Românii, razboiul si cuceritorii
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura antropologica » epoca noastra
Autor: MIHAELA GRANCEA
Întâmplarile relatate mai jos de feluriti martori vorbesc mult despre razboi, dar mai putin despre moarte, desi razboiul este „ospatul mortii“. El, razboiul, a ramas evenimentul vietii lor. Poate pentru ca i-au supravietuit? Pentru mine, acesti martori sunt interesanti deoarece ofera detaliile neconsemnate de documente, de „marea istorie“, detaliile semnificative, „ingredientele“ faptului istoric (nu sunt cinica!). Multora dintre ei, ca si celor mai multi dintre noi, li se aplica una dintre legile lui Murphy: „Daca supravietuiesti unor întâmplari extraordinare, cele lipsite de importanta te vor omorî“.
Mi-aduc aminte cã
într-o noapte, înainte de a pleca, am fugit acasã, sã-i spun la tata cã plec, iar tata mi-a spus:
«Te duci pe front la rusi … sã nu fugi de rusi, cã ei sunt oameni buni!». Tata fusese
prizonier în Rusia, în Primul Rãzboi Mondial, iar eu am plecat cu gândul acela. Nea' Nicolae este o persoanã dinamicã,
cãlãtoreste foarte mult „pe la Bucuresti, Brasov si Sebes, cu
treburi“, cum îi place sã spunã. Interviul a fost un eveniment, l-a asteptat cu emotie pe
studentul care i-a consemnat relatarea si s-a îmbrãcat
elegant, cãci percepea momentul ca pe unul
semnificativ.
Timp de
douã ore,
veteranul nu
s-a mai oprit din povestit si rãzboiul parcã nu se terminase, fronturile se confundaserã, dusmanii erau asemãnãtori, iar naratiunea era ca un film cu final prea putin previzibil
Hleb si voda
Din frica de a nu face moarte de om la vreme de razboi, sentiment puternic pentru un taran cu frica de Dumnezeu, Aron Mihulet a dezertat: „Eram în familie 7 frati, între care eu eram mijlociul. În 1941 am fost chemat la încorporare si luat în armata la Regimentul 90 infanterie, în Sibiu. În curând, m-am atasat de toate acolo, ca într-o familie mai mare. Îmi placea sa fiu executant, eram foarte bine vazut în companie, dadeam multe exemple de instructie, si ma aveam bine cu toti gradatii! În anul 1943 am plecat pe front. Mi-aduc aminte ca într-o noapte, înainte de a pleca, am fugit acasa, sa-i spun la tata ca plec, iar tata mi-a spus: «Te duci pe front la rusi … sa nu fugi de rusi, ca ei sunt oameni buni!». Tata fusese prizonier în Rusia, în Primul Razboi Mondial, iar eu am plecat cu gândul acela.
În 10 aprilie 1943 am fost îmbarcati în tren si am plecat! Ne-am debarcat la vreo 30 de km de Iasi, unde am stat pe niste câmpuri vreo 10 zile! De aici, într-o noapte, ne-am luat echipamentul în spate, si am plecat pe Valea Lupului, în linia 3; dar eu ma rugam la Dumnezeu sa ajung în linia întâi, ca sa pot fugi la rusi, gândindu-ma tot la vorba tatei, ca un parinte nu te poate învata la rau! Noaptea mi s-a dat sarcina sa iau doi soldati sa facem legatura cu regimentul 92. Dar, cum ne-am îndepartat de ceilalti, ne-am înteles sa fugim la rusi! Ne-am ratacit… fugind pe deal au început sa explodeze proiectile, si ne-au vazut si ai nostri. Era o balta mare acolo. Am trecut si a venit si Popica, dar Niculescu nu scamarazii sai atrasi în acea dezertare, n.m.t. L-am strigat spe Popica, n.m.t si mi-a raspuns: «stai ca mi-a ramas bocancu' în noroi», iar eu i-am spus: «hai, repede la mine ca descaltam un mort». Am plecat spre padure, dar Niculescu nu a mai venit. si cum s-a facut ziua si noi eram tot în pozitia nemtilor, ne-am întors la români.
