Lyrica magna (IV)
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura literara »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
În „Dreptul la timp“, aparut în 1965, Nichita Stanescu se asuma si se expune în integralitatea lui spectaculara, brevetând o atitudine lirica imperiala, un comportament de suveran al lexicului si gramaticii.
„11 elegii“, volumul publicat un an mai târziu, împinge lucrurile si mai sus. Planul este supraînaltat deopotriva poetic si estetic. Aceste exceptionale elegii abstracte configureaza, practic, centrul si retelele
de semnificatii ale unei lirici extrem de libere, impunând totodata un nivel artistic ce nu va mai fi depasit ulterior.
Nichita Stãnescu nu respectã
regulile,
dispretuieste conventiile (atunci când nu-si propune, expres, sã le ilustreze) si schimbã frecvent codurile
semnificãrii. Ceea ce pãstreazã el, în pãrtile rezistente estetic ale unei creatii de mare întindere, sunt criteriile dupã care lumea este imaginatã, iar poezia
impregnatã în albul paginii.
În termeni comerciali, e Nichita Stanescu at his best, cu conjugarea si armonizarea a doua planuri aflate, alteori, în divort: al expresiei si al reflectiei. Autorul „saizecist“ îmi pare unul pentru care poezia este inventata, „tractata“ si rasturnata de scrierea ei, la modul cel mai propriu, într-un interval de timp cât mai redus, astfel încât intuitia prima si pura sa dirijeze miscarea spiritului creator. Alaturi însa de instinctul bun al cuvintelor, de talent si de spontaneitate versificatoare, descoperim un fond intelectual latent, mentinut în rezerva si actualizat prin flash-uri si proiectii imagistice uluitoare. Daca acest fond n-ar exista ori s-ar opaciza si ar deveni inert prin neutilizare, versurile ar curge în toate directiile, nemaivând puncte cardinale si linii directoare. Or, devine tot mai clar pentru cititorul acestei poezii ca miscarea ei interioara nu este chiar browniana, ca aleatoriul nu e total, ca modul de operare si combinare lirica urmeaza anumite criterii. Spuneam anterior ca Nichita Stanescu nu respecta regulile, dispretuieste conventiile (atunci când nu-si propune, expres, sa le ilustreze) si schimba frecvent codurile semnificarii. Ceea ce pastreaza el, în partile rezistente estetic ale unei creatii de mare întindere, sunt criteriile dupa care lumea este imaginata, iar poezia impregnata în albul paginii.
Înca din „Dreptul la timp“, mai exact, dintr-un „Cântec“ asupra caruia promiteam sa revin, observam rasturnarea raportului curent, o inversare, prin reprezentarea cu semn schimbat a existentului. Tot ce vedem în jur ca respira, viata calda si polimorfa, nu exista. Exista nu ceea ce este si poate fi vazut, auzit, mirosit, gustat, perceput senzorial. Exista, cu adevarat, ceea ce nu poate fi vazut, auzit, ceea ce de fapt nu este în prezentul înselator. Perspectiva poetului se desprinde de cea „prezentista“ a omului muritor, îmbratisând o dimensiune mult mai ampla sub raport temporal si spatial. Vazute dinspre vidul cosmic, cu ochiul rece si atotstiutor al Divinitatii, întâmplarile si faptele noastre de zi cu zi se sterg prin propria lor insignifianta, sunt spulberate o data cu secundele farâmitate si înghitite de eternitate. În poezia romantica, apar clipe de aur (ale dragostei, ale meditatiei solitare, ale evaziunii nocturne) care, dilatate la nesfârsit de un eu demiurgic, pot ocupa – pot da impresia ca ocupa – ecranul înfricosator al neantului. În general, poezia de dragoste ilustreaza aceasta schema ascensionala, în care pasiunea carnala devine un vehicol metafizic. Dar la neomodernistul Nichita Stanescu, ca si la mult-pretuitul, de el, romantic întârziat Eminescu (în „Luceafarul“), lumea noastra revine la dimensiunile ei reale, microscopice, cu miliardele de locuitori ai unei secunde: „Amintiri nu are decât clipa
de-acum./ Ce-a fost
într-adevar nu se stie./ Mortii îsi schimba tot timpul între ei/ numele, numerele, unu, doi, trei.../ Exista numai ceea ce va fi,/ numai întâmplarile neîntâmplate,/ atârnând de ramura unui copac/ nenascut, stafie pe jumatate.../ Exista numai trupul meu înlemnit,/ ultimul, de batrân, de piatra./ Tristetea mea aude nenascutii câini/ pe nenascutii oameni cum îi latra./ O, numai ei vor fi într-adevar!/ Noi, locuitorii acestei secunde/ suntem un vis de noapte, zvelt,/ cu-o mie de picioare alergând oriunde.“.
