Falsii calinescieni
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura literara »
Autor: ANDREI TERIAN
În linii mari, posteritatea critica a lui Calinescu a oscilat între preluarea tacita a unor clisee difuze, dar tiranice, si proiectele de ordin strict personal. Cu toate acestea, a existat în perioada postbelica o întreaga directie ideologica ce s-a revendicat de la Calinescu: protocronismul.
si totusi, la o privire mai atentã, putem constata cã
G. Cãlinescu nu a fost deloc un tovarãs de drum comod pentru
protocronisti. O dovadã
concludentã
în acest sens
o reprezintã tocmai ezitarea corifeilor miscãrii în
a-l recunoaste neconditionat drept
precursor. Dar, dincolo de asemenea aliante
conjuncturale, rãmâne de vãzut care sunt contactele
efective dintre Cãlinescu si protocronisti.
În aparentã, existã trei afinitãti
importante între autorul „Istoriei literaturii române...“ si tripleta Papu-Ungheanu-Zamfirescu: Însã dovada cea mai clarã privind
incompatibilitatea
dintre Cãlinescu si protocronism o constituie maniera globalã de a privi
literatura românã. Cãlinescu nu
si-a imaginat niciodatã cã
perspectiva asupra literaturii române pe care o propusese în 1941 ar fi fost una „stiintificã“ si, cu atât mai putin, definitivã.
Nu voi încerca sa reconstitui aici istoricul fenomenului, care a beneficiat în ultimii ani de câteva analize serioase, precum acelea realizate de Florin Mihailescu si Alexandra Tomita. Ma voi multumi sa reamintesc doar ca termenul de „protocronism“, lansat într-un articol din 1974 al lui Edgar Papu si fundamentat teoretic într-o carte a aceluiasi din 1977 („Din clasicii nostri“), reprezinta, în esenta, o conjunctie nefericita între un grup de interese (gravitând în jurul lui Eugen Barbu si manifestându-se îndeosebi în revistele „Saptamâna“ si „Luceafarul“), o ideologie (national-comunismul din perioada ceausista, ce cauta o legitimare culturala pentru „prosperitatea“ Epocii de Aur) si o metoda (comparatismul lui Edgar Papu, concentrat în teza „anticiparilor pe plan universal, care au avut loc de-a lungul secolelor în literatura româneasca“ si instrumentat „în opozitie cu ideea sincronismului, adica a nazuintei ce alimenteaza o constiinta retardatara“). Or, în aceste conditii, nu e greu de înteles de ce protocronistii si l-au ales ca precursor pe Calinescu. Explicatiile sunt numeroase, de la admiratia netarmurita a lui Eugen Barbu pentru „Divinul critic“ pâna la necesitatea tactica de a propulsa un erou care sa echilibreze, atât prin prestigiu, cât si prin orientare ideologica, personalitatea lovinesciana, care tindea sa acapareze, ca model intelectual si moral, climatul literar al vremii. Din aceste motive, întâlnirea dintre Calinescu si protocronisti era inevitabila: în opozitie cu „constiinta retardatara“ a sincronismului lovinescian, tabara protocronista s-a grabit sa confectioneze imaginea unui critic nationalist si traditionalist, care, prin activitatea si ideile sale, demonstra ca „avem o stralucita literatura“, comparabila cu marile literaturi europene, ba chiar superioara acestora în anumite privinte.
