stricat întrucât i-a dat libertatea unor atacuri împinse la caricatura si pamflet, pagubitoare valorii lor artistice.“ Tot Lovinescu remarca în „Hotarul si Nostalgia“ (cele doua volume despre deportarea eroului în Siberia) „un mare poet al naturii, un vizual, cu masuri descriptive cu totul nebanuite“, „un suflu de mare poezie descriptiva“, în fine, aici se reveleaza – dupa opinia acestui critic care nu se joaca niciodata cu vorbele – „una din cele mai mari transfigurari a unei personalitati, determinata prin însasi forta subiectului ce-i impune, astfel, legile si o transforma“. Cam în acelasi sens merge, s-a putut remarca, si judecata critica a lui E. Lovinescu si G. Calinescu.

---

NOTE
(i) Cartea Româneascã, editie si prefatã de Z. Ornea.
(ii) Cf. Z. Ornea, loc. cit., p. XVII.
(iii) L. Leoneanu: „O paginã sentimentalã din viata Dlui C. Stere“, Adevãrul
literar si estetic, 30 noiembrie 1930. Reprodus în „Romanul românesc în interviuri“, III, partea a II-a, p. 627-628. Antologie de Aurel Sasu si Mariana Vartic, Editura Minerva, 1988.
(iv) L. Leoneanu: „Romanul Dlui Stere“, Adevãrul literar si artistic, 10 ian. 1932. Reprodus în „Romanul românesc în interviuri“, III, partea a II-a, p. 642.
(v) Horia Roman: „De vorbã cu d. Stere“, Adevãrul literar si artistic, 25 dec. 1931. Cf. Z. Ornea, op. cit., p. XIX.
(vi) Curentul, 7 dec. 1931. Ajud: „Romanul românesc în interviuri“, editia cit., p. 632.
(vii) Adevãrul literar si artistic, 10 ian. 1932, Antologie cit., p. 642.
(viii) Valer Donea: „Adevãrul literar si artistic“, 15 dec. 1935; reprodus în „Antologia“ cit., p. 669.
(ix) Cf. Mihai Cimpoi si Victor Durnea: „Dictionarul general al literaturii române“, vol. VI.