Tirania lucrurilor marunte
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura cotidianului »
Autor: ANGELA MARTIN
E un fel de mondenitate, în ultimii ani – ca sa nu spun corvoada -, iesirea la sfârsit de saptamâna la mall.
Chiar si acum, în toiul verii, când te-ai astepta sa fie pustii din cauza traficului dement si a avertizarilor de cod canicular, mall-urile bucurestene mustesc de vizitatori. Unii, doar curiosi, altii, cumparatori învederati. Ma întreb daca printre cei aproape un milion de locuitori, câti se spune ca ramân sa înfrunte arsita în Capitala, nu vor fi existând si câteva zeci de mii, care si-au propus sa-si petreaca vacanta în mall. La urma urmei, de ce nu? si aici se poarta tinuta sumara, cu aceeasi nonsalanta ca pe litoral. Aerul e usturator de uscat, dar climatul, acceptabil, caci în ciuda dublei însoriri – naturala si artificiala –, curentii de racoare te urmaresc oriunde te-ai afla. O masa de prânz te costa cât în statiune, tot ca acolo te asurzeste muzica, iar promenada o poti contempla, daca vrei, lingând o înghetata sub frunzisul de plastic al unui palmier. Lânga tine, caruciorul cu marfa, lânga altii, cel în care copilul le doarme ca scaldat. Ca esti bunic ori tânar familist, stai în mall cât poftesti. Simplul fapt de a fi în multime si de a nu a avea, totusi, treaba cu nimeni e o dovada ca esti liber si traiesti cum vrei. Cu cardul de credit în buzunarul de la piept si cu portofelul plin, te simti un om împlinit! Totul e facut anume pentru tine, tot ce vezi cu ochii te ademeneste si te ispiteste: lucruri necesare, dar si necesitati inventate, pe care nu esti sigur ca ti le doresti. Iar ele ti se ofera continuu. Cineva, nu se stie cine, a decis si de ce: „pentru ca meriti“. Oare ai înteles bine, meriti tu sau merita, cumparatorul, în general? Oricum, daca despre merit e vorba, mai bine o iei la modul personal. O asemenea declaratie, publica, lansata fie si sub protectia anonimatului, este, fireste, tulburatoare. Îndelung si felurit repetata si difuzata, nu poate sa nu te înduioseze. Sa nu te patrunda pâna-ntr-atât încât, desi lucid, refuzi sa crezi ca e amagitoare. Dar vanitatea e mai imperativa decât luciditatea: îti faci hatârul, scoti banii si întinzi mâna. Ca tot cumparatorul din ziua de azi, renunti sa fii cumpatat. E mai placut sa te lasi sedus, fascinat. Chiar daca „distractia“ aceasta nu e tocmai pe gratis: un întreg know-how si o industrie a inocularii iluziei lucreaza pentru tine si asupra ta, inclusiv în privinta alegerii, a deciziei si chiar a simtirii tale. Dar sunt amanunte care nu te deranjeaza, dimpotriva, te bucuri de atentii ca un copil rasfatat. si, în fond, de ce te-ar deranja? Nu tot tu trebuie sa hotarasti daca e cazul sa-ti pierzi cumpatul ca sa dai frâu liber placerii? Nu umbli tu prin mall, de nebun, sa-ti golesti buzunarele, uneori pentru o gramada de fleacuri? Pâna-n seara, ostenesti de atâta umblat si te cuprinde si un soi de ameteala. Una atât de puternica, încât la un moment dat – mai întâi confuz, apoi magulit si abia într-un târziu contrariat –, ajungi sa crezi ca te compatimesc pâna si manechinele din vitrine.
Dar la mall, nu se merge de obicei de unul singur. Se merge cu toata familia, cu iubita, cu iubitul sau în grup, cu prieteni veseli si galagiosi. Galagia lor nu incomodeaza însa pe nimeni. Râsul, vocile sunt absorbite numaidecât într-un zgomot înalt, anonim si unanim. Senzatia aceasta de gol vatuit si de libertate deplina într-un spatiu închis, amenajat modern, protejat si securizat, este una pe care n-o mai ai în oras. Nici pieton, nici sofer, ci simplu cumparator, de îndata ce pui piciorul în mall te strabate o vie senzatie de bine. Un fel de trufie – aceeasi, probabil, care îi anima pe toti luptatorii pentru cauze mici, dinainte câstigate. Întelegi parca abia aici ca libertatea are un sens, ca bucuriile marunte merita sa fie cumparate.
si totusi, cu toate insulele lui de popas si de agrement, mall-ul nu este un loc de destindere, ci mai curând un teren urban de vânatoare. Unul în care te consumi enorm, îti exersezi si îti dezvolti rapacitatea. Daca stai si privesti cu atentie oamenii din jur, încordarea care le joaca pe fata te sperie. Toti au o privire scormonitoare, atintita cu ardoare asupra „prazii“. Opulenta nu-i intimideaza, îi înraieste, stârnindu-le instinctele îngrozitor. Dar oricât de repetat este asaltul, oricât de mult ar dura si oricâte trofee ar aduna vânatorii de marfa în carucioarele lor de lupta – triumfatoare iese piata. Nimeni nu o poate dovedi.
Cu siguranta, însa, ca nu doar lacomia, ci si un anume snobism ne aduce deocamdata la mall. Unde ne place grozav sa ne fudulim cu singura noastra putere: de cumparare. Nu e nimic original în toate acestea. Importam o experienta – considerata profitabila în SUA si în alte tari –, iar împreuna cu ea, si un stil de viata. Pentru care nu suntem destul de pregatiti. Totusi, mall-urile, redutabile avanposturi ale reeducarii si convertirii la economia de piata – si de viata – ne vor ajuta în timp sa ne „emancipam“: sa ne standardizam si sa ne extaziem la cea mai deplorabila adiere – a subculturii – învolburând paiete molesite si accesorii de tinichea.
Dar adevarul este ca pretutindeni aerul periferiei se primeneste o data cu instalarea unui mall, vecinatatile se limpezesc, iar uneori si prospera. Se spune ca, în curând, în România va intra în functiune câte un astfel de focar civilizator în toate localitatile cu peste 100.000 de locuitori. De asemenea, investitorii promit ca pâna în 2010, pe lânga unul, nou, în Bucuresti, vor ridica asemenea complexe comerciale la Arad, Oradea, Brasov, Târgu-Mures, Sibiu, Ploiesti, Constanta si Bacau. În legatura cu acestea, însa, as avea o idee – buna, cred –, pe care, profitând de ocazie, îmi permit sa le-o
sugerez dezvoltatorilor, în eventualitatea ca nu au facut-o altii înaintea mea: în România, în mod exceptional, mall-urile sa fie prevazute cu multiple spatii de cazare (sau de izolare). În felul acesta, presupun ca ar putea sa beneficieze de ele macar câteva categorii de defavorizati: studentii si prescolarii ramasi fara loc la camin si, respectiv, la gradinita, batrânii nostri „expirati“, copiii abandonati si viitorii sinistrati.