Slalomul moral
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura » Societatea reala
Autor: Bogdan Duca
Vara aceasta a fost zguduita de mai multe scandaluri care m-au determinat sa reflectez ceva mai mult asupra a ceea ce am putea numi, „autoritatea judecatoreasca“ a societatii civile. O prima concluzie ar fi aceea ca ceea ce noi numim societate civila este de fapt o realitate straina de ceea ce simte opinia publica.
Ce este mai trist e faptul cã cei care
administreazã aceste venituri (domnul Patapievici, în special) sunt niste oameni declarat
libertarieni, dusmani ai banului public, prieteni ai
proprietãtii private,
adepti ai
statului
minimal.
Într-un mod de-a dreptul inconstient îsi submineazã propria viziune asupra lumii prin functiile pe care le acceptã si le administreazã iresponsabil.
Batalie pe bani publici
Ca sa luam un exemplu: scandalurile din jurul Institutului Cultural Român au provocat niste reactii cel putin amuzante din partea societatii civile. Desigur, interesele imediate erau mult mai putin legate de dezbaterile culturale. Gafele conducerii ICR au determinat societatea noastra civila sa se polarizeze pe criterii politice. Cei care au vrut sa dea în Basescu au gasit si „sacul de box“ numit ICR. Cei care au vrut sa îl apere pe Basescu s-au grabit (iresponsabil, zic eu) sa apere ICR-ul.
Dar pentru ca era nevoie si de o dimensiune culturala a acestei dezbateri, aceasta a fost construita pe criterii bine definibile ideologic. Astfel, stânga intelectuala, pornita împotriva conservatorilor de la conducerea ICR, a „atacat“ doar câteva aspecte ale gafelor acestora, trecând cu vederea stângaciile (desigur, de stânga) ale domnilor Patapievici, Mihaies etc.
Dreapta intelectuala a facut zid în jurul ICR-ului, adoptând o logica preluata de la Partidul Democrat-Liberal, probabil. Logica e simpla: orice se face la Cotroceni (sau la emanatia culturala a acestuia, ICR-ul) e bine facut si trebuie aparat de... comunisti. Pentru multi „dreptaci“, a-i da dreptate, fie si punctual, lui Vacaroiu, Paunescu sau lui Augustin Buzura este un pacat mai mare decât a te compromite intelectual dând dreptate oricând si oricum lui Basescu sau lui Patapievici.
Sa vedem, asadar, cum s-au „administrat“ scandalurile în care a fost implicat ICR-ul. Mai întâi s-au cheltuit bani pentru finantarea unor manifestari gay peste hotare. Pe banii ICR (adica ai nostri, desigur), reprezentanti ai homosexualilor din România au fost la marsuri si festivaluri de promovare internationala a pidosniciei. Pe banii ICR, un film despre lesbiencele românce este plimbat prin lume, cu actori cu tot.
Desi este vorba despre o evidenta încalcare a principiilor de functionare ale ICR, ca si a valorilor aparate de conducatorii acestei institutii, aproape toata lumea a tacut. Cu exceptia crestinilor (direct afectati de acest gen de propaganda homosexuala facuta pe banii lor), mediile intelectuale au stat linistite. Era si firesc, intelectualii de stânga nu aveau motive sa se revolte, iar cei de dreapta sunt... pedelizati. Ceea ce spune Cotroceniul e, în mod necesar, bun si de aparat.
Cursa cu ochii închisi
Apoi a început scandalul legat de domnul Sorin Antohi. În acest caz, s-a ajuns la un fel de consens între dreapta si stânga asupra acuzatiilor. Sorin Antohi a fost acuzat ca fiind informator al Securitatii si... doar atât. Faptul ca el este un escroc dovedit a fost trecut duios cu vederea. De ce? E simplu. Stânga e fericita sa identifice pe „securistii“ dreptei, iar prietenii domnului Antohi sunt multumiti sa vada ca adevarata mizerie este ascunsa cuminte sub covor. Privind acest scandal de la o oaresce distanta, nu pot sa nu mâ întreb: oare câti escroci „academici“ mai gazduiesc dreapta si stânga româneasca astfel încât un om precum Sorin Antohi este atât de bine protejat?