Doi „italieni“
si totusi, la o privire mai atenta, putem constata ca G. Calinescu nu a fost deloc un tovaras de drum comod pentru protocronisti. O dovada concludenta în acest sens o reprezinta tocmai ezitarea corifeilor miscarii în a-l recunoaste neconditionat drept precursor. Astfel, desi îl cunostea pe Calinescu înca din 1939, Edgar Papu a scris o singura data despre el: la comemorarea de un an a criticului, adica într-o perioada când „ideea protocronista“ era înca departe de a se fi cristalizat. Caracterul conjunctural al articolului e deopotriva vizibil si previzibil. Caci, desi poarta un titlu pretentios („G. Calinescu si literatura universala“), textul nu ia în calcul, dintre studiile de literatura universala ale omagiatului, decât pe acelea reunite pâna atunci în volum – adica „Impresii asupra literaturii spaniole“ (1946) si „Studii si conferinte“ (1956) -, iar dintre ariile culturale survolate de Calinescu e focalizat exclusiv „sectorul literaturilor romanice“. Ce-i drept, sustinând ca italiana era „a doua limba“ a lui Calinescu, Edgar Papu emite câteva observatii penetrante privind lexicul calinescian, „latinismul de provenienta italiana“ ca baza a clasicismului „organic“ al criticului sau etapele asimilarii culturii italiene în România. De altfel, italienist el însusi, Edgar Papu ar fi fost una dintre cele mai indicate persoane pentru a lamuri raporturile dintre Calinescu si cultura italiana. N-a fost sa fie, însa. Dupa 1967, Edgar Papu s-a mai referit o singura data mai pe larg la Calinescu: în 1979, când, provocat de Mihai Ungheanu, îi va recunoaste acestuia meritul de a-i fi oferit „cel mai stralucit exemplu pentru curajul ideilor de a trece peste rutina si peste acceptarea comoda a poncifelor circulante“. În rest, scrierile sale atesta o curioasa ignorare sau chiar o minimalizare a autorului „Principiilor de estetica“. De pilda, în „Evolutia si formele genului liric“ (1968), „Cursul de poezie“ este mentionat o singura data, desi Papu se întâlneste aici în numeroase privinte cu viziunea calinesciana; tot astfel, în „Poezia lui Eminescu“ (1971), Calinescu este amintit de câteva ori, dar nu – asa cum ne-am fi asteptat – cu „Opera lui Mihai Eminescu“ (desi aceasta se republicase între timp), ci doar cu câteva fraze din compendiul aparut în 1945; în fine, într-o „Schita sumara pentru un clasicism românesc“, ce încheie volumul „Apolo sau Ontologia clasicismului“ (1985), Edgar Papu nu sufla o vorba despre „Sensul clasicismului“, cu toate ca articolul calinescian reprezenta cea mai decisa pledoarie autohtona în favoarea curentului respectiv. Fireste, se poate glosa asupra motivelor acestor omisiuni; Papu însusi recunostea undeva ca între eseistica sa si critica lui Calinescu exista o „preexistenta deosebire“, explicabila, fara îndoiala, prin atasamentul lui Papu fata de Tudor Vianu, dar mai ales prin atractia sa fata de morfologia culturii, pe care o considera „cea mai completa modalitate de întelegere a unui fenomen artistic“. Cel mai probabil e însa ca rezervele lui Edgar Papu fata de Calinescu veneau din aceea ca autorul „Istoriei...“ îi contrazicea în mai multe privinte teoria „protocronista“. De altfel, doua exemple sunt semnificative în acest sens. Mai întâi, în volumul „Din clasicii nostri“, Calinescu este invocat ca precursor în studiul referitor la „parnasianismul“ lui Alecsandri, dar numai pentru a fi combatut ca a avansat ipoteza unei influente directe din Gautier (pe care însa Papu nici macar nu se oboseste s-o verifice). si mai surprinzatoare este însa iritarea – rara în cazul sau – cu care Edgar Papu va respinge, într-una din „Completari“-le la „Poezia lui Eminescu“, verdictul calinescian cu privire la diletantismul poetului în materie de stiinte exacte, contestând, cu argumente din eminentii Al. Oprea si Theodor Codreanu, „atitudinea negativa“ a criticului, care era „cu certitudine incompetent în acest domeniu“. Prin urmare, raporturile dintre Calinescu si Papu nu sunt în niciun caz acelea dintre un maestru si un discipol.