Planul nostru nu a fost descoperit, deoarece Rusia a dat un atac cu avioane si ne-au scos la refacere 3 zile, dupa care am plecat pe Podul Iloaiei, în linia întâi. Da, eu, din nou am încercat sa fug la rusi. Eram la un kilometru de pozitia rusilor si m-am hotarât sa fug. Toata noaptea m-am gândit la oamenii din grupa, tineau foarte mult la mine. I-am zis de plan ciobanului Marin, si el a vrut sa vina cu mine! În doua zile si doua nopti mi-am lamurit toata grupa si faceam planuri sa fugim! În noaptea de 8 spre 9 mai 1944 am fugit toti! Marin plângea de frica sa nu ne împuste rusii. I-am explicat ca noi mergem sa ne salvam viata. Le era frica sa se predea, asa ca le-am spus ca ma predau singur si daca nu ma împusca, vin dupa ei. Un soldat sovietic m-a vazut si mi-a zis: «Idi tu do tovarisci». Iar eu, fara sa ridic mâinile m-am dus la ei. Mi-au zis: «Drastico tovarase». I-am chemat si pe tovarasii mei. Ne-am adunat toti la rusi, strângându-ne mâinile fara sa ne întelegem cu vorbe.
Ne-au dus la o margine de sat. Ne plimbam liberi. Nu ne pazea nimeni, ne-au dat si de mâncare. A doua zi, mi-au zis sa ramân pe front si sa vorbesc la microfon cu românii, sa le spun ce bine se poarta cu mine, însa, asa au socotit ca pe colegii mei îi duc în lagar! Le-am spus ca soldatii mei ramân cu mine si am întrebat cum e în lagar. Mi-au spus ca e bine, asa ca am preferat sa plec în lagar cu camarazii. Aici, la Balti, au început sa apara greutatile. Eu m-am îmbolnavit si m-au dus într-un grajd cu alti bolnavi. O fata sovietica ne lua temperatura si primeam medicamente. Vizavi de grajd era un beci, unde erau bagati cei care socoteau ei ca o sa moara. Fetele sadica, sanitarele, n.m.t veneau des si luau baietii si-i bagau în beci. Într-o dimineata m-am ascuns sa nu ma ia, dar m-au gasit si m-au dus în beci. Acolo era plin de oameni morti si veneau fetele doar sa vada daca mai traiesc cei vii. Le-am cerut «hleb» si «voda» (pâine si apa) si dupa o ora mi-au adus. A venit si doctorul, mi-a dat o sticluta si mi-a zis sa beau. Dar, dupa o ora am simtit ca nu mai pot sa respir. M-am rugat toata noaptea si nu am murit! Când m-au scos de acolo, Ioan, un prizonier din judetul Alba, mi-a zis: «cum, ma, Mihulet, te-au bagat acolo sa mori si tu nu ai murit?». Era cu lacrimi în ochi! Unu, Covesan, mi-a adus niste prafuri albe si dupa 5-6 zile m-am simtit mai bine.
În 10 iulie ne-au dus în Rusia. Dupa 4 saptamâni a oprit trenul într-o câmpie cu case. Eram în august si era o bruma alba ca zapada! Ne puneau la lucru si ne dadeau doar 300 de grame pe zi de mâncare! Nu mai stiam cum, de ce trec zilele si noptile! Într-o zi, ni s-a spus ca suntem liberi! În 20 octombrie 1945 am ajuns în tara. Acasa era zi de târg. M-am oprit acolo! Dragoman, un vecin, mi-a dat un rachiu si dupa câteva minute nu mai vedeam! Mi-am revazut fratii si parintii, iar dupa ce am facut o baie mi-am zis: «Doamne, as vrea sa mor ca am ajuns acasa!»
