Bidiviul lui Fat-Frumos
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura literara » revista revistelor
Autor: C. STANESCU
Ingrata soarta! Desi vreau, nu ma pot preface ca nu vad cum paginile ziarelor si revistelor din ultima vreme au fost coplesite de umbra tot mai uriasa a „mânzului rozaliu“ din expozitia de arta stradala de la New York.
Cum mi-e imposibil sa ma pronunt într-o calitate pe care nu o am – aceea de specialist – tin sa declar din capul locului ca în aceasta afacere eu tin partea calului: mi se rupe inima de mila bietului „calut rozaliu“ sau „poneiului cel roz“, a „magarusului“ ori, în fine, „papusii de mânz“ de la New York! Câti calareti în armuri medievale i-au sarit în spinare si îl calaresc pe deselate mai-mai sa-l striveasca sub greutatea lor de halterofili… Pesemne însa ca sub înfatisarea lui de gloaba necajita si firava se piteste un Ducipal, armasarul nazdravan al lui Fat Frumos din basmele românilor de Petre Ispirescu, un cal fermecat în stare sa poarte în spate o armata întreaga cu infanterie si artilerie cu tot. Razboaiele ce se dau pe spinarea lui au combatanti grei caci, cum bine zice Andra Matzal în „Dilema“, „Poneiul a ajuns în paginile presei centrale, dar si în cele ale publicatiilor locale, a invadat blogurile si i-a facut pe intelectuali ca Mircea Cartarescu, Cristian Mungiu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Nicolae Manolescu, Mircea Mihaies, Herta Müller sau Mihai Oroveanu sa reactioneze la atacurile din spatele poneiului troian. Nu înainte însa de a fi analizat de Muzeul Holocaustului de la Washington si de a fi adus N.Y.P.D. la Galeria Româna“. E, dupa parerea autoarei, poneiul „cel mai invocat din istoria speciei sale“. „Observatorul cultural“ (178/ 2008) completeaza numarul combatantilor cu Cristian Cercel, Dan Perjovski, Cezar Paul Badescu, Dorana Cosoveanu, Pavel susara, Caius Dobrescu, Ioana Paverman, Radu Jörgensen, toti calareti de categorie grea. Sarmanul ponei… Sub raport strict uman, sunt de partea nostalgicului Dan Radu Stanescu, fascinat de un „calut de jucarie, inteligent si zglobiu, cu o coama blonziu-rosiatica fluturând în aerul rarefiat…“. Miraculoasa aparitie ce-i stârneste fiori nostalgici în „Ziarul de duminica“ e desprinsa din paginile unei vechi carti pentru copii: „Ãsta era poneiul si o gramada de vreme am confundat starea de libertate cu alergarea unui calut pe o pajiste verde, lipsita de granite“. Acum, constata cu uimita mâhnire Dan Radu Stanescu, „niste elefanti transpirati au descoperit ca un ponei poate fi si nociv, ca poate învrajbi neamurile, ca poate declansa, la o adica, al treilea razboi mondial“. Din fotografia ce însoteste mâhnirea autorului ne priveste blând un ponei cu coama zburlita de nedumerire. În ce-l priveste, cronicarul revistelor se asociaza opiniei lui Liviu Papadima, istoric literar, decanul Facultatii de Litere din Bucuresti: „Nu sunt specialist în arte plastice, stiu ca am citit acum o vreme o carte splendida care se numea „La început a fost scandalul“. În artele plastice si în arta, în general, scandalul e legitim, e inevitabil, e benefic. Problema aici este ca un scandal de factura estetica a fost transferat evident în alte zone… Ce s-a întâmplat acum oculteaza problema de fond, care vizeaza optiunile ICR-ului si în ce masura sunt ele oportune. Este legitim sa te întrebi, de pilda, daca strategia ICR-ului trebuie sa fie una de avangarda sau una mai cuminte. Din pacate, suntem fortati sa purtam discutia pe un teren defensiv“. Într-adevar, e usor de constatat ca nici un combatant din acest „razboi troian“ fara Elena n-a avut prudenta minima (ca sa nu spun bunul-simt) sa declare, ca Liviu Papadima, ca „Nu sunt specialist“, dar, pe de alta parte, nici un specialist sau cronicar nu ne-a lamurit daca poneiul new yorkez este arta ori trebuie sa-l lasam în gradina zoologica sau în amintirea copiilor de alta data. si daca miza razboiului este în alta parte, atunci nu ramâne decât sa ne întrebam: dar cu calul ce-ati avut?!?
