De câte mituri e nevoie pentru sfârsitul lumii?
articol aparut in Cultura, nr. 186 din 2008-08-14» cultura ideilor »
Autor: NICOLAE COANDE
(ca sa-l parafrazez pe Gheorghe Iova)
O putere malefica ameninta... zilnic lumea Sunt interesat în mare masura de metoda de abordare folosita de Eugen Negrici în „Iluziile literaturii române“, metoda într-adevar adecvata analizei tipului de producere – si reproducere – a unei literaturi cum este cea româna sub comunism. De aceea, revin asupra câtorva idei speculate de critic în marginea abordarilor mitografice de larga circulatie, la cercetatori precum Girard, Caillois, Eliade, Jung, Durand, C. Lévi-Strauss etc., cu prelungire în imaginarul politic evidentiat de autori ca R. Barthes, R. Ruyer, R. Girardet, J.-P. Sironneau.Legenda are ca eroi, dupã moartea lor, pe cei mai importanti conducãtori germani ai Evului Mediu, iar fãrâmitarea Sfântului Imperiu Romano-German în vreo trei sute de mici state este o evidentã care îi înjoseste pe germanii care mai sperau, încã, în revenirea la gloria de odinioarã.
În timp ce cãrturarii tãrii voiau sã intre în Parlament, politicastrii fortau usile universitãtilor. Urmarea? Avem universitãti – ca la Craiova – unde lângã Negrici, de pildã (care vine doar pentru doctorate), stau tot felul de filfizoni ai „materiei care se predã“ – ca sã nu mã refer decât la diadohi din Oltenia pentru care semnãtura intelectualã, ca si pagina scrisã cu tus propriu, este încã un mister, o aspiratie 'naltã!
Opinez, odata cu criticul, ca nu poti într-adevar întelege felul în care se naste si „evolueaza“ literatura româna daca nu o citesti (si) prin grila impusa de mituri cu forta perturbatoare, precum cel al Patriei primejduite, al Cetatii asediate, al Conspiratiei, al Omului Nou sau al Salvatorului. Totusi, oricât m-as stradui, nu gasesc elemente de legatura care sa ma ajute sa sesizez ca românii ar avea propensiune pentru mitul Poporului ales, desi impulsuri fatarnice de felul asta pot fi detectate. Nu suntem singulari, nici aici. Poate în mizerie, dar în fenomenul asta cred ca suntem pe picior de egalitate cu destui altii. Cu toate astea, literatura româna nu este singura care pleaca din acest punct, al unor mituri de autoedificare, în demersul ei autostructurant, chiar daca reprezinta un caz particular în generarea formelor sale pretins armonioase, astfel încât ajunge uneori... de unde a plecat. Caz fatal(ist) de ratacire, ca si de falsa orientare dupa mitologeme care esueaza adesea într-o modernitate unde ratiunea individului îl depune pe o treapta de cunoastere ce ar trebui sa se dispenseze de simulacre si fantezii mitologice inavuabile. Asadar, trebuie sa fim de acord cu faptul ca tendinta de a restabili timpul mitic este inerenta oricarei societati, indiferent de gradul acesteia de evolutie. Astfel, se poate vorbi despre recuperarea miturilor într-o contemporaneitate care priveste istoria ca pe un ciclu ce se poate încheia pentru a face loc timpului mitic, auroral, în desfasurarea lui divina. Istoria este, în viziunea lui Mircea Eliade – un român – savant care fuge mâncând pamântul de teroarea istoriei –, o destramare a duratei profane si o ruptura a Marelui Timp operata în sacralitatea timpului originar, când umanitatea se tragea direct din zei. Intens solicitat de imaginarul politic al oricarei natii, ca icon al istoriei concrete, este mitul Salvatorului, cel ce introduce legenda în inima oricarui vietuitor care a trait vreodata pe acest pamânt, ca oaspete întunecat. În epoca moderna, mitul acesta intens solicitat se prezinta sub formula extrem ideologizata a unui personaj, îndeobste carismatic, care organizeaza viata aidoma unui zeu ce aduce supusilor reînnoite table ale legii. Este vorba, fireste, de o maimutarire a religiosului (nevoia de „cautare a unei Biserici“, dupa expresia lui Raoul Girardet, de înrolare într-o Organizatie ierarhizata), asa cum era el tesut în miturile popoarelor vechi, acolo unde un Legiferator coboara spre a da tribului o carte necesara continuitatii si afirmarii membrilor sai. Avem prezent în aceste „directive“, inclusiv ale sefilor nazisti si comunisti, un „demonism“ care pretinde ca functioneaza în numele unei morale, în numele binelui realmente garantat. În fapt, acesta este falsificat si