„Societatea nu pretuieste pe nimeni, ea consuma tot“
articol aparut in Cultura, nr. 186 din 2008-08-14» cultura interogatiei »
Autor: MIRCIA DUMITRESCU in dialog cu Cornelia Maria Savu
Evenimentul cel mai important în domeniul artelor vizuale în acest an se prefigureaza a fi, fara nici-o urma de îndoiala (chiar daca toamna mai vine, uneori, încarcata de surprize), expozitia personala Mircia Dumitrescu de la Palatul Parlamentului (iunie 2008). O expozitie pe care admiratorii maestrului (si are multi!), criticii, studentii si fostii studenti o asteptau demult. Pentru ca, din 1973, de la expozitia gazduita de Galeria Simeza din Bucuresti, artistul n-a mai avut o personala în România. A expus, în schimb, în Germania (Halle, 1981, Rostock, 1982, Dresda, 1983, Leonberg, 1998) si Ungaria (1999, Galeria Madách, Budapesta, 2006, Galeria IX, Budapesta, 2006, Galeria Vincze László, Capela „Sfântul Mihai“, Cetatea Buda, Budapesta), si a participat la expozitii de grup deschise la Cracovia, Frankfurt, Florenta, Ljubliana, Helsinki, Praga, Torino, Regensburg, Lodz, Rabat, Roma, Bruxelles, Leipzig, Katowitze, Venetia, Kiew, Caracas, Tel Aviv, Baden-Baden, Moscova, Chisinau, Stockholm, Berlin, Paris, Atena, Sarajevo, Viena, Stuttgart. si în tara, la Bucuresti, Miercurea Ciuc, Ploiesti si Ipotesti. Cu peste 400 de lucrari – desen, gravura, ilustratie, sculptura –, cu Sala „Constantin Brâncusi“ de la Palatul Parlamentului plina de vizitatori, din prima pâna în ultima zi, expozitia lui Mircia Dumitrescu a însemnat si n-a însemnat o revenire a artistului în spatiul public. Revenire, doar pentru ca lucrarile lui s-au aflat, dupa 35 de ani, pe simezele unei personale. Altfel, Mircia Dumitrescu este foarte prezent în viata culturala de la noi. Ca un creator de proiecte pe termen lung, editarea manuscriselor eminesciene, de pilda, reevaluarea bibliofiliei în România, prin proiecte în colaborare cu Academia Româna, cu Fundatia Nationala pentru stiinta si Arta, cu memorialul Ipotesti, prin ilustratii de carte de mare maestru. Apoi, prin activitatea la catedra, ca profesor de grafica, autor al unei incitante si originale lucrari de doctorat „Inventia oculocentrica sau ispitirea Sfântului Antonie“(2005), organizator de tabere de creatie, precum cele de la Lazarea („Prietenia“) si Ipotesti. Rar se poate vedea în vreunul din domeniile artei un artist cu un asemenea cult al prieteniei si un asemenea „prieten mai mare“ pentru tineri. Mircia Dumitrescu este astazi, cu siguranta, artistul vizual cel mai aproape de scriitori. Nu de câtiva, ci de câteva promotii de autori de literatura, carora le-a ilustrat cartile, le-a prezentat pe standurile celor mai importante târguri si saloane nationale si internationale (între care si Salonul Cartii de la Paris), le-a învatat si le recita poemele. Rar am vazut un artist care sa vorbeasca mai cald si cu mai mult respect despre profesorii si mentorii sai, despre modelele pe care le-a avut în perioada de formare, despre confratii care au reusit sa se impuna în lumea atât de colorata si de agitata a artelor vizuale contemporane. Exista la Mircia Dumitrescu o mare daruire fata de semeni, o pasiune pentru perenitate si valoare. Se simte bine în atelierul (deschis) care a devenit, pentru el si familie, dar si pentru prieteni, o adevarata casa (si în sensul propriu al cuvântului), asa cum s-a întâmplat cu artistii din alte vremuri, care au intrat în legenda. Toate acestea le-a deprins din statornicia locurilor sale natale, cu un templu neolitic descoperit de Vladimir Dumitrescu, de unde au plecat în lume, sa-si faca datoria fata de tara, bunicul si tatal artistului (ambii cazuti pe câmpul de lupta, în primul si al doilea razboi mondial), Mircia Dumitrescu este senior de Cascioarele (Ilfov) si senior al gravurii, ilustratiei de carte si sculpturii românesti.
