Elegie pentru optzecism
articol aparut in Cultura, nr. 186 din 2008-08-14» cultura literara »
Autor: ALEX GOLDIS
Nu-i greu de observat ca putinii scriitori optzecisti care au reusit sa revina în forta dupa '90 s-au afirmat nu numai parasind programul optzecist, ci renegându-l de-a binelea. Caci modificarea radicala de regim politic a atras dupa sine, cum adesea se întâmpla, si o drastica revizuire a principiilor literare. Astfel încât peste noapte a devenit nu numai neproductiv, ci si destul de rusinos sa mai scrii în maniera textualista sau minimalist biografica (amândoua curat apolitice). Miza pe autenticitate sau pe proza cu continut social a îngropat aproape în totalitate utopia scriiturii fine si elaborate a optzecistilor, care s-au trezit, brusc, îmbatrâniti prematur.
Celor care se mai întreabã încã de unde a apãrut acest scriitor atât de original dupã '90, volumul „Nouã proze vechi. Fictiuni ilicite“ le reîmprospãteazã memoria. Cãci, oricât ar crede unii si altii cã Cimpoesu e o cometã, un Luceafãr al romanului românesc apãrut din neant, cele nouã proze scoase de la naftalinã acum dovedesc destul de clar cã autorul s-a format la scoala optzecistilor – desi, ca un soi de elev-problemã, si-a asimilat voit superficial lectiile acestora.
Din aceasta cauza, cei mai multi n-au reusit sa se regaseasca sau, mai bine zis, s-au regasit, steril si repetitiv, numai pe ei însisi. Nu e deloc întâmplator, asadar, ca scriitorii cei mai de succes de dupa '90, Petru Cimpoesu, dar si ultimul, Horia Ursu, vin de la marginea canonului optzecist. Autori care n-au formulat niciodata principii generationiste „tari“ si care, în plus, n-au datorii covârsitoare fata de propria scriitura din anii '80, cei doi s-au reinventat mai usor. Tranzitie româneasca si misterii medievale Daca pentru majoritatea optzecistilor coliziunea cu realitatea postdecembrista a însemnat o catastrofa în planul scrisului, originalitatea lui Petru Cimpoesu e strict legata de exploatarea temelor noi. Mai mult, daca exista un Weltanschauung al perioadei românesti de tranzitie, el e de regasit, pe de-a-ntregul, în imaginarul lui Cimpoesu. „Simion liftnicul“ nu e un roman postmodern sau optzecist, ci o comedie umana a caracterelor care populeaza lumea postrevolutionara. Mai apropiat de Balzac decât de Caragiale în crearea tipurilor (ironia prozatorului nu e taioasa, ci patetica si sentimentala), Cimpoesu e arhivarul fantezist al „noii umanitati“ de dupa '90. Nimic din ceea ce e specific psihologiei românului de tranzitie nu-i scapa moralistului. Bovarici si creduli, copilariti social de un sistem totalitar, oamenii lui Petru Cimpoesu n-au, practic, niciun organ pentru noua realitate – sau chiar pentru realitatea în general. Din aceasta cauza ei sunt, în continuare, victime sigure ale fictiunilor de orice fel, de la cele politice pâna la cele economice (fenomenul Caritasului, ridicat la rang de simbol în „Simion liftnicul“, e tocmai irationalitatea româneasca pusa la lucru în interiorul legilor economice). În loc sa demistifice realitatea, asa cum era de asteptat, Revolutia din '89 n-a facut decât sa dea frâu liber hipnozelor colective si fantasmelor individuale ale românilor. Perioada postrevolutionara e dominata de un nou misticism, iar omul de rând, departe de a fi „descurcaretul“ pragmatic care speculeaza inversarea valorilor, e mai degraba misionarul unui vaporos eudemonism, în numele caruia sacrifica nu numai orice interes material, ci si orice dram de logica. Caci, odata cu amploarea fenomenului media, misterele si minunile sunt la ordinea zilei pentru capitalistii în scutece, care cred cu religiozitate atât în publicatii SF sau în reviste glossy, cât si în Bingo sau în teleshopping. Gândirea superstitioasa si naiva, precum si înclinatia naturala spre Bine a oamenilor lui Cimpoesu îi face sa treaca cele mai mari escrocherii în contul paranormalului. De aici, excelenta intuitie a scriitorului: lumea postrevolutionara nu poate fi surprinsa decât prin reciclarea misteriilor