Complexe si pretexte
Nici Mihai Ungheanu nu era tocmai cel mai înfocat sustinator al lui Calinescu. De altfel, în toiul controversei desfasurate la sfârsitul anilor '60 între „calinescieni“ si „anticalinescieni“, tânarul critic a încercat sa contureze un al treilea pol sau, mai degraba, sa respinga dezbaterea ca fiind inutila. Dovada faptul ca, înainte ca ecourile controversei sa se fi stins, Ungheanu va încerca un prim bilant al disputei, afirmând ca era vorba de „o polemica de loc ssic!t necesara“, întrucât rafuiala ex-cerchistilor cu estetica lui Calinescu ar fi fost „un conflict neapartinând acestui timp“, a carui prioritate era „respingerea pâna la capat a recrudescentelor sociologismului si a oricaror îngustimi si simplificari interpretative, ca si a oricaror încercari de escamotare a adevaratelor probleme ale zilei“. Oricum, fara a fi un „detractor“, Mihai Ungheanu era departe de a fi un „calinescian“. De pilda, comentând reeditarea „Operei lui Mihai Eminescu“, recenzentul nu ezita sa aduca sintezei calinesciene o obiectie fundamentala, afirmând ca, desi a identificat corect „problemele“ exegetice ale operei lui Eminescu, autorul „nu le-a topit într-o sinteza care sa profite de toata aceasta investigatie înnoitoare“. Dar, dincolo de atitudinea sa fata de „Divinul critic“, cert este ca Mihai Ungheanu a dat, la sfârsitul deceniului sapte si la începutul celui urmator, câteva interpretari foarte pertinente ale operei calinesciene. Dintre acestea, poate ca cea mai interesanta ramâne aceea din „Padurea de simboluri“ (1975), care accentueaza caracterul „demonstrativ“ al „Istoriei“ din 1941, prefigurând astfel teza sublimarii „complexelor“ culturale avansata de Mircea Martin: „Nu vom putea întelege aparitia acestei carti în afara unui climat cultural, de epoca, si a unor idei în circulatie despre literatura româna, carora G. Calinescu încerca sa le raspunda. Un complex de inferioritate fata de cultura de tip occidental caracteriza initiativele intelectualului român, iar existenta literaturii române era pusa în discutie. [...] În intentia lui G. Calinescu, istoria sa literara trebuia sa fie un masiv si radical raspuns unor astfel de idei. Nu trebuie uitat, când citim aceasta carte, ca este rezultatul unei gândiri polemice si al unei demonstratii. Amprenta lor a ramas puternic imprimata si nu întotdeauna cu cele mai bune consecinte. Orice demonstratie are în vedere o teza, si istoria literara calinesciana este cladita pe o teza din care pleaca atât marile ei merite, cât si aspectele imputabile.“ Din pacate, Mihai Ungheanu nu si-a pastrat statutul de comentator al campaniilor literare, virând în mod decisiv, în a doua jumatate a deceniului opt, catre polul protocronist. Nu s-ar putea spune, totusi, ca G. Calinescu a avut prea multe de câstigat de pe urma acestei schimbari de macaz. Caci, desi Mihai Ungheanu va avea, la începutul anilor '80, câteva interventii juste în favoarea sa, el îsi va cheltui adesea energiile pentru a-l contesta pe Lovinescu si, mai cu seama, pentru a-l reabilita pe Nicolae Iorga, care constituia înca din anii '60 adevarata sa pasiune. Cât despre autorul „Principiilor de estetica“, acesta-i va servi lui Mihai Ungheanu în primul rând ca pretext pentru recuperarea retroactiva a idolului, a carui opera ar fi fost „citita foarte atent de G. Calinescu si la fel de bine asimilata“, de asa maniera încât „Istoria“ din 1941 „nu se poate închipui fara realizarile si viziunea istoriografica a lui N. Iorga“.
Pe scut sau pe disc?