ajustat la cerintele secrete ale unei doctrine, cum era cea nazista, care urmarea sa redea „corecta ierarhie a raselor“. Paradigma salvationista e universala Aceasta ierarhie, conform teoreticienilor ei, fusese bulversata în istorie de aparitia crestinismului, a democratiei burgheze, a evreilor, a bolsevismului – iata „ierarhia“ dusmanilor ce urmau lichidati. Ordinea naturala, una care tine de mitologia Vârstei de Aur, trebuie restabilita în conformitate cu apelul la memoria stramosilor: „Tot ceea ce facem trebuie sa fie justificat în raport cu stramosii nostri. Daca nu regasim aceasta legatura morala, cea mai profunda si cea mai de nadejde, pentru ca e cea mai naturala, nu vom fi în stare, la nivelul la care ne aflam, sa învingem crestinismul si sa construim acest Reich germanic care va fi o binecuvântare pentru întreg pamântul“ – autorul acestor sentinte nu este nimeni altul decât Himmler. Sentimentul nationalist german astfel exacerbat de unul dintre zelosii locotenenti ai lui Hitler îsi are sursa în rigorile la care fusese supusa Germania dupa Tratatul de la Westfalia. Atunci, Germania pierde Alsacia si o serie de episcopate în favoarea Frantei si Suediei. Mândria, ca si onoarea ce produc acest sentiment al apartenentei sunt adânc ranite si asistam în secolele urmatoare la ceea ce s-a numit „somnolenta“ sentimentului national german. De aici si pâna la retransarea pe pozitii ce tin de mitologia ceturilor ce ascund soarele n-a mai fost decât un pas. Mitul Marelui Monarh, numit de Dumnezeu pentru a realiza Imperiul Universal Crestin, este reactualizat în Germania în timpul lui Carol cel Mare (la noi, Vasile Lovinescu, ocultat de comunisti, face credit mitului, macar în Moldova istorica. Evident, el este „depasit“…). Astfel, acest mit „a dat nastere legendei împaratului adormit, mântuitor germanic ce doarme în Muntii Harz si care se va trezi într-o zi pentru a reda popoarelor germanice puterea lor de odinioara.“ (J.-P. Sironneau, „Milenarisme si religii moderne“). Legenda are ca eroi, dupa moartea lor, pe cei mai importanti conducatori germani ai Evului Mediu, iar farâmitarea Sfântului Imperiu Romano-German în vreo trei sute de mici state este o evidenta care îi înjoseste pe germanii care mai sperau, înca, în revenirea la gloria de odinioara. Dupa mai multe încercari (statul prusac, socul razboaielor napoleoniene), mesianismul nationalist german cunoaste un reviriment alimentat de aspiratiile nationale, dar si de discursurile lui Fichte sau operele lui Novalis, Adam Müller sau Herder. „Poporul ales“ al Europei a fost nascut în urma acestor umilinte din care cei mai de seama scriitori si istorici germani au reusit sa extraga chintesenta spiritului german: o revansa care-si are justificarea în formula „geniului german“. Am facut ocolul acesta – cam desantat, recunosc! –, anume pentru a se întelege faptul ca nu doar românii pot cadea în capcana mitologiilor si a mitologicalelor de tot soiul, gnoseologice ori laice. Nu suntem nici macar aici o exceptie. În fond, exista un tezaur comun al popoarelor, un fond antropologic si mitologic pausal care-l face inclusiv pe E. Negrici, în mileniul trei al omenirii actuale, sa constate în recenta sa carte amuzanta întâlnire în intentii si expresivitate artistica dintre Marin Preda si un necunoscut (pentru noi) prozator coreean! Totusi, se pare ca nu doar pentru români a descris Norman Cohn paradigma salvationista drept fantasma centrala a eschatologiei revolutionare, desi noi si numai noi (ca sa absolutizez si eu !) suntem abonati la revolutii din generatie în generatie. În momente de schimbari dramatice, aminteste Cohn, „lumea este dominata de o putere malefica, tiranica, având capacitate distructiva nelimitata – o putere care, mai mult, nu este imaginata ca umana, ci demonica. Tirania acelei puteri va deveni din ce în ce mai atroce, suferintele victimelor ei, din ce în ce mai insuportabile – pâna când, brusc, va suna ceasul când Sfintii lui Dumnezeu vor putea sa se ridice si sa o rastoarne“. Mitul Eminescu – problema e ca exista! Chiar daca înteleg masura functionala cu care opereaza E. Negrici când vine vorba de „poetul national“, totusi, nu cred ca Eminescu, si numai el, este „guilty“ pentru proasta imagine pe care o are, din când în