O „Zi“ care a zguduit lumea
articol aparut in Cultura, nr. 186 din 2008-08-14» cultura literara » texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Motto: „Eu nu sunt disident, eu sunt patriot“ Soljenitîn
Peste Ocean, un comentator scrie într-un prestigios cotidian: „Aceastã povestire este o capodoperã scrisã în traditiile marii literaturi ruse“.
La 48 de ani, Aleksandr Soljenitîn era înca un proscris si un anonim. Fisa sa autobiografica înregistra sec: student al Universitatii din Rostov si al Institutului de Filosofie, Literatura si Istorie din Moscova; soldat de trupa la aprovizionare; apoi comandant de baterie, în februarie 1945 aflându-se pe teritoriul Prusiei Orientale. Au urmat arestarea, lagarul, deportarea pe viata, reabilitarea în timpul „dezghetului“ hrusciovian, profesor de fizica la o scoala provinciala. Pâna în 1974, când a fost expulzat, Soljenitîn nu a ajuns, nici macar dupa ce devenise celebru, sa intre în spatiul locativ al Moscovei... La Moscova el a fost doar gazduit sau tolerat. Ziua cea mare, schimbarea brusca de destin, a doua dupa cea în care, în urma unor scrisori adresate unui prieten ce contineau niste opinii considerate periculoase (cuvânt atât de familiar regimurilor totalitare), fusese arestat si aruncat în infernul gulagului stalinist pentru toti anii cei mai frumosi ai vietii, avea sa se numeasca „O zi din viata lui Ivan Denisovici“. Spectacolul aparitiei acestei „zile“ este eminamente rusesc, adica grandios. Initiatorul inspirat si „regizorul“ providential e însusi Aleksandr Tvardovski, poet, descoperitor de mari talente, redactor-sef al faimoasei reviste „Novîi mir“, una dintre cele mai prestigioase publicatii literare din lume care, multa vreme, a aparut într-un tiraj enorm (de ordinul milioanelor), ceea ce, pentru o revista cu un asemenea profil, nici nu putea fi visat în oricare alta parte a planetei. Succesul o luase înaintea timpului „O zi din viata lui Ivan Denisovici“ a aparut în numarul 11 pe 1962 al revistei „Novîi mir“. Povestirea fusese citita, în dactilograma, de membrii Biroului politic al PCUS si, bineînteles, de însusi Nikita Hrusciov. Dar despre iminenta aparitie deja se vorbea, fiindca, asa cum îi scria un prieten autorului – „... la Moscova, zvonurile se raspîndesc cu viteza sunetului, ca în lagar“. Lumea literara, artistica si publicistica moscovita, intelighentia, si nu numai, încep sa „fiarba“. Se preconizeaza aparitia unei capodopere demne de traditia tolstoiana si dostoievskiana. Redactorul-sef al ziarului de mare tiraj „Izvestia“, Adjubei, care nu e altcineva decât ginerele lui Hrusciov, nu-si poate ascunde sentimentul de invidie: „– De ce tema atât de importanta a lagarelor sa fie privilegiul celor de la „Novîi Mir“ si nu al nostru?!“ – îsi dojeneste el colaboratorii într-o sedinta de redactie. Se declanseaza o adevarata batalie pentru achizitionarea cu anticipatie a unui exemplar din revista lui Tvardovski. „Toata Moscova vorbeste despre povestirea lui Sanea“, nota Natalia Resetovskaia, prima sotie a scriitorului si autoarea unei biografii a autorului „Arhipelagului Gulag“. Altfel spus, cu vorbele memorialistei: „Succesul o luase înaintea timpului“. În fine, se produce evenimentul mult asteptat. Povestirea este comparata de comentatori si cititori cu opere fundamentale ale marii literaturi ruse, cel mai adesea cu „Amintiri din casa mortilor“. Scriitorul e asaltat de numerosi ziaristi sovietici si straini (pe care îi evita, ba chiar îi alunga, sistematic!), de cineasti, de muzicieni. Este primit în Uniunea Scriitorilor, primeste multe invitatii la întruniri si dineuri oficiale, inclusiv la Kremlin, devine o figura emblematica. Solicitat sa se pronunte public în problema crizei rachetelor din Cuba, desi aproba deciziile lui Hrusciov, pe care fara îndoiala îl pretuieste, refuza sa intervina în probleme politice, pentru a nu crea un nedorit