medievale, a unor povesti simple, cu personaje ingenue, fapte inexplicabile si metamorfoze spectaculoase. Chiar daca ironia prozatorului e omniprezenta, cartile sale celebreaza victoria umanitatii si a imaginatiei asupra sordidului tranzitiei. Daca n-avem înca o capodopera a Revolutiei („Orbitor III“ e o încercare esuata), avem, în schimb, în „Simion liftnicul“, romanul total al tranzitiei, care va putea fi citit peste ani, de ultimii balzacieni, ca o importanta, horribile dictu, „fresca sociala“. Elevul-problema Celor care se mai întreaba înca de unde a aparut acest scriitor atât de original dupa '90, volumul „Noua proze vechi. Fictiuni ilicite“ le reîmprospateaza memoria. Caci, oricât ar crede unii si altii ca Cimpoesu e o cometa, un Luceafar al romanului românesc aparut din neant, cele noua proze scoase de la naftalina acum dovedesc destul de clar ca autorul s-a format la scoala optzecistilor – desi, ca un soi de elev-problema, si-a asimilat voit superficial lectiile acestora. Împânzite de intertext, pastisa sau metadiscurs, cele „Noua proze vechi“ sunt, mai degraba decât manifestari cuminti, parodii ale textualismului românesc. Interesat în primul rând de gesticulatia personajelor, Cimpoesu nu se lasa patruns de dimensiunea fatalista pe care o iau la Nedelciu, Craciun sau Lacusta sentinte precum „totul e text“ sau „moartea autorului“. Dimpotriva. Atunci când îsi face aparitia, tema scriiturii e luata în râs, iar citatul si pastisa nu sunt prilejuri de meditatie asupra textului abstract, ci asupra moravurilor umane. Simptomatica e chiar prima proza din volum, povestea unui scriitor hartuit, propriu-zis, de locuitorii unei localitati care spera sa scape de probleme prin fortarea usilor fictiunii. Daca scriitorul în cauza e mut, neavând nicio replica în toata naratiunea, „subiectii“ sai potentiali sunt întruchipari ale principiului ca viata bate literatura: „- Domnule, eu am razbit singur în viata. tin minte, când eram mic, tata mi-a spus: sa nu te bizui decât pe tine, ceilalti sunt niste canalii! Am trecut prin atâtea, încât, daca as avea timp, as putea scrie zece romane, nu unul! La cutremur, mi-a murit fetita, avea numai sase ani, singurul copil. Daca ar fi trait, acum dadea treapta a doua de liceu. Eu, sa stiti, citesc carti, îmi place literatura, dar n-am gasit niciuna în care sa scrie despre asta.“ (p. 17) Ultimul optzecist Nenumaratele texte (scrisori, ravase, procese-verbale) care împânzesc prozele optzeciste ale lui Cimpoesu sunt semne cât se poate de directe ale psihologiei semnatarilor, nu marci autoreferentiale. De aceea, surpriza unei scrisori anonime, banala farsa a colegilor de lucru, stârneste un adevarat dezastru în familia lui Ispas Octavian Vasile (din proza „I.O.V.“). Daca barbatul începe sa redacteze, pe urmele lui Grand din „Ciuma“, texte de raspuns mereu provizorii, sotia geloasa are primele disfunctii de perceptie: „De exemplu, într-o zi, doamna V. se întorcea din oras, când vazu într-un copac un omulet verde cu picioarele desfacute si mâinile întinse lateral, parca ar fi facut gimnastica. Acest fenomen misterios, interpretat de ea ca un semn prevestitor de cutremur, seceta sau alte catastrofe naturale, poate fi explicat cu usurinta datorita progreselor stiintei. În esenta, este vorba despre un fenomen optic. În momentul când observa omuletul verde din copac, doamna V. se afla în autobuz, iar autobuzul astepta la semafor – informatii suficiente pentru ca fiica ei sa elucideze totul în câteva fraze: omuletul verde se reflecta de pe semaforul trecerii de pietoni pe unul din geamurile autobuzului, iar de acolo pe geamul opus, creînd iluzia ca ar atârna în copacul de pe marginea trotuarului, o iluzie optica dintre cele mai banale.