când, într-o tara în care e – ca orice miliardar literar, dupa disparitie – ori adulat ori denigrat. „Greaua epoca Eminescu“ continua si azi, poate pentru ca nu am reusit noi sa iesim din spatiul si timpul acestui mare atractor, care este moldoveanul instruit în stiinta supravietuirii dincolo de curente! Poate ca mitul Eminescu – acest monarh ascuns si totusi la vedere! – ar fi intrat, cum opineaza Negrici, într-un treptat si firesc proces de eroziune, daca societatea româneasca ar fi evoluat, cum crede criticul, „normal“ – sau poate ca nu. Nu avem de unde sti, mai ales ca au trecut, iata, aproape doua decenii în libertate si mare lucru nu pare a se fi schimbat, desi ne încapatânam azi sa cream în câmpul cultural eliberat prin jertfa a o mie de morti, fara presiunea vreunei ideologii politice. Justa masura continua înca sa fie rara în cercetarea operei unui scriitor pentru care nu este nevoie sa apelam la mit – sau la ruda lui, mitul politic – pentru a întelege cum a trecut ca un „Budha“ (E. Cioran) pe aici, dar nici sa-l doborâm de pe soclu cu ciocane mai mari decât ale minerilor, inclusiv culturali. Pur si simplu, aplicam în continuare procustianisme poetului si gazetarului, din ambele perspective. Pe româneste – nu-l citim. Îl interpretam cu ura sau cu prea multa lascivitate. Îl umilim, fiindca ne simtim noi însine umiliti de ceva fara nume. Putem fi „reci“ cu poetul care a ilustrat noi forme ale expresivitatii artistice sau putem fi înfierbântati de eruditia sau de inspiratia sa remarcabile – tot gresim. si asta fiindca nu suntem normali: vrem mereu sa demonstram ceva ce doar noi vedem la poet! Însa, conform opiniei juste a criticului, poetul poate fi receptat înscriindu-l, prin reinterpretare, nu prin reductionisme ieftine, într-o adevarata literatura, acolo unde mai multi mari scriitori (dar si medii, caci, vorba lui Sorescu, „minorii sunt majoritari“) îsi dau mâna sa contureze o harta credibila pe care s-o poti urmari si care sa te poata orienta. Dar o harta profesionista, nu GPS-uri de ultima ora care te fac sa te învârti în jurul cozii – satului – vreme îndelungata. Iluzia, în acest caz, este a celor care nu pot constientiza, si eventual accepta, ca poetul era, cu un vers al lui Nichita Stanescu, aidoma noua, „pipaibil cu mâna“ si „avea piele îmbracata în stofa“, chiar daca a „trait înaintea noastra“. Dar si a celor care, stiind-nestiind asta, îi fac mustati cu creionul mai mari decât le-a avut în realitate si îl considera hirsut doar pentru ca ei sunt spâni. Este, de fapt, o lipsa de perspectiva a celor care îl privesc si îl masoara cu cotul, cu pasul ori cu lorgnonul moralei lor, comuniste, burgheze sau pretins demitizatoare. Daca unii îl mitizeaza înca din greu (de o încremenire în respect vorbeste, la obiect, E. Negrici), e rostul celor care sunt sceptici, rationali, geometri ai „verdictului“ sa faca lumina în aceste tenebre. Nu cred, ca unii politologi, vexati ca poetul n-avea „scoala“ sau chiar poeti abandonati unei miscari subterane de contestare cu orice pret, ca Eminescu gazetarul este alfa si omega nationalismului românesc sau Marele Frânar al evolutiei poeziei românesti. În privinta asta nu a produs mai multa ideologie decât, sa zicem, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Adrian Paunescu sau Vadim Tudor, stralucitori pe la curtile câte unui Voda. Faptul ca-i înjura pe liberali, era antisemit, se uita la epoca lui Alexandru cel Bun si miza pe conservatism nu este blamabil în sine (trebuie „citit“ în context, vorba lui Matei Calinescu, interogat cândva de o poeta care dorea sa obtina musai confirmarea ca gazetarul de la „Timpul“ era reactionar la culme). S-a vazut asta din însasi directia istorica pe care a avut-o România ulterior: nu s-a sinchisit de organicitatea clamata de poet si a importat otova forme fara fond (când nu le-a cauzat singura), asa, ca în cazul postmodernismului care a produs texte cool în România într-o vreme când Polonia avea Lege martiala. În acest ultim caz, ghilotina lui Negrici cade corect, oricât de rau ne-ar parea de jignirea adusa testei „producatoare“: „înca o mâzgalitura cu aer de tema facuta corect si la vreme... un pariu pierdut, înca unul“. De unde ruptura de care sufera incontinent România – daca nu din salturile