Acum, multumesc bunului Dumnezeu, ca eu, la 86 de ani si sotia mea Paraschiva, la 78 de ani, suntem multumiti de ce-am realizat! Mai ales eu, care cu toata suferinta pe care am îndurat-o, ma simt cu inima tânara“ (informator: Aron Mihulet din Tichindeal, jud. Sibiu, nascut în 1 iunie 1921, interviu efectuat în 19 ianuarie 2008).
Ura care te determina
În schimb, pentru Vasile Puni, razboiul a fost o moarte a iluziilor. Cu toate ca familia sa era mare si mixata etnic, razboiul a fost prilejul unei optiunii identitare categorice: „În ziua de 10 mai 1944, era într-o joi, am primit ordin de chemare la concentrare, la munca fortata, si ne-au tinut la Gherla cam o luna de zile. Pe urma ne-am format în trei companii de munca fortata si ne-au dus cu trenul de vite în Polonia, la Zabie. Într-o companie eram cam 240 de oameni. Români toti. Nu mai stiu cine mi-a fost comandant de companie, pentru ca din 1940 pâna în 1944, am fost de mai multe ori concentrat la munca fortata, de catre autoritatile hortiste. stiu ca o data l-am avut comandant de companie pe Kovács Endre, cu gradul de locotenent; cred, ca era din Budapesta. La Zabie am stat cam 6 saptamâni, dupa care ne-au dus pe jos pâna la Leordina, în Muntii Copilasi, la Prislop. Aici, în Muntii Maramuresului, am lucrat la transee, cazemate si fortificatii pâna în luna septembrie, cam prin 20-25, daca bine mi-aduc aminte! Atunci am dezertat cu înca 5 români din compania de munca fortata. Era într-o sâmbata noaptea, pe la miez de noapte. Am plecat odata cu Escu Vasile. Când am fugit din compania de munca eram cantonati în colibe în câmp si în padure, undeva nu departe de comuna Leordina din judetul Maramures. Dupa ce am fugit din lagarul de munca fortata am umblat prin padurile din Muntii Maramuresului cam doua zile si doua nopti.
În tot acest timp eram cu Escu Vasile, pâna ne-au prins doi civili care aveau pistoale automate, le ziceau nylasysti, adicatelea fascisti. Ne-au prins pe podul de cale ferata din Comuna Moisei, la întretaierea cu soseaua ce vine din Moisei spre Sacel. În momentul când ne-au prins, am fost somati sa ne oprim! Ne-au întrebat de ce am fugit din lagar. Noi am raspuns ca am fugit pentru ca am plecat dupa haine ca vine frigul si eram îmbracati în civil, doar cu hainele noastre. Acte nu aveam la noi pentru ca le-am aruncat pe drum. Am aruncat si capela de pe cap, si banderola cu trei culori de pe mâna, aveam pâna atunci pe mâna banderola cu trei culori unguresti. Ne-am rugat de cei doi sa ne ierte si sa ne dea voie sa mergem mai departe, dar au spus ca ei nu iarta pe nimeni ca au depus juramânt fata de statul hortist ca sa prinda pe toti dezertorii si sa-i aduca înapoi în lagar. Mi-aduc aminte ca dupa ce am fost prinsi ne-au dus în lagarul improvizat, casa unui evreu bogat din Viseul de Sus, si ne-au închis acolo. Când ne-au dus pe noi doi, pe mine si pe Escu Vasile, casa era complet goala, noi doi am fost primii bagati în acest lagar. La circa 3-5 zile dupa ce am fost bagati în lagar, aici au fost adusi si cei din Faragau, Voiniceni, Sângeorgiu de Mures, din alte sate din jurul Reghinului si Târgu Muresului, cam în jur de 40 de oameni, tarani si muncitori din zona Muresului.
