Cartile pe care le traim (I)
articol aparut in Cultura, nr. 186 din 2008-08-14» cultura » Barca lui Noe
Autor: CIPRIAN VOICILA
Sunt carti care patrund în fiinta noastra nu prin intermediul intelectului, ca majoritatea, ci prin experinta nemijlocita.
Diminuarea bucuriei de a te întâlni cu celãlalt se explicã prin faptul cã în oras c apacitatea oamenilor de a stabili relatii sociale este permanent solicitatã. Nefiind atât de capacitati încât sã îi iubim pe toti oamenii, ne luãm mãsuri de securitate. “Dragostea fatã de aproapele nostru e într-atât de diluatã de multimea celor ce ne sunt apropiati, prea apropiati, încât urmele ei abia dacã se mai zãresc.
Acum „tot ceea ce e transmis din vechime apare ca fiind plictisitor, iar tot ceea ce e nou devine atrãgãtor, putându-se vorbi de o neofilie fiziologicã“
Traim zilnic în sosul agresivitatii preparat de semenii nostri, la care contribuim si noi cum putem cu ingrediente din bucataria proprie. Am circulat patru ani cu tramvaiul 41 pe ruta Lujerului- bd-ul Mihalache si va pot destainui reteta. Am asistat la scene de un umor indescriptibil, dar m-am oprit în ultimul moment sa izbucnesc în hohote de râs, pentru ca am constatat ca momentele erau în esenta tragice. si mi-am amintit de o remarca a lui Eugen Ionescu despre modul în care poti transforma o scena comica într-una tragica. Prin repetitie. Repetitia nu este doar mama învataturii ci si a tragicului. În fiecare dimineata, între orele opt si noua si jumatate veneau puhoaie de oameni din trei directii, împinsi de la spate de obsesia de a nu întârzia la „job“. Munca ne munceste. În aceste momente de cumpana daca faceai greseala de a te urca din politete mai la urma erai luat de fraier. Ca atunci când stai de unul singur la un stop care arata culoarea rosie, în timp ce toata lumea traverseaza fara nici o problema. Cine este anormal, tu sau ei? Prin tramvaie si autobuze batrânii îti vor cu orice pret locul. Daca nu îl dai, esti apostrofat si tu si parintii tai, care nu au stiut cum sa te creasca. Uneori, batrânii ti se asaza pur si simplu în brate, fortându-te sa alegi între a te ridica de pe scaun si a accepta o scena grotesca. Batrânii monopolizeaza toate neputintele si suferinta din lume si confunda doua situatii distincte: situatia în care tu, tânarul (concept care cu trecerea timpului devine foarte relativ), te ridici si îi lasi locul din mila sau din politete, cu situatia în care el se simte îndreptatit sa-si scandeze asa-zisul lui drept de a-ti lua întotdeauna locul. Batrânetea nu este o virtute în sine, iar mila sau politetea sunt întotdeauna binevenite, dar nu sunt obligatorii. Nici tinerii nu dau dovezi de amenitate în prezenta batrânilor. Generatiile care vin din spate se comporta ca si cum s-au nascut astazi, din propria lor vointa si fara contributia nimanui. În loc sa îi cedezi locul unui om înfrânt în lupta lui cu timpul, daca esti un lup tânar si esti înconjurat si de haita în care trebuie sa îti întretii un anumit statut strigi: „ce vrei, tataie, vezi ca te cauta moartea pe acasa si tu te plimbi cu tramvaiul!“ Daca ati trecut prin aceste experiente, deja ati trait cartea lui Konrad Lorenz. Puteti sa nu o mai cititi. Dar daca vreti sa întelegeti cât de cât ce se întâmpla cu noi deschideti-o. Not to get emotionally involved Titlul trimite la o perspectiva crestina, însa aluzia este înselatoare. Cele opt pacate capitale pe care le comite omenirea nu sunt fata de Dumnezeu, ci împotriva propriei ei naturi. Autorul, întemeietor al etologiei – stiinta care studiaza similitudinile dintre comportamentul animal si cel uman – ne avertizeaza foarte clar: „Toate darurile de care omul se bucura datorita profundei cunoasteri a mediului înconjurator, progresele tehnologiei sale, ale chimiei si medicinei, tot ceea ce pare a fi de natura sa diminueze suferinta umana actioneaza în mod cutremurator si paradoxal în sensul distrugerii omenirii. Aceasta e pe cale sa faca tocmai ceea ce altfel nu li se întâmpla sistemelor