“(p. 85-6). Înca din prozele scurte ale anilor '80, personajele lui Cimpoesu traiesc într-o lume plina de „semne“ si de superstitii, întesata de miracole, dar si de dezastre cotidiene. Numai ca în absenta imensei alegorii sociale din „Simion liftnicul“ sau „Christina Domestica“, premonitiile lor ramân simple curiozitati caracterologice, motivate de excentricitati individuale. Fragmentul „Protosifon“ e, de pilda, un amestec nereusit de SF, textualism si comedie de caractere. Dupa '90, inflatia de texte din realitate depaseste inflatia de texte din literatura, iar Petru Cimpoesu reuseste sa speculeze, ca nimeni altul, acest aspect. Textualismul decorativ din proza lui se resoarbe în inflatia discursurilor media la care e supus omul postrevolutionar. Din aceasta perspectiva, Petru Cimpoesu nu mai apare deloc ca antioptzecist, asa cum o declara deschis, ci ca ultimul optzecist, singurul care a adaptat fictiunea textualista la realitatea postrevolutionara. Însasi sintagma de „fictiune ilicita“ (discursul politic, publicitar, stiintific nu sunt decât fictiuni care se pretind a fi mai mult de atât), inventata ad-hoc de prozator, nu e decât reformularea ceva mai pragmatica a unor principii dragi textualistilor români. Numai ca talentul cu care intertextul filozofic sau stiintiific devine arma satirica e, cu siguranta, marca Cimpoesu: „Parintele Emilian era, în felul lui, un fenomenolog. El a înteles ca icoana Maicii Domnului cu Pruncul este rezultatul intentiei cu care o privesti; la fel ca în desenul lui Jastrow, în care poti vedea un iepure sau o rata, dupa cum doresti. Raportul dintre semnificat si semnificant este unul arbitrar si nemotivat. Nimic nu justifica, de exemplu, ca seriei de foneme i-c-o-a-n-a sa i se asocieze conceptul de icoana si cu atât mai putin vreo idee divina. Toate acestea, desigur, nu în mod discursiv si sistematic asa cum le prezint eu aici. Pur si simplu, când i s-a adus o icoana (se afla înca în arest) si i s-a cerut s-o scuipe, a scuipat-o.“ (p. 263-4). Proza „Femeia trecu strada“, remarcata si de Daniel Cristea-Enache, subîntinde, probabil, cel mai exact procesul formarii lui Cimpoesu. Caci ceea ce pare la început un simplu exercitiu textualist, cu toate mecanismele producerii la vedere, se transforma pâna la finalul textului într-o poveste în toata regula, careia îi cad captivi deopotriva cititorul si autorul. Semn ca scrisul cu încetinitorul al optzecistilor, atent la fiecare nuanta a realitatii si la pozitionarea autorului fata de ea, e si apanajul poeticii unui prozator care nu pare, la suprafata, interesat decât de miscarea epica. Daca Petru Cimpoesu a devenit tipologul cel mai fin al umanitatii românesti de tranzitie, e numai pentru ca stapâneste, în subsidiar, un retetar perfect al textului, deprins în ebulitia tehnicista a anilor '80: „Oamenii stau împrastiati pe trotuar, parca suparati unii pe altii. Încruntându-se de frig. Încovoiati. Vorbesc în sine. Despre ce? Se gândi: daca as gasi pe cineva sa fac schimb de locuinta…Fiindca autobuzul întârzia si se adunasera între timp atât de multi. Când va veni, se vor îmbulzi ca disperati spre usile lui. Nu-i place sa se înghesuie, desi se grabeste poate mai mult decât ceilalti. Nu vrea. E nevoie de asta? Ce-i face asa? Poate fi graba atât de mare încât sa nu mai stie de nimic, sa se calce în picioare, de parca ar iesi dintr-un incendiu?... Nu. Obisnuinta. S-au învatat asa, sa se înghesuie peste tot, sa scrâsneasca, sa se priveasca urât. Se cearta, se jignesc de la nimic, desi, fiecare luat în parte, e un om de treaba, are acasa pe cineva, copii pe care îi iubeste, pentru care munceste, prieteni carora li se destainuie…Sa fac toate notatiile, iar la urma sa tai tot ce mi se pare de prisos. Esential e sa nu trisezi cititorul. Simte si nu te iarta.“ (pp. 75-6). Fara a fi vârful valoric al autorului, culegerea „Noua proze vechi. Fictiuni ilicite“ certifica faptul ca exista, într-adevar, o formula Petru Cimpoesu care, desi n-a iesit la suprafata decât în romanele de dupa '90, e rezultatul unor subtile negocieri cu scriitura optzecista. Treceti, asadar, afirmatiile autorului din prefata („nu ma consider propriu-zis optzecist“, „drumul deschis de optzecisti în proza e deocamdata abandonat“) sub beneficiul „fictiunilor ilicite“.