În lagarul din Viseul de Sus am fost paziti zi si noapte, de mai multi jandarmi hortisti, dintre care unii erau chiar consateni cu o parte dintre noi, cei din lagar! Îmi aduc aminte cum cantorul din Milasel, judetul Mures, ne-a spus noua la toti ca «acesta care ne pazeste este Pápay Gergely senior cu gradul de plutonier, si baiatul lui, Pápay Gergely junior, cu gradul de caporal» ...si mai erau si altii la care nu le mai stiu numele, dar la acesti doi hortisti le voi tine minte numele cât voi trai pe acest pamânt! Camaradul Gorea Simion din Milasel ne spunea ca s-a rugat de consatenii lui sa-l «lese», adica, sa-l faca scapat din lagar, dar acestia nu au vrut sa-l recunoasca ca consatean, cu toate ca au crescut si au copilarit împreuna si i-au ajutat la necazuri cu cerealele, cu fân si cu alte lucruri, dar acestia nu au vrut sa-l recunoasca de consatean si nici sa-l ajute sa fuga din lagarul din Viseul de Sus. În total, în casa din Viseu am fost 40 de români care o trebuit sa îndure multe netrebnicii de-ale hortistilor astora…“ (informator: Vasile Puni, nascut în comuna Sântana de Mures, jud. Mures, la data de 17.04.1916; interviu realizat de Cocan Sânziana-Emilia, în 12.01.2008).
Codul bunelor maniere antiaeriene
Nea' Nicolae este o persoana dinamica, calatoreste foarte mult „pe la Bucuresti, Brasov si Sebes, cu treburi“, cum îi place sa spuna. Interviul a fost un eveniment, l-a asteptat cu emotie pe studentul care i-a consemnat relatarea si s-a îmbracat elegant, caci percepea momentul ca pe unul semnificativ. Amintirile sale faceau parte dintr-o rezerva de informatii, erau parte dintr-o istorie prea putin cunoscuta, neoficiala, el avea un bun, care acum, dupa decenii, urma sa fie recuperat. De altfel, chiar locuinta sa era dovada felului în care veteranul îsi valorizeaza trecutul, partea sa de istorie. Peretii camerei sale erau tapetati cu decoratii, însemne, tablouri, ordinea încaperii fiind si ea o expresie a grijii cu care se prezerva acest trecut. Pe lânga mândria specifica supravietuitorilor, veteranul are si recunostinta pe care acestia o manifesta în calitate de crestini practicanti (si acum poarta asupra sa cele doua iconite care „i-au întarit credinta“ în timpul razboiului; dupa ce la 52 de ani a ramas vaduv, a stat zece ani pe la manastiri, iar actualmente este consilier la Catedrala Mitropolitana „Sfânta Treime“ din Sibiu). Timp de doua ore, veteranul nu s-a mai oprit din povestit si razboiul parca nu se terminase, fronturile se confundasera, dusmanii erau asemanatori, iar naratiunea era ca un film cu final prea putin previzibil (informator: Nicolae Mihu, fost artilerist antiaerian pe nava „Bucovina“, nascut în comuna Câlnic, sat Deal, jud. Alba-Iulia, la 16 iulie 1921; autorul interviului: Claudiu Raicu, data culegerii interviului: 6 februarie 2008):
„În fine, am stat acolo, am facut pozitie, pazeam gura Dunarii sa nu intre dusmanii s«rusii», n.m.t, pe urma am schimbat locul si parca am urcat mai sus sau mai jos de Chilia, la kilometrul 42 si ne-o prins armistitiul. Dupa ce s-o declarat armistitiu, conventia asta, noi n-am mai stat la tun, ne-am dat jos nu mai tineam munitie lânga tun, eram foarte liberi si eram într-un fel si multumiti ca gata s-o terminat razboiul! A doua zi eram acolo cu doua nave si erau si altele mai sus. Deodata, o aparut câteva escadrile de vânatoare si unele de armament, dar întâi au aparut