vii aproape niciodata, si anume sa se sugrume în sine însasi. Cel mai înfiorator lucru îl reprezinta însa faptul ca în acest proces apocaliptic cele mai înalte si nobile însusiri si capacitati ale omului, tocmai acelea pe care pe drept cuvânt le resimtim si le apreciem ca fiind specific umane, vor fi, dupa toate aparentele, primele care se vor pierde“ (Humanitas, 2006, p. 18). În opinia sa, agresivitatea din marile orase are ca principala cauza suprapopularea. Diminuarea bucuriei de a te întâlni cu celalalt se explica prin faptul ca în oras capacitatea oamenilor de a stabili relatii sociale este permanent solicitata. Nefiind atât de capacitati încât sa îi iubim pe toti oamenii ne luam masuri de securitate.“Dragostea fata de aproapele nostru e într-atât de diluata de multimea celor ce ne sunt apropiati, prea apropiati, încât urmele ei abia daca se mai zaresc. Cei care mai sunt în stare sa nutreasca sentimente adevarate si calde pentru semeni trebuie sa se concentreze asupra unui numar redus de prieteni, deoarece noi nu suntem structural capabili sa-i iubim pe toti oamenii, oricât ar fi de întemeiata si de etica cerinta de a o face. E nevoie, asadar, de o selectie, altfel spus, trebuie sa „îi tinem la distanta“ din punct de vedere sentimental pe multi oameni care de fapt ar fi pe deplin demni de prietenia noastra. „Not to get emotionally involved“ (a nu te implica emotional), iata una dintre principalele griji ale multor oraseni. Aceasta atitudine, pe care nici unul dintre noi nu o poate evita complet, pune în evidenta o sumbra nuanta de neomenie; ea ne aduce aminte de vechii latifundiari americani, care se purtau omeneste cu negrii lor „de casa“, privindu-i însa pe sclavii de lucru de pe plantatii în cel mai bun caz ca pe valoroase animale de casa“. Consecintele le vedem cu stupoare la buletinele de stiri. Exemplul tinerilor care îsi masacreaza colegii de clasa si profesorii a fost atât de socant încât a inspirat si filme artistice. „Daca aceasta ecranare împotriva contactelor umane continua, ea va duce, alaturi de fenomenele de plafonare a simturilor (…) la acele manifestari cumplite de indiferenta despre care ziarele relateaza în fiecare zi. Cu cât avanseaza la oameni procesul contopirii cu gloata, cu atât mai stringent se vede pus fiecare individ în parte în fata necesitatii de a nu se implica emotional, astfel încât în zilele noastre e posibil ca tocmai în cele mai mari metropole sa se petreaca tâlharii, crime si violuri ziua în amiaza mare si pe strazi circulate, fara ca vreun „trecator“ sa intervina“ (ed.cit.,p.19). Banii si timpul Din frageda pruncie suntem educati sa intram în concurenta cu semenul nostru si sa îl învingem fara drept de apel: trebuie sa fim premianti în scoala generala, trebuie sa intram printre primii în institutiile de învatamânt superior, trebuie sa fim bursieri. Concurenta nu se limiteaza, însa, la spatiul devenirii noastre profesionale. În familie trebuie sa fim mai destepti si mai abili decât partenerul nostru de viata, eventual sa avem mai multe masterate si specializari – „formari“, cum se spune – decât el. si în orice caz, trebuie sa ne impunem întotdeauna propriul punct de vedere în toate cele. În urma unei îndelungate experiente Konrad Lorenz se considera îndreptatit sa afirme urmatoarele: „selectia intraspecifica produce schimbari în zestrea genetica a acelei specii, schimbari ce nu numai ca nu-i sporesc sansele de supravietuire, ci, din contra, în cele mai multe cazuri le sunt chiar daunatoare“ (op.cit.,p. 31). Cu cât concuram mai mult între noi, cu atât contribuim mai mult la scaderea sanselor de supravietuire a speciei umane. „Forfota întrecerii interumane“ Întrecerea cu sine însusi si cu semenul are ca prim efect confuzia care se produce în domeniul valorilor: „Ceea ce e important si folositor pentru omenirea luata ca întreg si chiar pentru omul în parte a si fost cu totul uitat în forfota întrecerii interumane. Covârsitoarea majoritate a oamenilor care traiesc astazi nu mai considera ca fiind valoros decât ceea ce îi duce la succes în cadrul unei concurente fara mila, ajutându-i sa-i depaseasca pe ceilalti oameni. Orice mijloc ce ar putea servi acestui scop apare în mod înselator ca o valoare în sine. Am putea defini eroarea utilitarismului, ce are un efect distructiv, ca fiind confundarea mijloacelor cu scopul.