precedent în ceea ce-l priveste. E de mentionat aici si admiratia lui pentru presedintele S.U.A. – J.F. Kennedy, pe care îl considera cel mai mare om de stat al timpului sau. La moartea acestuia este literalmente socat. La redactia revistei „Novîi mir“, oameni de diverse vârste, profesii, nationalitati, mai ales cei ce aveau experienta – directa sau indirecta – a lagarului, a deportarii, vin, conform marturiei lui Tvardovski, ca la biserica, pentru a-si procura un exemplar cu povestirea lui Soljenitîn. Nu toti pleaca fericiti. Tirajul, desi exceptional, se dovedeste a fi cu totul insuficient. Peste Ocean, un comentator scrie într-un prestigios cotidian: „Aceasta povestire este o capodopera scrisa în traditiile marii literaturi ruse“. La gurile râului OBI, detinutii au pus mâna de la mâna, au cumparat un exemplar cu considerabila, pe atunci, suma de 150 de ruble, l-au legat în coperti de tabla si îl citesc noaptea. Posturile de radio straine – între care BBC – difuzeaza lectura în foileton a povestirii. De Gaulle gaseste de cuviinta sa-i atace pe comunisti invocând ca argument „O zi din viata lui Ivan Denisovici“. Apar apoi alte scrieri ale fostului detinut politic: romanul „În primul cerc“, dupa lectura caruia Hrusciov afirma: „Soljenitîn este un scriitor genial“, povestirea Gospodaria Matrionei“. Încep sa se pronunte, însa, la adresa scriitorului tot mai multe reprosuri. „Rusia de azi nu seamana deloc cu cea de pe vremea lui Bunin“ – scrie într-o importanta publicatie, referitor la aceasta povestire – (cine credeti?!) un secretar al Comitetului PCUS al orasului Moscova. De fapt, campania împotriva lui Soljenitîn este declansata de primul secretar al amintitului comitet. O campanie care avea sa ia în colimator, retroactiv, si „O zi din viata lui Ivan Denisovici“. Cât priveste „Gospodaria Matrionei“, ea nu putea fi pe placul ideologilor regimului, de vreme ce, asa cum scria într-o teza o eleva în clasa a IX-a de la un liceu din Leningrad, când citesti aceasta povestire – încerci iarasi si iarasi sa raspunzi la întrebarea: „De ce traim? De ce traiesc oamenii, în general?“ Or, asemenea nelinisti, asemenea întrebari nu-si aveau locul într-o societate care cultiva utopia si triumfalismul. Rezerve formula, e drept, si un critic foarte serios – V. Busin – de la „Literaturnaia gazeta“ –, dar ale lui erau de o cu totul alta natura. Ele vizau traditionalismul scriitorului, de altfel evident. Cititorii, asa-zicând obisnuiti, erau însa entuziasmati de povestire. Iata, de pilda, ce îi scria lui Soljenitîn un cititor din Zaporojie: „... Am vazut, mai limpede ca oricând, Rusia, mareata si îndurerata. Avem rachete si giganti ai industriei si expozitii cu realizarile economiei nationale, care toate nu vor putea pune în umbra aceasta gospodarie“. Dupa un articol aparut în „Pravda“, apreciatul si influentul critic Busin îi trimite scriitorului o epistola de încurajare: „Dv. trebuie sa întelegeti ca toti cei carora le este sfânta literatura rusa, toti oamenii cinstiti, demni si cât de cât inteligenti, sunt cu Dv.“. „Dati-mi înapoi mestecenii si pinii mei“ Hrusciov este rasturnat de la putere în octombrie 1964. Soljenitîn „resimte evenimentul ca o mare lovitura...“– scrie Natalia Resetovskaia. „Dezghetul“ s-a terminat si sfârsitul perioadei a fost pecetluit la Congresul al XXIII-lea al PCUS. De acum începe prigoana împotriva celui care lucreaza – într-o chinuitoare, dar si stimulatoare clandestinitate – la „Pavilionul cancerosilor“, prin care trecusera, la propriu, amândoi sotii – si la „Arhipelagul Gulag“. Urmeaza excluderea din Uniunea Scriitorilor, interzicerea oricarei manifestari publice, confiscarea arhivei, faimoasa epistola a prozatorului adresata Congresului al IV-lea al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S., care nu va fi prezentata si supusa dezbaterii amintitului forum si, nu în ultimul rând, peste