unele de recunoastere. Acum noi aveam un cod: avioanele noastre nu zburau în lungul Dunarii, ca numai dusmanul vine-n lungul Dunarii sa se uite în fiecare loc daca sunt nave inamice. Dar de multe ori nici noi nu stiam ca erau acolo sus ale noastre, dar trageam focuri, câte o lovitura de tun de avertizare, nu trageam în ei, ci mai lateral, s-atunci avioanele noastre avea un cod, pe care îl cunosteam si noi marinarii. Daca ei vedea ca tragem focul acesta de avertizare, lansau un numar de rachete si era si asta parte din cod, astazi: trei rachete albe, patru rosii, mâine: trei rosii… ma rog, noi cunosteam codul si daca vedeam ca avioanele ne raspund când trageam focul, gata era al nostru! Am fost atacati mai jos de Ismail, o venit doua avioane … nu au respectat codul, deci stiam ca nu sunt ale noastre, ba se vedea si steaua pe profundor, pâna la urma. Au venit avioane de recunoastere si au început sa mitralieze, am tras si noi, au tras si vecinii ca eram doua monitoare, si am doborât unul! Am vazut ca pica dupa dâra de fum si am zis, «gata, l-am incendiat», si o cazut dupa un deal lânga localitatea Vulcanesti, ceva mai departe, ca a mai planat. Am si fost decorati atuncea, noi de la antiaeriene. Noi eram cei mai sacrificati, ca eram cei mai expusi, dar si cei mai importanti! D-aia am si fost decorati!“
De la Dâlga la Basarabi
„Alta data, aveam sapte servante la tun si dincolo sadica, la «dusman», n.m.t era armament de patru, mitraliere de 13 si 2 calibru, si pe urma au aparut si niste escadrile de avioane de bombardament, o împânzit cerul! Am tras cât am tras, dar pe urma o cazut ploaia de bombe si n-am mai putut nimic! Erau câteva escadrile, dar vedeti dumneavoastra, judecata ruseasca : «pai dac-ai pus armistitiu cum mai ataci ai încheiat conventia de armistitiu, gata devii, aliat nu mai esti inamic»; nemtii au devenit inamici pe urma. Ei nu au mai respectat nimic pentru ca în razboi au produs mai multe victime în retragere decât în înaintare, ca în razboi e întotdeauna mai grava retragerea decât înaintarea. Atuncea o fost cel mai mare macel, ca sa zic asa, din viata mea cât am fost pe front! Nava mea i s-o facut gauri, o început sa se scufunde, eu am fost suflat de sus, de suflul bombei, m-am trezit numai în apa, nu stiai unde esti! Era zi, dar era noapte, fumul ala s-o amestecat cu apa, nu mai vedeai nimic! Ranitii nu mai puteau înota nici pâna la mal, ca era departe, ca nu am ancorat, ca trebuia sa fim gata de mars. Nava mea s-o înclinat si s-o dus la fund, eu am iesit la mal sprijinit de un sergent, eram sapte insi, am stat ascunsi în trestie, în Delta Dunarii, pentru ca mai veneau avioane. În fine, am scapat de acolo dupa ce am stat o noapte s-o zi în stuf. Am primit ordine, dupa ce am ajuns la nava mea de baza, sa mergem pe Dunare si sa dezarmam toate vasele nemtesti. Nemtii erau dusmanii, de acuma! Îi predam la graniceri si apoi plecam si îi luau prizonieri, cu tot echipamentul cu tot; erau slepuri, ateliere mobile cu tot ce era nevoie de razboi! Ne-am dus pâna la Zimnicea, acolo am primit radiograma sa stam pe loc, sa ne oprim! Am stat vreo doua zile parca si pe urma am primit radiograma sa ne întoarcem în aval, sa ne prezentam la Reni si la Ismail sa asiguram din punct de vedere antiaerian trecerea trupelor care se-ntorceau din Rusia, sa le asiguram trecerea peste Dunare în Dobrogea, în Bulgaria, ma rog! Acum, comandantului