Folies à l’américaine
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura literara »
Autor: ELENA CIUFU
Poate ca v-ati întâlnit imaginar cu Paul Auster de suficiente ori încât sa aveti un fel de siguranta a asteptarilor îndreptatite. Poate ca ati deschis prima lui carte usor iritati de firma stralucitor-nichelata a sus-numitului domn. Poate ca v-ati asteptat la ceva mai mult. Iar daca nu v-a dezamagit, este pentru ca, fara nicio îndoiala, e un profesionist, un scriitor educat la scoala formulelor corecte de succes. Va propun sa mai încercati o data, luând ca desert „Nebunii în Brooklyn“, aparuta la Polirom în 2007, în traducerea Corneliei Bucur: ceva mai putin de 400 de pagini, în formatul stiut, pagini pe care cronicarii de meserie de peste ocean le onoreaza pe tonul cuvenit, grijulii la stridente.
A cunoscut prea multe fãtuci coborâte din stirpea rebelilor fãrã cauzã...
Desi prima fraza a cartii ne cam înnegureaza zarea („Cautam un loc linistit unde sa mor.“), treceti repede peste, truc ieftin facut sa ia ochii! Ne ramân ca la 400 de pagini de „nebunii“, asadar... si daca gândul sprintar va poarta catre istorii mai piperate, n-as zice ca va înselati prea tare. Narativul se dezlantuie cu o furie a spunerii ce se camufleaza rapid si fara efort sub multimea si fluenta întâmplarilor. Daca ar fi sa le îngradim într-o formula destul de cuprinzatoare pentru toate – cariere, studii doctorale, amoruri, falsuri, afaceri, mariaje, vieti – toate miros strasnic a ratare. Poate ca pentru cartea de fata cuvântul în chestiune suna prea greu, a pamânt si a moarte, rezonând lugubru în constiinta noastra de europeni melancolici... Sa-l folosim mai degraba pe mai vioiul si mai sportivul „loser“, fie numai sa scapam de prejudecata tragismului implicit!
Avem, asadar, o gasca de loseri pripasiti în Brooklynul departe de imaginea unui port al epavelor; dimpotriva e un spot destul de trendy în geografia imaginara a New-York-ului, iesit din forma coclita a cartierului imigrantilor famelici si reinventat pe harta boemei artisticesti. Pe aceasta scena suficient de larga îsi aduce Auster, în molcoma sau impetuoasa defilare – dupa caz – personajele alese pe sprânceana.. Toti sunt niste fosti: naratorul – fost canceros, fost sot, fost agent de asigurari de viata; nepotul regasit – fost doctorand stralucit, fost sofer de taxi; patronul anticariatului – fost puscarias, fost falsificator, fost sot si tata, fost si actual homosexual; nepoata regasita si ea – fosta cântareata, fosta porno-star, fosta sotie de barbat smintit întru cele sfinte... Evident ca fiecare „fost“ trage dupa el o istorie ce trebuie musai istorisita cu picanterii cu tot! Însa cu fiecare în parte, autorul ne insinueaza destul de subtil ca oamenii acestia sufera de pacatul cel mai de neiertat al lumii lor – mediocritatea – si ca ramânem bine-mersi în orizontul banalitatii, al existentelor destul de obisnuite... Chiar si acolo unde avem mai mult decât suficient material pentru senzational (povestea lui Harry Brightman sau a Aurorei), Auster ne fereste cu program de zornaitoarea marfa ieftina! Lumea a vazut destui homosexuali batrâni, sarlatani fara fler, cu planuri smintite de falsificare a „Literei stacojii“, trasi pe sfoara de fostii iubiti mai tineri si morti de prea dureroasa simtire. A cunoscut prea multe fatuci coborâte din stirpea rebelilor fara cauza si ajunse dupa toate experientele si excesele în portul cuminte al dragostei homosexuale. Ca sa nu mai spunem ca imaginea unui travestit gratios ce face play-back pe un slagar siropos pe când cenusa fostului protector e raspândita în cele patru zari a decazut numai din cauza repetarii pâna la un cliseu gretos de dulce... (à propos, nu vi se pare ca atmosfera aduce teribil a Almodovar?) În aceeasi supa calâie a mediocritatii intra si revolta de-o seara a ex-doctoradului împotriva „gaurii negre a lumii“, plus nelipsitul discurs pacifist, ca si planul candid (hippy, daca preferati, ca tot suntem în America) de retragere în natura departe de lumea dezlantuita (en passant remarcam cât seamana Hotelul Existenta imaginat de Harry cu Tiffany-ul lui Holly Golightly).
Capacitatea de inventie narativa în limitele plauzibilului si, mai ales, ale senzationalului amortit sub mâlurile perceptiei aplatizate e turata aici la maximum. Cam dupa pagina 200 ne paste banuiala si totodata spaima ca istoriile s-ar putea ramifica si complica monstruos ca într-un soap-opera malign. Dar, evident, cartea are un clou, scos la iveala cam neîndemnatic în ultimele 10 pagini, un iepure din joben pe care îl banuiam si îl anticipam încercând sa simulam surpriza. Pe patul unui spital, naratorul are revelatia plata a fragilitatii, daca nu chiar a evanescentei fiintei umane, însa el a gasit antidotul: sa scrie vietile tuturor celor pe care îi uita toata lumea, sa salveze prin redactarea de biografii toata acea puzderie de fiinte mici, neînsemnate care si-au ratat pana si meschinul sfert de ceas de celebritate! Din pacate, marile spirite nu se ratara nici de aceasta data...
Cadem iarasi în dezmatul scriiturii, lovindu-ne în coate cu Pedro Camacho ori cu amicii Bouvard si Pécuchet. Numai ca aici farsa e mai groasa decât oricând de vreme ce se pune la cale mândra afacere prospera: „Ce tânara nu vrea sa citesca biografia tatalui ei – chiar daca acest tata nu a fost decât muncitor în fabrica sau director adjunct la o banca din provincie?“ În spiritul finalului, propun sa încheiem à l’américaine: Nu disperati daca viata voastra vi se pare plata si banala! Gratie firmei noastre, „Biografii fara limite“, veti putea ocupa locul cuvenit în amintirea familiei si cunoscutilor vostri. Regretele eterne vor capata cu noi o alta semnificatie!