toate crizele, criza sentimentala: legatura lui Sanea cu o femeie mai tânara decît el cu 23 de ani, care îi va deveni sotie – desi Natalia refuzase sa-i acorde divortul. Unul dintre fiii lor este pianist de marca, iar altul – un orientalist reputat. În apararea lui Soljenitîn se ridica personalitati de notorietate mondiala, precum si cunoscuti oameni politici de stânga din Occident. Nu mai putin de 83 de scriitori de recunoscuta valoare si autoritate din Uniunea Sovietica sar în apararea lui Soljenitîn. Unul dintre ei, adresându-se într-o scrisoare Prezidiului Congresului Scriitorilor, întreba: „... Suntem oare o natiune de ticalosi, de intriganti si de turnatori sau suntem un popor mare, care a daruit umanitatii o inegalabila pleiada de genii?“. Desi invadarea Cehoslovaciei îi sporeste panica, Soljenitîn nu accepta nici un compromis, nici o luare de atitudine – cum i se cerea – fata de vuietul creat de „cazul“ sau în întreaga lume civilizata. Este atât de intratabil încât însusi academicianul Piotr Leonidovici Kapita, laureat al Premiului Nobel pentru F izica, savantul care înfruntase regimul refuzând sa colaboreze la producerea armelor atomice, admirator al sau, îi reproseaza ca este „intolerant“, dar, fireste, nu public. În 1970, la vârsta de 52 de ani si la numai opt de la debut, lui Soljenitîn i se acorda Premiul Nobel pentru Literatura, ceea ce înfurie si mai mult autoritatile care nu ezita sa afirme ca premiul ar avea motivatii politice. Situatia scriitorului devine tot mai dificila. Terminând „Arhipelagul Gulag“, este nevoit sa îngroape manuscrisul în pamânt, undeva la Sverdlovsk. O însemnare a Nataliei Resetovskaia surprinde o stare a sa: „Soljenitîn considera, de la un timp, ca toata lumea este datoare sa-i aduca jertfe“. Vadit satisfacut ca lumea civilizata i se alatura si cele mai stralucitoare minti ale ei îl apara – daca n-ar fi sa amintim decît articolul din „The Times“ al lui Bertrand Russel si scrisoarea deschisa semnata de 16 scriitori straini celebri adresata lui Kosîghin –, Soljenitîn îsi afirma fara echivoc apartenenta la un spatiu si o spiritualitate inconfundabile, în afara carora îi este imposibil sa-si imagineze propria conditie de scriitor: „Timp de o viata de om nu am simtit sub talpi decât pamântul Patriei mele; nu aud decât durerile ei si nu scriu decât despre ea“. Iar în ceea ce priveste tematica abordata – sau, daca vreti, tema mare a prozatorului, pentru a vorbi în termenii lui Marin Preda -, inclusiv în opera de dimensiuni tolstoiene, care îl obseda, consacrata Revolutiei ruse – desi zgârcit în confesiuni, creatorul lui Ivan Denisovici afirma cu o maxima claritate: „M-am ivit pe acest pamânt ca scriitor social – si social o sa ramân, pâna în mormânt. Altfel nu sunt în stare sa scriu“. Mesianismul funciar sufletului slav, abisal si imprevizibil, se suprapune convingerii ca el, Soljenitîn, este un trimis, de vreme ce are în spate un destin atât de neobisnuit: razboi, lagar, deportare pe viata, bolnav de cancer si vindecat în mod miraculos, ajuns celebru la scara planetara, adulat, negat cu vehementa, tinta a unor violente campanii oficiale de denigrare, laureat al Premiului Nobel, apoi expulzat din tara sa, un scriitor care a zguduit lumea... Cu aceasta convingere, care îl face în definitiv si mai impunator – Soljenitîn a trait si a scris si atunci cînd s-a aflat departe de Mama Rusia („Dati-mi înapoi mestecenii si pinii mei!“). A trait în Occident timp de doua decenii, demn, fara a face zgomot, refuzând mai ales propaganda ieftina si minciuna. O mare constiinta, un adevarat model moral. Apoi s-a întors în uriasa-i tara, care – cum s-a spus – se învecineaza cu Dumnezeu. La descinderea din avion, pe aeroportul din Vladivostok, a îngenuncheat si a sarutat pamântul care l-a ivit. Lectia de patriotism a lui Soljenitîn este una severa, pentru noi toti, cei din Est si cei din Vest.