Din aceste motive, singurul ideolog protocronist care a sustinut fervent afilierea lui Calinescu la doctrina gruparii ramâne Dan Zamfirescu. Specializat în literatura noastra veche, acesta fusese fascinat înca din tinerete de maniera în care criticul reusea sa reîmprospateze acest sector cultural destul de putin atractiv. Mai mult, el a încercat sa elaboreze înca de la începutul deceniului sapte o conceptie proprie asupra originilor literaturii române, prin care avertiza ca „nu e admisibil sa pornim din secolul al XIV-lea“ s?t, de vreme ce o asemenea perspectiva „contribuie, de fapt, la crearea impresiei – nejustificate – de început târziu în comparatie cu alte culturi“. „Norocul“ lui Dan Zamfirescu (si ghinionul criticii noastre postbelice) a fost ca directorul a lipsit de la cele doua sedinte ale Institutului în care tânarul „vechist“ si-a expus opiniile cu certitudinea ca nu facea decât sa-i sustina opiniile lui Calinescu. Astfel încât acesta si-a putut continua nestingherit opera de vulgarizare a literaturii române si, nu mai putin, a criticii calinesciene. De altfel, Dan Zamfirescu a fost acela care a stabilit cea mai trainica legatura între Calinescu si protocronisti, într-un articol publicat la scurt timp dupa aparitia volumului „Din clasicii nostri“ în care îsi va situa presupusul mentor într-o opozitie ireductibila fata de sincronismul lovinescian: „Istoria“ acestuia din 1941 ar constitui nici mai mult nici mai putin decât „piatra de hotar spre o noua constiinta despre trecutul spiritual al poporului român, la antipodul celei schitate de partizanii sincronismului înteles ca o «„legica» reflectare pasiva a curentelor de idei emanate din Occident si receptate prin «contagiune spirituala» si «imitatie»“. Dan Zamfirescu va continua sa scrie encomiastic despre Calinescu si în anii urmatori. Numai ca, asemenea tuturor articolelor sale ce depasesc pragul secolului XVIII, panseurile lui risca adesea sa-si compromita obiectul prin penibilul lor. Astfel, în paralel cu campania condusa de Al. Piru pentru reeditarea „Istoriei“, Dan Zamfirescu va lansa propria batalie (de un deceniu!) „pentru transpunerea pe disc a oratoriei calinesciene“, pentru care autorul se mira ca n-a gasit între critici decât sprijinul lui Mihai Ungheanu, dar al carei succes la „Electrecord“ îl va trâmbita cu mândrie într-o nota din 1983. si celelalte comentarii ale lui Dan Zamfirescu despre Calinescu sunt în spiritul „campaniei“ amintite. Pentru el, autorul „Principiilor de estetica“ reprezinta „constiinta de sine a literaturii românesti“, „primul nostru critic de orizonturi realmente universale“, care „s-a priceput sa citeasca de la A la Z toate marile literaturi ale Europei, si câteva din cele extraeuropene s?, n.m.t“; mai mult decât atât, „un veritabil „Plutarh“ literar, unic în literatura genului, fiindca nici Sainte-Beuve si nici De Sanctis, cu atât mai putin Lanson nu au faurit asemenea „lumi“ de creatori“. Singurul lucru pe care Zamfirescu i-l va reprosa, cu durere în suflet, lui Calinescu este ca nu l-a înteles pe Iorga, caruia corifeul protocronismului îi va dedica, în 1981, un fel de monografie.
si noi suntem ai lor...
Dar, dincolo de asemenea aliante conjuncturale, ramâne de vazut care sunt contactele efective dintre Calinescu si protocronisti. În aparenta, exista trei afinitati importante între autorul „Istoriei literaturii române...“ si tripleta Papu-Ungheanu-Zamfirescu: metoda de lectura, adica „reactualizarea“ scrierilor „clasice“ românesti în raport cu modernitatea locala si, mai ales, europeana; de aici, afirmarea vechimii literaturii române (si, implicit, a valorii literaturii române vechi); în fine, redimensionarea raporturilor de forte dintre literatura româna si literaturile europene de traditie. Prin urmare, trei elemente în care Calinescu si protocronistii par a se întâlni neconditionat. Cu toate acestea, vom vedea ca asemanarile nu numai ca sunt neconcludente, dar ele vizeaza, de regula, sensuri diametral opuse.