haotice facute la intervale de timp, la concurenta cu catastrofele naturale si istorice care ne „belesc“ din decada în decada? Mintea românului este catastrofata ea însasi în timp de neputinta de a se întelege pe sine în context universal (cu cât vorbim mai tare de universalism cu atâta suferim mai mult de localism), iar mistica definitivului de care vorbeste Negrici cred ca de aici ni se trage: neputând urca sistematic sau evolua pe coordonate care sa ne sincronizeze cu liniile de forta ale timpului, cadem în aberatii de genul „asta e cel mai mare, unicul, ultimul, Il Supremo“ etc. Românul tipic-nepasator, ca si cel critic, uneori, cauta „longitudinala“ într-un moment când se scuza ca nu a observat „paralela“. Conservatori, libertarieni vechi si noi – aceeasi tara Aceasta lipsa de organicitate pe care o observa eminent Negrici în „Iluziile literaturii române“, precum si absenta unor proiecte rationale, sistematice care sa faca din România altceva decât un teren viran unde se experimenteaza din greu, de catre tot felul de arhitecti ai haosului, poate fi observata pâna azi, la aproape douazeci de ani de la o „lovilutie“ care ar fi trebuit sa aduca, într-un fel, „schimbarea la fata a României“. Inclusiv în ceea ce priveste cultura si literatura. Întrucât – ma mir si ma întreb – libertarianismul de azi al unor intelectuali marcanti este mai valabil decât conservatismul lui Eminescu, sa zicem? De ce nu am privi gândirea eminesciana de pe versantul actual al unor gânditori actionisti români care vor „deschiderea supapelor“ fara sa tina cont, chiar asa, de ce poate si vrea poporul asta? De acord, dispretuim populismul (cu eroii sai de opereta, cu „fantoma de la Opera“), dar poporul exista, ce facem cu el? Îl dizolvam, vorba lui Brecht, atunci când se opune ideilor noastre? Ne put cojoacele, dar ne place brânza de cioban. Cum procedam? Agonia spiritului critic, de care vorbeste cu îndreptatire Eugen Negrici, cui îi poate fi imputata, de vreme ce o falanga impresionanta de critici exceptionali (între care se distingeau de departe, într-un pluton exceptional, Manolescu, Simion sau Valeriu Cristea) s-au trezit facând diverse politici dupa 1989, pentru ca mai apoi sa-si dea seama ca avea dreptate intratabilul Al. George: forta lor, ca si îndreptatirea de a fi urmati în idei, sunt la catedra si la masa de scris, în adunarile celor care îi înteleg, în Agora, iar nu la „curtea Regelui“. S-a întâmplat ceva hazos în perioada post-revolutionara. În timp ce carturarii tarii voiau sa intre în Parlament, politicastrii fortau usile universitatilor. Urmarea? Avem universitati – ca la Craiova – unde lânga Negrici, de pilda (care vine doar pentru doctorate), stau tot felul de filfizoni ai „materiei care se preda“ – ca sa nu ma refer decât la diadohi din Oltenia pentru care semnatura intelectuala, ca si pagina scrisa cu tus propriu, este înca un mister, o aspiratie 'nalta! Oare exemplul lui Maiorescu, cel care ajunsese inclusiv prim-ministru, sa îi fi mobilizat pe Manolescu si pe Simion sa caute functii cât mai înalte în stat sau pur si simplu a fost nevoia, resimtita acut de fiecare, de a pune umarul la edificarea unei societati civile anemice? si una si alta? Cert este ca niciunul nu a avut forta de a ramâne în margine – adica în centrul literaturii – a lui E. Lovinescu, rarul critic al formelor fara fond care ne dezbina sistematic. Înteleg faptul ca, excedati de „miseii scaret la izbânda faceau punte“, ei au putut coborî în arcanele politicului, dar unele ex-orbitari, inclusiv intelectuale, nu puteau duce la nimic bun, mai ales când trebuia sa fii oponentul unor Vadim Tudor, Ungheanu sau chiar Razvan Theodorescu, ultimul, stilat intelectual care se ploconea rasaritean si moale pe la poalele lui Iliescu. Probabil ca simtea un aer de Renastere, mai draga! Iar azi, oricât de putin ne-ar veni sa credem, altii o fac pe lânga talpile lui Traian Basescu. În România, istoria nu se schimba cu adevarat, doar napârleste putin, în fiecare deceniu, ca este „obsedant“, tipic democraturii cu fata umana sau explorat în second life. Lumea asta e facuta pe-ntuneric, muica! – spunea o baba, personaj al lui D. R. Popescu. La fel si miturile. Dar de câte mituri e nevoie pentru sfârsitul lumii? Nu vom sti, desigur, niciodata.