Artistii de azi sunt de douã feluri: cei ce vor sã fie în atentia societãtii cu orice pret si atunci merg în întâmpinarea asa-zisului „gust“ al societãtii si cei care stau deoparte si lucreazã dupã proiecte pe termen lung…
C.M.S. – Draga Mircia Dumitrescu, ce loc (mai) are artistul în lumea contemporana? M.D. – Lasa-ma, te rog, sa încep cu o amintire. În 1970, cu un an înainte de moarte, profesorul si marele om de cultura Eugen Schileru (despre care, din pacate, se vorbeste azi atât de putin) a fost la Paris. Prima si ultima lui calatorie în strainatate. La întoarcere l-am rugat sa ne spuna ce-a observat în „Orasul Lumina“. Era destul de dezamagit. Îl uluise adaptarea la moda a artistilor, si, în egala masura, îl deconcertase schimbarea, dupa sezon, a ideilor. Câteva luni, toata presa si toata lumea scria/vorbea despre cutare. Apoi, acel cutare disparea ca si când n-ar fi fost si îi lua locul un altul. Eugen Schileru credea, asa cum cred si eu, în permanenta artei. Artistul nu tine de mode, batalia lui e aceea de a se construi pe sine si de a-i construi pe altii. Chiar atunci când ideologia e agresiva. Astazi, din 1989 încoace, cu miscarea (unilaterala!) a artei spre societatea de consum, îl înteleg tot mai bine pe Eugen Schileru. Artistii de azi sunt de doua feluri: cei ce vor sa fie în atentia societatii cu orice pret si atunci merg în întâmpinarea asa-zisului „gust“ al societatii si cei care stau deoparte si lucreaza dupa proiecte pe termen lung… Cei din prima categorie ar vrea sa fie toti ca Rubens, mare artist, ambasador, plin de bani. Celor care vor sa fie vedete cu orice pret le atrag atentia ca „Secolul de aur“ olandez, care a „durat“ 30 de ani, l-a dat pe Vermeer, care si-a dat si el cele 35 de pânze pentru lapte si pâine. Amândoi sunt artisti în patrimoniul universal. C.M.S.. – Bine, bine, asta din punctul de vedere al artistului, care poate face alegerea mai sus amintita. Dar din punctul de vedere al societatii? M.D. – Societatea nu pretuieste pe nimeni, ea consuma tot. Îmi amintesc de Ion State, un mare grafician, mort la cutremurul din 4 martie 1977, care n-a avut nicio personala, dar a fost un adevarat magister pentru tinerii artisti, inclusiv pentru mine. Ne spunea – „Vreti un premiu? Gânditi-va la ce expozitie internationala alegeti sa participati. Urmariti traiectul 3, 4 ani, faceti o lucrare «cum se cere» si veti lua sigur premiul respectiv.“ Daca urmaresti, de pilda, ce s-a întâmplat, în ultimul deceniu, la Bienala de la Venetia, îi dai dreptate lui Ion State. O greseala în care a cazut si Ministerul Culturii si Cultelor de la noi, o capcana, aceea a artei subjugata modei, a artei ca efemerida... Nu fac aceste constatari cu sufletul usor. Îmi pare rau ca artele vizuale au început sa se rupa brutal de comunicare, de „epic“. Sunt tot mai putini artisti care propun, în expozitiile lor, teme majore ale existentei. Sa-i amintesc aici pe Corneliu Baba, Vladimir Zamfirescu, H. Mavrodin. Lucrarile lor ar trebui sa existe pe simezele muzeelor de arta, pentru ca sunt lucrari „majore“, precum cele semnate de Velásquez, Goya, Picasso – sa nu dau decât câteva exemple. Din pacate, nu se întâmpla asa, nu suntem „achizitionati“ de Ministerul Culturii si Cultelor... C.M.S. – Va ramân colectiile