Sa începem cu metoda de lectura, care, în cazul protocronistilor, se reduce practic la scrierile lui Edgar Papu, dat fiind ca Mihai Ungheanu s-a dedicat cu precadere comentariilor ideologice, iar Dan Zamfirescu avea o competenta nula în afara literaturii vechi si a istoriografiei aferente. Astfel, din punct de vedere tehnic, protocronismul lui Edgar Papu e o speta de comparatism care pune în ecuatie un (fragment de) text din literatura româna cu un text/curent/categorie estetica din literatura universala, balanta înclinând invariabil în favoarea celui dintâi. Metoda este însa eronata, iar acest lucru se observa prin tratamentul diferentiat al termenilor: fie textul românesc este citit fragmentar, fiind prelevate din el doar partile mai reusite, pe când cel strain e evaluat global si redus astfel la un stadiu pur notional (e cazul fabulei „Boul si vitelul“ de Grigore Alexandrescu, unde Edgar Papu sustine „romantismul acestei fabule clasice“ doar în temeiul perifrazei „putin la simtire“, care ar proba, chipurile, adeziunea autorului la o poetica a sensibilitatii); fie opera româneasca e (supra)interpretata cu un instrumentar critic mai sofisticat, pe când textul strain ramâne prizonierul poncifelor critice emise la vremea aparitiei sale (teoreticianul protocronismului afirmând astfel ca nu Flaubert, ci Negruzzi „este primul care acorda tratamentul realismului riguros unei naratiuni istorice de înalta valoare“); fie textul autohton e prezentat ca exceptie ireductibila, ca „unicat“, pe când cu operele straine sunt mereu raliate unei tipologie anume (astfel se întâmpla în lectura „Scrisorii pierdute“, unde eseistul considera ca Cetateanul turmentat marcheaza „aparitia personajului simbolic, generic, neindividualizat într-o identitate onomastica, asa cum se va întâlni peste tot în dramaturgia contemporana, de la simbolism pâna la teatrul absurdului“; si ca, mai mult decât atât, „“Cetateanul turmentat“ este singurul spersonaj simbolic din teatrul modernt care-si pastreaza seninatatea „comica“„ în mijlocul unei lumi grotesti).
Or, nu e greu de observat ca asemenea proceduri sunt straine de spiritul calinescian. Începând chiar cu functionarea comparatiilor. Caci, desi Calinescu a practicat intens „lectura inversa“, aceasta s-a exercitat cu precadere în domeniul literaturii române, urmarind sa probeze consistenta si organicitatea unei traditii românesti. Fireste, exista în „Istoria“ calinesciana (si nu numai) frecvente aluzii la scriitori straini. Însa acestea functioneaza într-o majoritate covârsitoare retroactiv (scriitorul strain îl preceda pe cel român) si nu proiectiv, ca la Papu. Cu alte cuvinte, analogiile atesta fie o influenta, fie un aer de familie comun. Rareori Calinescu încearca sa acrediteze precursoratul unui scriitor român asupra unuia strain si niciodata el nu încearca sa impuna ideea superioritatii românului. Pe scurt, sensul demersului calinescian este ca exista o traditie literara româneasca ce tine de traditia literara europeana, nicidecum ca traditia literara româneasca preceda, sustine si depaseste traditia literatura europeana (cum sustin protocronistii).