“ (idem, p.33). Cele doua mijloace ascunse sub masca grotesca a scopurilor sunt banii si timpul. Este dificil sa decizi care dintre ele reprezinta raul cel mai mic: „Trebuie sa ne întrebam ce anume provoaca omenirii de azi daune sufletesti mai mari: lacomia orbitoare de bani sau graba extenuanta. Oricare ar fi raspunsul, cei care detin puterea urmaresc, indiferent de directia lor politica, sa le promoveze pe amândoua si sa amplifice pâna la atrofiere acele motivatii ce impulsioneaza omul catre întrecere“ (idem,p.34). Chestionând motivatia care determina acest comportament, pe lânga doua cauze previzibile – lacomia de a detine bunuri ori pozitie ierarhica, autorul descopera o a treia neasteptata: „un rol esential îl joaca frica, frica de a ramâne în urma în cadrul întrecerii, frica de saracie, frica de a lua hotarâri gresite si de a nu face sau a nu mai face fata întregii situatii atât de stresante“. La rândul ei, frica este „cel mai important factor de subminare a sanatatii oamenilor moderni, producându-le hipertensiune arteriala, rinichi cirotici, infarct la tinerete si alte asemenea bucurii“. Criza modelelor Un alt pacat în care cadem ca mustele, mari si mici, este neofilia, aviditatea supraexcitata pentru tot ce este nou, trendy. Pubertatea este perioada în care neofilia se manifesta cu precadere în viata fiecarui individ. Acum „tot ceea ce e transmis din vechime apare ca fiind plictisitor, iar tot ceea ce e nou devine atragator, putându-se vorbi de o neofilie fiziologica“ (idem, p.78). Neofilia duce la lupta între generatii si la criza modelelor. Aceasta criza este accentuata datorita tipului de societate în care traim: „În afara mediilor taranesti si mestesugaresti, baietii nu-si mai vad aproape niciodata tatii la lucru, neavând astfel ocazia de a da o mâna de ajutor pentru a se convinge de superioritatea omului matur. De asemenea, în mica familie moderna lipseste structura ierarhica, datorita careia „omul batrân“ aparea ca inspirând respect“. Bataia pe care o primesc batrânii în „Portocala mecanica“ este expresia artistica a unui impuls, explicabil la o anumita vârsta, dar care devine îngrijorator o data cu trecerea timpului. Traditia poate fi sfarâmata, dar cu costuri greu de evaluat pentru ca ea conserva niste reactii de raspuns verificate ca valabile în evolutia speciei umane. Redevenim naturali, adica mai salbatici decât animalele Pustiirea spatiului vital ne caracterizeaza. Uitam ca „resursele biologice ale planetei nu sunt inepuizabile“. Traind zilnic în orase – artefacte ale oamenilor – ne pierdem instinctele sacre, metafizice (numinosul, sentimentul sublimului, al prezentei lui Dumnezeu) pe care individul care locuia odinioara la sat le manifesta din plin. „Oare ce i-ar putea insufla omului modern sentimentul de respect si veneratie pentru ceva, când tot ce îl înconjoara e opera omului, o opera foarte ieftina si urâta? Chiar si perspectiva boltii înstelate îi e îngradita oraseanului prin blocuri si poluare atmosferica. Nu trebuie sa ne mire, asadar, faptul ca progresul civilizatiei e legat de o regretabila uratire a oraselor si satelor“ (idem, p.27). Ne paste moartea termica a simturilor. Vrem, de pilda, sa ne fie satisfacut instinctul sexual aici si acum. Consecinta este simpla: redevenim naturali, adica mai salbatici decât animalele: „Odata cu pierderea capacitatii de a urmari un tel mai îndepartat dispar toate modurile comportamentale fin diferentiate ale petitului si formarii perechilor, atât cele instinctuale cât si cele programate cultural, asadar nu numai acelea care au luat nastere în decursul istoriei filogenetice în scopul mentinerii cuplului, ci si normele de comportare specific umane care servesc unor functii analoage în cadrul vietii culturale“ (idem., p.46). Budisti de consum Tot la capitolul „moartea termica a simturilor“ intra problema dezechilibrului creat între placere si durere prin cultul contemporan închinat placerii si prin fuga obstinata de orice suferinta. Suntem hedonisti prin vocatie, dar societatea în care traim ne desavârseste înclinatia transformându-ne în budisti de consum: „viata este suferinta, deci traieste-o din plin astazi!