particulare. M.D. – Particularii sunt mai putin interesati de lucrarile care ataca „problemele cetatii“. Ei vor lucrari care dau bine pe perete. Cât mai multe, cât mai una lânga alta, sa „tapeteze“ zidurile edificiilor lor de oameni cu stare. Nu (prea) s-a schimbat nimic din acest punct de vedere. Daca privesti lucrari în care apar „saloanele“ de altadata, la Aman, Petrascu, sirato, fotografii de epoca, si ai ocazia sa vezi si „etalarea“ colectiilor particulare de azi, constati ca totul e la fel. La mare distanta, de pilda, de japonezi, care schimba lucrarile de pe simeze în functie de anotimp, de starea de spirit, de anumite sarbatori. La noi, oamenii au lucrari pe perete, dar nu le vad. C.M.S.. – De ce nu are artistul român cota internationala? M.D. – E aceasta una dintre întrebarile care se pune des în ultima vreme, poate le fel de des ca aceea „de ce nu are, pâna acum, niciun scriitor român Premiul Nobel“? Raspunsul nu poate fi dat în cuvinte putine. Cota internationala tine si de individual, de sansa, de cum stii (sau vrei!) sa-ti vinzi imaginea, dar si de o politica, de o strategie de stat, care la noi lipseste. Nu stiu de ce, pentru ca orice stat ar trebui sa aiba grija de cetatenii lui artisti, de valorile lui, sa le promoveze, sa le faca sa intre în comunicare internationala. Sigur, promovarea implica energie si costuri ridicate, specialisti în domeniu si o serioasa testare a pietei careia urmeaza sa i te adresezi. si, de ce sa nu recunoastem, si sa calci peste orgoliul propriu, în beneficiul cuiva mai bun ca tine. C.M.S. – De ce nu-ti vinzi lucrarile? M.D. – În primul rând, din orgoliu (ca tot vorbeam de el). Nu vreau sa mi se ofere o suma mica pentru o lucrare care merita o suma mare. Nu vreau sa am impresar, pentru ca intermedierea „negotului“ m-ar jigni. Mai degraba am nevoie de iubire. Apoi, eu îmi gândesc lucrarile în cicluri si serii. Care sa se adune într-o mare expozitie. Or daca extrag o lucrare din ansamblu, îi periclitez armonia. Sorin Dumitrescu a spus despre mine, dupa ce a vazut expozitia de la Palatul Parlamentului, ca am „o mentalitate de scrib, de scriptor, de autor de scriptura – ideile se continua si se încheaga“. E adevarat! Vândutul merge pentru „martisoare“ – ieftin, frumos, dai o lucrare si nu stii unde va fi expusa. Sa-ti dau un exemplu, cazul lui Constantin Baciu, un mare artist care, din pacate, nu mai este printre noi. Un prieten i-a pus lucrarile în rame luxoase, un dezastru! „Dadeau bine“, dar nu mai aveau nimic din particularitatea atât de greu atinsa de artist. Erau „domesticite“, ca niste banale animale de casa. si totusi, vând lucrari. Adica, în tirajele de-acum din România, cartile ilustrate de mine se vând. Ba chiar am cota internationala si premii ca ilustrator de carte. Din aceste „vânzari“ si din activitatea de profesor de liceu si apoi de profesor universitar am supravietuit, mi-am întretinut familia si atelierul. Am devenit cunoscut prin bibliofilie, cu volume care se afla în Biblioteca Nationala a Frantei, în Biblioteca Nationala a Marii Britanii, la Berlin, la Moscova, în Finlanda, în Italia, în Germania si Ungaria. Celelalte lucrari nu le vând, dar fac daruri prietenilor. Multe lucrari sunt (re)daruite medicilor. Numai Nichita Stanescu câte a (re)daruit astfel… Mie, Dumnezeu mi-a dat destul în aceasta viata. C.M.S. – si totusi, artistul nu poate trai decât în comuniune cu publicul sau. Lucrarile lui sa-si aiba locul doar în atelier, în expozitii si, eventual, în albume – tot mai greu de realizat sub presiunea costurilor exorbitante? M.D. – Fireste ca nu. Artistul are menirea sa-si prezinte lucrarile în spatiul public. Unde, cele de valoare, sa si ramâna. Dupa ce a vazut expozitia mea de la Palatul Parlamentului, Monseniorul Ioan Robu mi-a spus ca doreste sa „foloseasca“ în cele doua biserici catolice pe care le construieste câteva din lucrarile mele. Sculptura „Cina cea de taina“ ar urma sa devina lucrare de altar într-una din biserici, „Drumul Crucii (gravurile din lemn în care Monseniorul a remarcat „Crucea de lumina“) si „Christ rastignit“( sculptura) sa fie amplasate în cealalta biserica. Sunt acestea bucurii mai mari decât daca as fi vândut nu mai stiu câte lucrari. Acum, o parte a expozitiei mele de la Palatul Parlamentului (cam 200 de lucrari) se afla la Muzeul National de Arta din Constanta, un muzeu foarte bine organizat de directoarea Doina Pauleanu. Pâna la sfârsitul anului, lucrarile vor poposi într-o expozitie, si la Muzeul National de Arta din Cluj-Napoca, urmând ca în 2009, întreaga expozitie de la Palatul Parlamentului si alte lucrari care nu au mai încaput în Sala „Constantin Brâncusi“ sa fie prezentate publicului în Muzeul National de Arta din Iasi. C.M.S.. – La ce proiect de anvergura lucrezi acum? M.D. – Dupa cum stii, sunt foarte legat de Memorialul „Mihai Eminescu“ de la Ipotesti. Proiectul despre care îti voi vorbi a fost potentat de un veritabil miracol. Un fost elev al meu, Valeriu Mihai Surcel, a donat Memorialului lucrari de Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrascu, Teodor Romanati. Chiar în perioada în care discutam cu directorul Valentin Cosereanu amenajarea Muzeului pe care intentionam sa o finalizam pâna la 15 iunie 2009. Asa cum întregul Complex cultural este unul multifunctional – biblioteca de poezie, amfiteatru în aer liber, spatii pentru cercetare , muzeu de etnologie – si Muzeul Memorialului trebuie sa fie unul al marilor întâlniri dintre arte si de reliefare a unor momente-reper din cultura româneasca. Lucrarile amintite vor fi expuse în muzeu. Ultima sala va gazdui corpusul de manuscise eminesciene în 40 devolume, la a caror editare am lucrat, însotit de ilustratiile mele de carte, pe care le voi aseza alaturi de lucrarile unor mari graficieni, precum Horia Teodoru, Ion State, Done Stan, Constantin Baciu, Adina Rosca, din colectia personala. În curtea Memorialului voi expune o parte din lucrarile mele în bronz – oile, câinii, „Intelectualul“, „Minotaurul“. Sper sa beneficiem si de donatiile altor sculptori, marele artist Ion Nemtoi, Neculai Paduraru, Dup Darie, Ioan Bolborea. Vreau ca în Muzeul Memorialului sa existe si o Sala „Vladimir Zamfirescu“, pe care eu îl consider cel mai mare pictor român în viata. Aceasta sala va fi amenajata chiar de artist. Se va repara astfel o mare greseala – aceea ca lucrarile lui Vladimir Zamfirescu n-au fost achizitionate, pâna acum, de niciun muzeu national de arta din România. Bine ca sunt achizitionate de galerii si colectionari din strainatate!