Sa luam, de pilda, „cazul Cantemir“, pe care Calinescu îl trateaza în urmatoarele rânduri: „Celebritatea lui Dimitrie Cantemir veni mai ales din „Istoria imperiului otoman“, scrisa în latineste sub titlul „Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae“, prin 1715-1716. Ideea de „corsi e ricorsi“, de „grandeur et décadence“ circula, precum se vede, în afara de Vico si Montesquieu. Stolnicul Cantacuzino însusi amintea de trei stepene: urmare, stare si pogorâre. Istoria fu cunoscuta abia în 1734 prin traducerea engleza a lui N. Tindal, „The history of the growth and decay of the othman empire“. Ea fu primita cu mare curiozitate întrucât venea de la un om care cunostea de aproape împaratia turceasca.“ Acest pasaj va alimenta cu multa apa moara protocronista, astfel încât Dan Zamfirescu va ajunge la niste concluzii delirante. Vorbind despre cultura româna în sec. XVII, el afirma ca „pe vremea aceea, noi construiam aci filosofia istoriei prin Grigore Ureche, prin Miron Costin, prin Stolnicul Cantacuzino. Nici nu se nascuse sau abia se nascuse Vico (1668-1744) atunci când scriau ei!“ Totodata, „stiinta noua“ este recomandata cu tarie pentru ca „acolo puteti vedea ca pe vremea când Dimitrie Cantemir intuia si, într-un fel, chiar crea filosofia istoriei, Vico era înca în curs de elaborare a teoriei sale, iar când Miron Costin formuleaza legea cresterii imperiilor, care ating un grad maxim, dupa care nu exista decât cadere, Vico abia se nascuse!“ Sa ne reamintim, apoi, ca si serban Cioculescu a comentat sarcastic pasajul calinescian privitor la Cantemir, afirmând triumfator ca Montesquieu n-avea cum sa-l preceada pe savantul român. Numai ca, într-o scrisoare catre Al. Rosetti, Calinescu însusi a explicat adevaratul sens al procedeului sau: „Dar eu tocmai asta sugerez, ca nu circulau ideile lui Montesquieu si ca autorul român era în afara lor. Dar fiindca oricine aude de grandeur et décadence se gândeste printr-un tic de istorie literara întâi la Montesquieu, constat ca avem de-a face cu o tematica universala de tip romantic si ca niste bieti boieri români aveau anticipatiuni montesquiene. si n-am zis «înainte de Montesquieu ¬, pentru a nu face pe pretentiosul cu cititorul strain, dându-i de înteles ca noi am prevestit opera lui Montesquieu. si înca si mai lamurit, am vrut sa spun: ideea de corsi e ricorsi e un loc comun al oricarei gândiri si prin urmare sa nu vina cineva cu un studiu: ideea de corsi si ricorsi la istoricii români sau Cantemir, pre-vichian etc. ss.m.t“
Însa nu numai sensul analogiilor, ci întregul mecanism interpretativ declansat de Edgar Papu intra în contradictie cu principiile calinesciene. Mai întâi, adept al organicitatii operei, Calinescu n-a agreat niciodata descompunerea tematologica a textului, acea Stoffgeschichte inspirata de morfologia culturii cu care opera Edgar Papu si în care autorul „Principiilor de estetica“ nu vedea decât o forma de pozitivism oarecare. În al doilea rând, pentru Calinescu, care urmeaza linia Croce-Gentile, „reactualizarea“ nu e o rezultanta a aptitudinilor hermeneutice ale comentatorului si nici o caracteristica intrinseca a textelor valoroase („protocronice“), ci o proprietate generica a oricarui act critic, provocata de faptul ca orice interpret îsi „recreeaza“ nolens volens obiectul dupa tiparele propriului orizont spiritual. În fine, pentru Calinescu valoarea literara nu decurge din „unicitatea“ operei (dimpotriva, criticul a disociat întotdeauna „originalitatea“ de „inedit“), ci din capacitatea unui text de a se integra în si, totodata, de a modifica o anumita traditie. De altfel, se remarca aici un paradox interesant: militând pentru valoarea „notelor specifice“, pentru „actualitate“ si pentru „unicitate“, protocronistii operau – ce-i drept, masluind datele de plecare – cu aceeasi logica a sincronismului pe care pretindeau ca-l lasa în urma. Astfel încât, sub aspectul metodei de lectura, protocronismul este nu atât un calinescianism deformat, cât un lovinescianism deformat.