Dupa „dimineata poetilor“
În „Bucurestiul cultural“ (11/ 2008) Daniel Cristea Enache canonizeaza splendida carte a lui Eugen Simion „Dimineata poetilor. Eseu despre începuturile poeziei moderne“, volum ajuns la editia a patra, revazuta si adaugita, cu o postfata de Valeriu Cristea (Ed. Polirom, col. „Collegium“, Iasi 2008). Virtute pe care o detin doar cartile mari, „Dimineata poetilor“, opera clasica de acum, dar o carte ce nu încarunteste, îsi pastreaza intact prospetimea primei lecturi. Dovada sta si bucuria lecturii târzii întrevazuta în asemenea rânduri: „Fie ca e adoptata scrupulos sau adaptata creator – scrie inspirat cronicarul recent al unei opere din veacul trecut – metoda critica nu are valoare în sine; si nici o eficienta garantata. Ea îsi verifica posibilitatile si soliditatea prin rezultatele interpretative ale celor care o utilizeaza. În cazul lui Eugen Simion si în acesta, particular, al „Diminetii poetilor“, rezultatul este unul de vârf. E poate cea mai frumoasa carte a unui autor cu o bibliografie masiva: o proza critica sclipitoare, citita nu atât pentru poetii comentati, cât pentru cel care îi comenteaza. Desi deliciile scriiturii sunt, pentru criticul „saizecist“ mai mari în sectiunea „Spitalul Amorului“, prima si cea mai substantiala parte a volumului, cea a capitolelor relativ autonome, îmi place mai mult… Fiecare portret de poet e impecabil realizat si daca regreti ceva este faptul ca, o data medalionul realizat, capitolul se încheie. Urmeaza însa un altul, la fel de pregnant, punând într-o lumina înnoitoare scriitori pe care se pusese praful istoriei literare… Aceasta e metoda, calinesciana, de a-i resuscita. Îi transformi în personaje ale propriului destin…“. Nimic nu dateaza în „Dimineata poetilor“, o sclipitoare carte moderna cu un continut „vechi“, unde criticul introduce „discursul îndragostit“ al lui Roland Barthes în arhaicul si prafuitul“ univers poetic al Vacarestilor si al lui Conachi executând cu maiestrie rara dezideratul, calinescian, de „a vorbi despre Varlaam în stil Thibaudet“. Spre deosebire de lectorul actual, mai atras în chip natural de „spitalul amorului“, „femeile galante“ si don juanii în giubea si islic ai veacului fanariot, cititorul din secolul trecut da prioritate altor capitole dintr-o carte destinata unei lungi posteritati. Asa, bunaoara, el este sedus de felul în care poetii acestia „matinali“ trec de la mânuirea valorii strict instrumentale si galante a poeziei la descoperirea statutului sau social. Ei ajung, anume, sa vada în poezie o demiurgie caracteristica epocilor inauguratoare, exprimata în gradul cel mai înalt de Heliade, cel care începe, inaugureaza instituie totul: legislatorul mitic. Capitolul consacrat acestuia contine, mi se pare, „cheia“, viziunea întregii carti. Sa observam întâi ca epitete des folosite: matinal, auroral, ingenuu, spre a defini opera întâilor poeti (raportul lor cu obiectele) sunt niste adjective viclene. Ele nu traduc chiar prospetimea, naivitatea, în fine, „sinceritatea“ poeziei acestora. Din contra, spiritul primilor poeti „matinali“ este încarcat, împovarat si prefacut de cultura: dând un spectacol impresionant, ei se lupta nu numai cu o limba neformata, greoaie, dar mai ales cu tirania modelelor la care recurg si puse, ca niste oglinzi ori doar geamuri afumate, între ei si lume. Multi, aproape toti, recurg la acest soi de sclavie voluntara si îsi constrâng imaginatia, fantezia sa lucreze – mai bine, mai rau, dar înduiosator! – înlauntrul modelelor într-un univers preformat, literaturizat: dar exercitiul simularii repetat sfârseste prin a naste si poezia în care, în fine, îsi descopera ei însisi autenticitatea, glasul propriu, timbrul original (în aceasta ingenioasa aplicare a naturii stimulative a simularii îl recunoastem pe exegetul lui
E. Lovinescu). Asistam, cum vedem, chiar la nasterea Poeziei. Poetii acestia „heliadesti“ nu ostenesc, zvârcolindu-se în modele – ce actioneaza, ca orice modele, reprimant si oprimant – si, declarându-se „razboi“, dau o adevarata lupta cu îngerul: spiritual heliadesc îsi cucereste obiectul liric, descoperindu-si eul profund (ar trebui sa spunem înalt caci imaginatia lui este, cum scrie E. Simion, „aeriana“ si „ascensionala“) într-o superba razvratire romantica împotriva tiraniei modelului clasic („grandiosul ordonat“). Prin urmare, ingenuitatea poetilor „matinali“ nu-i chiar naturala, nu vine din instinct, ci din cultura. Este un rezultat, într-o forma sau alta (simulare vicleana sau razvratire fatisa), al înfrângerii, „uitarii“ sau adaptarii modelelor ce-i domina; iar prospetimea lor apare – când apare! – la sfârsitul unei dimineti de lupta: asta ar fi lectia lor estetica, dar si morala artei lor. Practicând, dupa model calinescian, o lectura a trecutului cu ochiul si gustul prezentului sau, criticul are rarul privilegiu de a presimti, „protocronic“, în matinalii Vacaresti, Conachi, Sihleanu, Bolintineanu, Cârlova, Anton Pann, Eliade ori Alecsandri „respirarile“ multora din cei ce vin dupa ei, dupa „dimineata poetilor“, culminând cu „saizecistul“ Nichita Stanescu: avem în fata, cum scrie cu justete Daniel Cristea Enache, „O linie de evolutie remarcabil trasata într-o carte a criticului „amorezat“ de obiectul sau de studiu, într-un discurs inventiv si atât de personal, deopotriva îndragostit si seducator“. Aceasta recucerire a „liniei de evolutie“ estetica aflata sub asediul unui timp ostil reprezinta chiar forma de patriotism luminat a unui demers critic întreprins sub comunism…