“, „batrânetea este suferinta, deci fii de-a pururi tânar cu ajutorul mijloacelor cosmetice pe care ti le oferim!“, „moartea este suferinta, prin urmare nu te gândi niciodata la ea!“. „Înainte de toate, ne spune Lorenz, evitarea asidua a oricarei neplaceri face imposibila bucuria. (…) atunci când ajungi transpirat si obosit, cu degete julite si dureri musculare într-un vârf de munte greu accesibil, nu simti probabil nici o placere la cumpana dintre eforturile si pericolele urcusului si cele înca mai mari ale coborâsului, având în schimb parte de cea mai mare bucurie ce se poate imagina“ (idem, p.47). Fuga de stari contrastante duce, în ultima instanta, la plictiseala. Fenomene de decadere genetica Decadem din punct de vedere genetic. În opinia autorului „fenomenul cresterii infantilitatii si criminalitatii în rândul tinerilor, ce caracterizeaza omul ca produs al civilizatiei, se bazeaza (…) pe fenomene de decadere genetica“. Apocalipsul ne sufla în ceafa pentru ca „sentimentul care ne dicteaza sa acordam o înalta apreciere la ceea ce e bun si cuviincios“ fiind „unicul factor care mai actioneaza astazi cât de cât eficient în mod selectiv în sensul combaterii fenomenului de degradare a comportamentului social“ este astazi în pericol de a disparea. Simtul natural pentru ceea ce este bun, frumos, dezirabil nu mai este dezvoltat cu succes în interiorul familiei si în institutiile de învatamânt . Suntem extrem de receptivi la îndoctrinare. În perioada campaniilor electorale constat cu stupoare cât de manipulati sunt oamenii din preajma mea. Daca aleg sa nu ma duc la vot, nu voi avea dreptul, spun ei, sa critic evolutia scenica a celui care va câstiga alegerile. Ca si cum nu pot critica jocul prost al unei echipe de fotbal decât în situatia în care fie as fi unul dintre jucatori, fie as fi chiar antrenorul sau finantatorul ei. În general, ne îmbracam, mâncam, ascultam muzica si citim carti în functie de reclame, de top-uri, de recomandarile „specialistilor“. „Dupa toate aparentele, marii producatori au reusit sa convinga marea masa de consumatori de faptul ca cel mai plauzibil „simbol al starii“ (si care asigura totodata cel mai eficient credit) l-ar constitui posesia celor mai noi haine, mobile, televizoare, masini, masini de spalat rufe, de spalat vase etc. Cele mai penibile nimicuri pot capata acest statut de simbol spre a fi exploatate din punct de vedere financiar de catre marii producatori…“ (idem, p.102). Ultimul pacat îl constituie armenele nucleare. „Cea mai mare paguba pe care amenintarea prin armele nucleare o pricinuieste deja si o va pricinui omenirii si în viitor chiar în cel mai favorabil caz consta în aceea ca ea duce la crearea unei atmosfere de sfârsit al lumii“. Convertind cele opt pacate capitale în opt porunci pe care ni le dicteaza propria natura, închei aici cu speranta ca o sa ni le repetam pâna când o sa ajungem sa le respectam fara nici un efort de vointa: 1. Sa fugim de zonele suprapopulate; 2 Sa nu ne pustiim spatiul vital natural; 3. Sa luam cât mai des câte o pauza în întrecerea cu noi însine si su semenii nostri; 4. Sa acceptam viata cu toate contrastele ei; 5.Sa ne pastram „simtul natural al dreptului“ si sa îl dezvoltam în sufletele copiilor nostri; 6. Sa întelegem resorturile intime ale traditiilor; 7. Sa fim rezistenti la îndoctrinare si la tot ceea ce poarta eticheta „opinie publica“; 8. Sa luptam teoretic sau practic împotriva armelor nucleare.