O diversiune: proto-protocronismul
Sa trecem acum la cea de-a doua problema: vechimea literaturii române si valoarea literaturii române vechi. Cele doua argumente în favoarea „proto-protocronismului“ lui Calinescu sunt ca, pe de o parte, prin „getismul“ sau, criticul a împins originile poporului român într-o istorie neverificabila; iar, pe de alta parte, ca el a afirmat valoarea literaturii române vechi. Protocronistii au exploatat intens aceste aspecte. În fond, principalul lor cal de bataie îl reprezinta chiar vechimea si actualitatea literaturii române „vechi“, fenomene condensate poate cel mai bine în „Învataturile lui Neagoe Basarab“, carora Dan Zamfirescu le-a consacrat nu numai o carte întreaga, ci o întreaga viata. Împotriva rezervelor scepticilor (ale lui P. P. Panaitescu îndeosebi), istoricul s-a încapatânat sa demonstreze ca „Învataturile...“ sunt opera voievodului muntean si nu a unui autor strain sau a unui calugar român din secolul XVII. Dan Zamfirescu si-a sustinut teza într-un studiu documentat din 1963, pe care îl va îngloba în volumul consacrat, un deceniu mai târziu, acestei „chestiuni homerice a literaturii românesti“ (cum o numea Demostene Russo); însa el va reveni asupra „Învataturilor...“ într-o suita de articole cu caracter circumstantial prin care „chestiunea“ va cunoaste ea însasi o supradimensionare „homerica“. Caci, oricât de discutabila, concluzia studiului din 1963 – „o vasta opera ce reprezinta, în plan literar-ideologic, chintesenta a veacuri de dezvoltare sociala, politica, militara si culturala a Tarilor Române“ – ramânea înca în limitele verosimilului. Treisprezece ani mai târziu, însa, importanta scrierii dobândeste proportii aberante: „Învataturile...“ „nu mai sunt [...] doar un falnic monument al culturii stramosesti, cum le vedea Hasdeu, ci se profileaza, tot mai pregnant, ca una din marile carti ale literaturii universale, de o actualitate izbitoare prin spiritul ce o anima si de o mare forta reprezentativa pentru cultura si pentru poporul nostru ss.a.t“; altfel spus, cartea „este pentru noi ceea ce „Divina Comedie“ este pentru italieni si „Don Quijote“ pentru spanioli“.
Ce sustinea Calinescu în aceasta privinta? Criticul înclina si el sa creada ca „Învataturile...“ sunt opera lui Neagoe Basarab; mai mult, în „Istoria“ din 1941, acesta e primul text al literaturii române pe care autorul îl comenteaza. Dar e vorba, fireste, nu de originalul slavon, ci de „copia“ româneasca de la mijlocul secolului XVII, care – ne avertizeaza Calinescu în „Compendiu“ – „nu-i prototipul“. Cât despre valoarea literara a scrierii, criticul o considera „o compilatie în care se vad fraze întregi din Ioan Zlataust, elemente de «Fiziolog», ecouri din «Varlaam si Ioasaf» etc.“, însa procedeul nu i se pare blamabil: „Asa se proceda atunci si clasicii francezi n-au facut altfel cu modelele lor eline.“ De aceea, Calinescu nu insista asupra „continutului“ si, dupa o scurta trecere în revista a temelor volumului, se multumeste sa remarce ca „adoptarea sprobabil „adaptarea“, cum apare în editia Piru, n.m.t e facuta cu spontaneitate si ondulari proprii, pline de patos“. Fireste, se poate discuta daca G. Calinescu a avut dreptate în privinta autenticitatii si a lipsei de originalitate a textului. Însa acestea sunt, în ultima instanta, chestiuni secundare. Doua lucruri sunt evidente aici: pe de o parte, ca „Învataturile...