Al treilea scandal este legat de o expozitie de (pseudo)arta la New York. si aici s-a facut slalom moral. Stânga intelectuala, atasata de aceasta noua arta, a „alunecat“ printre penisuri, reprezentari vaginale si alte exponate ale frustrarilor sexuale ale „artistilor“ si s-au legat de o svastica. Caci oricât de decadenta, imorala, penibila, batjocoritoare ar fi, noua arta trebuie sa fie totusi.... antifascista.
Ca urmare, acuzele venite dinspre stânga au fost cele de fascism. Lucru care a priit, paradoxal, dreptei adunate ca un zid în jurul conducerii ICR. Pai e mai greu sa justifici (desi au facut-o cu destul de multa nesimtire) cum de se arunca banii de la buget, banii nostri, pe penisuri si vaginuri „artistice“.
Slalomul moral a fost deci sportul „olimpic“ al verii noastre culturale. Desigur, nu vreau sa spun câ intelectualii nostri au inventat abia acum apa calda. Etica la jumatate de norma este caracteristica majoritatii intelectualilor nostri postcomunisti, prea obisnuiti sa se inspire din politic decât sa inspire politicul. Va mai aduceti aminte de momentul în care Presedintele României smulge un telefon mobil din mâna unei jurnaliste, pleaca cu el (infractiune penala) si... este acuzat de discriminare? Aceeasi logica precum cea care sta la baza scandalurilor de acum.
Dar, dincolo de toate aceste scamatorii etice care au partea lor buna – ne arata cine suntem si care ne sunt limitele –, avem totusi o problema.
Problema este urmatoarea: de ce banii mei, dati pe impozite exagerat de mari, în loc sa îmi fie lasati mie spre cheltuiala sau sa fie folositi pentru promovarea internationala a culturii române, sunt cheltuiti nu pe aiureli, ci pe campanii menite sa distruga cultura si civilizatia careia îi apartinem?
Libertarieni bugetofagi
Nu cred ca 1% din populatia României, daca ar fi responsabilizata sa îsi poarte de grija propriilor venituri administrate de Stat, ar fi de acord ca banii sai sa se duca pe niste penisuri (ce nu sunt nici macar vibratoare), pe campanii împotriva familiei sau pentru umplerea buzunarelor unor infractori.
si mai mult ca sigur aceiasi cetateni platitori de impozite ar fi foarte frustrati sa afle ca în timp ce se cheltuiesc sume importante de bani pentru promovarea unei pseudoculturi onorabilul ICR nu mai are bani pentru alocarea de burse studentilor români plecati în afara granitelor României. E vina lor ca sunt fizicieni, chimisti, matematicieni, istorici sau filosofi si nu artisti profunzi, specializati în epilarea pubisului prietenelor lor. Daca ar fi astfel de artisti, daca ar elogia avantajele drogurilor prin carti proaste sau daca ar face caricaturi cu tenta erotica, probabil ca ar primi mai mult decât niste burse, nu?
Ce este mai trist e faptul ca cei care administreaza aceste venituri (domnul Patapievici, în special) sunt niste oameni declarat libertarieni, dusmani ai banului public, prieteni ai proprietatii private,
adepti ai statului minimal. Într-un mod de-a dreptul inconstient îsi submineaza propria viziune asupra lumii prin functiile pe care le accepta si le administreaza iresponsabil.
Resping de la bun început acuza de a fi facut afirmatii infantile. De multe ori în viata mea am primit oferte de munca bine platite care erau incompatibile cu credintele si ideile mele. Desi nu am, probabil, nici 10 % din veniturile lunare ale libertarienilor ce conduc institutii bugetofage, am ales tot timpul sa traiesc mai împacat cu propria constiinta decât cu propriul buzunar. De aceea, departe de a fi infantil, îndraznesc sa afirm ca am autoritatea morala de a judeca pe cei ca domnul Patapievici (pe care de altfel îl iubesc pentru ce scrie, dar nu pot sa îl sustin în ceea ce face).
Oricum, concluzia cea mai trista este alta. Schimbarea în bine a României nu poate sa vina nici de la „paltiniseni“ si nici de la „postmoderni“, ambele tabere infestate de o mentalitate proasta, de supravietuitori ai comunismului: „facem ca ei si gândim ca noi“.
Din pacate pentru ei, România are nevoie de iesirea din dualism si din schizofrenie. Iar ei se pare ca nu pot sa ofere solutiile pentru aceasta iesire.