Nichita Stanescu alterneaza, cu rezultate lirice remarcabile, nu numai între expresie si reflectie, ci si între concret, material, atributele de textura ale lucrurilor si cuvintelor si, pe de alta parte, abstract-cerebral, conceptual, latenta, epura a universului sensibil. El abstractizeaza materia grea si, într-o miscare aproape simultana, plasticizeaza abstractiunile abia obtinute. Cele doua operatiuni ajung sa se confunde, desi ele sunt complet opuse. Fascinat de trasorul liric, cititorul face cu greu diferenta. Sa reluam filmul cu încetinitorul: „întâmplarile neîntâmplate sde-realizare, plasare în latentt,/ atârnând de ramura unui copac simagine puternica, violent-concreta, ca o spânzuratoaret/ nenascut, stafie pe jumatate... srevenire graduala la increatt“.
„Tentatia realului“ si cea a abstragerii din el sunt la fel de puternice si de fertile artistic în cazul acestui poet, care vede atât culorile, formele, cât si absenta lor. Viziunile din „11 elegii“ (de fapt douasprezece, daca numaram si „Omul-fanta“) sunt intermitente, fulgurante, constituindu-se si disparând fulgerator – si lasând apoi eul rational sa analizeze miracolul. „A treia elegie“ alterneaza în mod semnificativ contemplarile cu crizele de timp. Inversând ordinea partilor, sa parcurgem întâi
„V. Contemplare“: „Se arata fulgerator o lume/ mai repede decât timpul literei A./ Eu stiam atât: ca ea exista,/ desi vazul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.// Recadeam în starea de om/ atât de iute, ca ma loveam/ de propriul meu trup, cu durere,/ mirându-ma foarte ca-l am.// Îmi lungeam sufletul într-o parte, si-ntr-alta,/ ca sa-mi umplu tevile bratelor cu el./ La fel si globul de peste umeri/ si celelalte-nfatisari, la fel.// Astfel ma încordam sa-mi aduc aminte/ lumea pe care-am înteles-o fulgerator,/ si care m-a pedepsit zvârlindu-ma-n trupul/ acesta, lent vorbitor.// Dar nu-mi puteam aminti nimic./ Doar atât – ca am atins/ pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,/ care, stiindu-ma, m-au respins.// Gravitatie a inimii mele,/ toate-ntelesurile rechemându-le/ mereu înapoi. Chiar si pe tine/ rob al magnetilor, gândule.“. si acum „II. Criza de timp“: „O, scurta tristete, insecta verzuie,/ voi, blânde oua, locuind un miez de meteor/ spart; si de palmile mele acoperite/ ca sa renasca un cu totul alt decor.// Camera se varsa prin ferestre/ si eu nu o mai pot retine în ochii deschisi./ Razboi de îngeri albastri, cu lanci curentate/ mi se petrece-n irisi.// Ma amestec cu obiectele pâna la sânge,/ ca sa le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile si curg mai departe/ spre o alta orânduire.// O, scurta tristete, ramâne/ de jur împrejur o sfera de vid!/ Stau în centrul ei si unul câte unul/ ochii din frunte, din tâmpla, din degete/ mi se deschid.“
Dupa cum se poate vedea, contemplatiile poetului ne circumscriu, dar nu ne descriu obiectul. si aceasta pentru ca supra-lumea prinsa în raza privirii sde fapt, a imaginatieit nu poate fi captata în imagini, în fotograme, ca realitatea înconjuratoare. Vazul omenesc „nici n-o vedea“, însa poetul stie „ca ea exista“ si ca, într-un moment de gratie vizionara, poate atinge „pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde“. Chiar si asa însa, cu acest contact atât de greu stabilit si atât de repede întrerupt, eul poetic nu poate fixa în spatiul textului supra-realitatea întrezarita, metafizicul atins. Prin urmare, contemplatia obiectului va lasa loc autodescrierii subiectului, facuta cu o uimire si bucuroasa, si dureroasa: „Îmi lungeam sufletul într-o parte, si-ntr-alta,/ ca sa-mi umplu tevile bratelor cu el./ La fel si globul de peste umeri/ si celelalte-nfatisari, la fel.“
„Criza de timp“ e de fapt o criza a reprezentarii si a limbajului însusi, incapabil de a figura si exprima Inexprimabilul. În a doua secventa, acest obstacol nu mai apare. Imaginatia, orientata de data aceasta în planul realitatii date si utilizata circular, amesteca si transforma lucrurile, face camera sa se verse prin ferestre, prinde pe retina un „razboi de îngeri albastri, cu lanci curentate“. Metaforele reapar: „O, scurta tristete, insecta verzuie,/ voi, blânde oua, locuind un miez de meteor/ spart; si de palmile mele acoperite/ ca sa renasca un cu totul alt decor“. Aici si acum, totul pare posibil, convertibil, usor de asociat si transformat, pe o treapta de plasticizare net superioara anterioarelor referinte abstracte la un Altceva. Meditatia concentrata, într-o tensiune cognitiva insuportabila, e asadar montata, în „11 elegii“, într-un scenariu de adevarata jubilatie figurativa, în care