“ sunt în esenta – asa cum Dan Zamfirescu însusi afirma în 1963 – o „opera pedagogica“ si doar în subsidiar o scriere de oarecare valoare literara; pe de alta parte, ca „Învataturile...“ nu au fost scrise în limba româna si, de aceea, nu pot face parte din istoria literaturii române. Ambele fapte explica, în fond, de ce Calinescu trece în întregime cu vederea versiunea slavona si „continutul“ traducerii românesti si retine în „Istoria“ sa doar stilul traducerii de la mijlocul secolului XVII. Ele explica, totodata, de ce între Calinescu si protocronisti exista o falie insurmontabila: pentru ca, pe de o parte, în „Istoria“ calinesciana nu intra decât texte scrise în limba româna; iar, pe de alta parte, ea nu cuprinde decât texte (sau fragmente) cu valoare „estetica“. Nu în ultimul rând, ele explica de ce protocronistii l-au preferat întotdeauna lui Calinescu pe Iorga: pentru ca Iorga a sustinut mereu ca „sufletul românesc“ se poate exprima în orice limba si pentru ca tot Iorga a propagat o confuzie deliberata între „estetic“ si „cultural“. Or, în aceste conditii, e de la sine înteles ca, daca în „istoria literaturii române“ era acceptat Neagoe Basarab, atunci puteau fi acceptati fara probleme si Gavriil Uric sau Nicolaus Olahus, ba chiar si scriitorii „daco-romani“ de la începutul primului mileniu. Sunt, de altfel, pasi pe care protocronistii nu vor întârzia sa-i faca. Dar pe care Calinescu nu i-a facut si nu i-ar fi facut niciodata. Caci, oricât ar fi împins criticul înapoi în timp originile natiei noastre, el a pastrat o limita ferma în privinta literaturii acesteia.
„Geometrie“ vs (auto)mistificare
Însa dovada cea mai clara privind incompatibilitatea dintre Calinescu si protocronism o constituie maniera globala de a privi literatura româna. Calinescu nu si-a imaginat niciodata ca perspectiva asupra literaturii române pe care o propusese în 1941 ar fi fost una „stiintifica“ si, cu atât mai putin, definitiva; dimpotriva, el era pe deplin constient ca un asemenea construct ramânea rezultatul unei (auto)mistificari cu finalitate patriotica. De aceea, Calinescu nu a declarat si nu ar fi putut declara vreodata ca la baza viziunii sale ar sta „o idee demonstrata prin argumente concret cronologice, de o perfecta exactitate logica, aproape matematica“, cum pretindea Edgar Papu ca a reusit sa faca în privinta protocronismului. si, oricât ar fi sperat în forta (re)generativa a culturii române, Calinescu n-ar fi pariat nici ca în spatiul carpato-danubiano-pontic dospeste nu numai un „nou umanism“, ci chiar „aluatul sufletesc al unei noi umanitati“, dupa expresia lui Dan Zamfirescu. Dimpotriva, el n-a ezitat sa recunoasca în fata studentilor sai ca judeca literatura româna cu o exigenta diminuata, pentru ca apoi, când va socoti ca vremea iluziilor a trecut, sa-i aplice niste standarde cu mult mai ridicate. De altfel, acesta este motivul pentru care protocronistii evita sistematic „Sensul clasicismului“: pentru ca severul manifest calinescian din 1946 infirma viziunea triumfalista pe care acestia încercau s-o imprime literaturii române; si, totodata, pentru ca aceasta demonstreaza ca, de fapt, protocronistii nu îl continua pe Calinescu, ci îi uzurpa ideile si le deturneaza în sens politic. Altfel spus, ca protocronismul este un fals calinescianism.
(Fragment din volumul „A cincea esenta. Sistemul critic calinescian“)