sigur ca i-a fost frica, ca noi nu am dat ochii cu rusii pâna atunci! Comandantul si secundul o planuit sa evadeze! Era seara, circulam în aval si era pe la 9:30 (21:30, n.m.) si ne-au spus sa dormim, ca se dadea stingerea! Ei vrea ca noi sa dormim, dar cine sa doarma, poate o fi dormit unu! Am simtit, deodata, ca ne ridicam în sus asa cu nava cu tot, «ce se întâmpla», ne-am întrebat toti Ei, în mod intentionat, o pus nava pe uscat, o venit cu viteza de sus (si la Calarasi este un ostrov, ostrovul Calarasi), si din viteza aia, nava s-o ridicat în sus! Ei zice ca o gresit, ca o fost apele scazute, ca o fost ceata! Dar nu acesta o fost motivul, motivul o fost sa nu se prezinte la rusi si bine o facut! Aialaltii scomandanti români, n.m.t care s-o dus, i-o luat rusii prizonieri pe toti. Noi încercam de pe mal sa o scoatem snava, n.m.t, dar degeaba domne, ca era înfipta în ostrov bine si acolo o dat rusii peste noi! stiu ca ne-am dus la barca, dupa alimente în sat, si erau rusii prafosi si erau si femei militare! Ne-au pus pistoalele automate în piept, întrebându-ne cam de ce parte suntem: «arma noua?» (adica, întrebau daca eram cu ei) sau «arma veche?» (sau daca eram cu nemtii). «Arma noua, tovarasi» am zis, adica suntem cu ei si ne-o întors la bord cu un rus în barca, cu un rus cu pistol automat si pe urma a venit o nava ruseasca si a ancorat lânga noi si ne-o zis ca suntem considerati în lagar! Ne-au spus ca «cine pleaca de la bord, noi deschidem focul». Vai, domne, ca erau vorbe ca a doua zi ne executa pe ostrov, gurile rele spuneau! Tot rusii ne aduceau de mâncare. Am stat asa vreo doua saptamâni si-ntr-o noapte s-o-mbatat rusii cu santinele cu tot! Comandantul si secundul o aranjat ei cu oamenii de la lopeti, de la bord… pleaca, se suie si pleaca... noi am stiut ca ei parasesc nava! Era un sergent Ciocan, eram si eu … si i-am somat sa nu plece, dar ei ziceau ca sunt chemati la rusi, dar noi observam ca barca se lasa catre mal si iar i-am somat dar zice unul dintre ei: «da', nu mai tipa, ba, ca se trezesc rusii!» Pâna la urma, ne pregatim si noi si sa plecam... am organizat transporturi noi si am reusit sa plecam! O mai ramas 11 si un maistru cam rus el, asta am citit eu pe urma! Am ajuns la mal, acum cunosteam poteca de unde ne aprovizionau. Ne-am oprit la fântâna din capul satului. Noi cunosteam un om în Ciocanesti, dar ceilalti se codeau: «stai, ma, sa vedem daca sunt rusi» (ca patrulau doi câte doi). Ne-o dat acela somul pe care îl cunostea informatorul, n.m.t niste mâncare, dar
i-am zis: «ma, noi nu stam». Vroiam sa ajungem la Bucuresti, trebuia sa traversam tot Baraganul, trebuia sa ajungem pâna la Dâlga, o gara! Eram rupti de foame, mâncam radacini de morcov! Acolo, la gara, nu venea nici un tren, venea la doua zile; dar asta sadica, cunoscutul informatorului, n.m.t o zis ca vine unul de marfa, care nu are oprire, dar vorbeste el cu un coleg de la statie sa lase trenul mai încet, ca sa ne urcam! În fine, am ajuns în Basarabi, în Bucuresti, dar trebuia sa ajungem în piata Amzei. Acolo, era plin de marinari fugiti, erau de peste tot. Era un ofiter de venea de te lua în evidenta, ca nu te trimitea acasa, ci te trimitea în alta parte! Pe mine m-a trimis la munitie. Dar, am planuit noi sa fugim acasa ca am zis: «ba, noi nu am mai fost de doi ani acasa si dupa aia venim noi înapoi». Dar n-am mai facut-o si pe asta!“