Noile masti si aventuri ale personajului picaresc
articol aparut in Cultura, nr. 186 din 2008-08-14» cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE
Desi G. Calinescu considera ca „principalele romane picaresti sunt simple satire sociale“, o data cu acest gen de roman personajul primeste noi semnificatii: prin Lazarillo de Tormes, Guzmán de Alfarache, eroul lui Mateo Alemán, sau Marcos de Obregón al lui Vicente Espinel se produce un fenomen esential pentru evolutia ulterioara a literaturii, pe care Salvatore Battaglia îl numea „proliferarea personajului“. Inteligent, usor adaptabil, plin de verva, personajul picaresc exprima conditionarile sociale apasatoare (cu notele satirice de rigoare) dar si încercarile protagonistilor de a le depasi prin diferite mijloace. Iar în raportul context – personaj, cel care se schimba va fi cu deosebire contextul, constructia personajului fiind bazata, acum, pe o viziune dinamica asupra realitatii. Actiunile esentiale presupun deplasarea în spatiu, continuând, indirect, cautarea, motivul fundamental al vechilor romane cavaleresti. Se poate spune, însa, ca în aceste forme premoderne ale romanului care sunt naratiunile picaresti avem de-a face cu un adevarat „grad zero“ al cautarii: eroul nu cauta, ci alege dintre evenimentele de care este purtat solutiile care-i asigura minima supravietuire, devenind astfel un „antierou“, si nu un „pervertit de o societate incapabila sa înteleaga virtutea“, asa cum au sustinut unii critici. Pícaro-ul reprezinta asadar, prin toate actiunile sale, o adevarata demonstratie a contrario si corespunde unei anumite imagini despre om si lume, fiind, în mare masura un „personaj-figura“, usor de recunoscut ca atare. Astfel, trecând prin tot felul de peripetii, Lazarillo ajunge la urmatoarea concluzie: „Trebuie sa faci altfel decât gândesti ca sa reusesti în lumea asta“, în fond, nimic altceva decât, în ultima instanta, sa-ti pui o masca, sa disimulezi.
Romanul este o pretinsã autobiografie a lui Oskar Matzerath, un spatiu ambiguu, oscilând între Germania si Polonia, trãgându-se, dupã mamã, dintr-un neam vechi din inima Hasubiei, cei doi tati prezumtivi ai sãi fiind, unul german, iar celãlalt polonez.
Picaroul si piticul
Romanul picaresc reapare, oarecum paradoxal, în secolul XX, sub forme neasteptate. Întemeiata pe verva autorului si pe dispretul fata de oameni, inspiratia picaresca fusese anuntata de scrierile virulente ale lui Céline, de crudele romane de razboi ale lui Malaparte („Pielea“), si de o întreaga generatie de romancieri americani, stilul picaresc modern ajungând chiar sa domine anumite decade din epoca postbelica si sa reflecte dezamagirea fiintei umane în fata unei lumi mincinoase, al carei singur etalon a devenit mediocritatea. În sensul acesta, noua orientare picaresca reprezinta, în fond, un fenomen suficient de raspândit, caci, de exemplu, mai întâi tragic si exacerbat, o data cu „Chestionarul“ lui Ernst von Salomon, apoi de tip documentar, prin „Stalingrad“ de Theodor Plievier, romanul de razboi german evoca dezordinea, existenta zbuciumata, elementele unui nou tip de proza, din care bucuria a disparut, acum dominând resentimentul ce favorizeaza afirmarea caricaturii, asa cum se întâmpla, de pilda, în „Tarmurile verzi ale Spreei“ de Hanz Scholz. În acest context, „Toba de tinichea“ (1959), cartea lui Günter Grass, depaseste vechile limite ale genului, dovedindu-se, dupa cum considera Ion Vlad, „una dintre cele mai profunde reactii consacrate memoriei tragico-grotesti a unui martor insolit“: un pitic intrat in rol de comentator, semnificând, prin amintirile sale si mai ales prin bataile tobei, destinul unei întregi epoci marcate de schimbari politice si nu numai, trimitându-ne, pe noi cititorii, spre tragismul cel mai acut al conditiei umane contemporane. Traind fiecare zi a vietii sale în ritmul tobei de tinichea, maturizându-se cu greutate si fiind interesat de orice relatare a marilor evenimente, Oskar Matzerath se dovedeste, la o lectura atenta, a fi simbolul unui timp bolnav (el însusi e diform), dar, deopotriva, al timpului predilect al acelei literaturi definite prin recursul la grotesc. Istoria, dupa învinsi Romanul este o pretinsa autobiografie a lui Oskar Matzerath, nascut la Danzig, un spatiu ambiguu, oscilând între Germania si Polonia, tragându-se, dupa mama, dintr-un neam vechi din inima Hasubiei, cei doi tati prezumtivi ai sai fiind, unul german, iar celalalt polonez. Din dorinta de a-si surprinde personajul în toata complexitatea sa, autorul foloseste prezentarea directa a faptelor, la persoana întâi, schimbând însa adesea, în cadrul aceleiasi fraze, registrul, trecând la relatarea la persoana a treia, conferind astfel discursului epic iluzia obiectivitatii. Dar „Toba de tinichea“ nu este o simpla naratiune de razboi, romanul fiind, fara îndoiala, povestea Istoriei însasi, interpretate nu de un învingator, ci de un învins, care prefera sa poarte si el o masca în mijlocul acestui imens carnaval al conflagratiei mondiale. Naratorul sceptic al lui Günter Grass îmbraca, deci, pe nesimtite, hainele specifice ale istoricului nemultumit de semnele timpului, iar prozatorul demonstreaza ca, cel putin în paginile acestei carti, istoria nu mai poate face altceva, în secolul XX, decât sa se prezinte pe sine drept cel mai trist spectacol al lumii. Pe de alta parte, distingem, în „Toba de tinichea“, un timp referential, încarcat de numeroase evenimente, apoi un timp istoric, al insertiilor comentate de narator, carora le-am putea adauga si un al treilea plan temporal, în care evenimentele au rolul secventelor dintr-un scenariu regizoral, Ion Vlad analizând în detaliu acest tip specific de discurs narativ pe care îl numeste „intrareferential“. Protagonistul face, în fond, de-a lungul romanului, si o calatorie în istorie, interpretata mereu parodic, aici ludicul implicând un registru cu mult mai grav decât am fi putut crede, daca ne-am raporta, pe noi cititorii, la creatiile romanesti anterioare „Tobei de tinichea“, iar în acest carnaval neobisnuit, ineditul mascarici nu uita sa strecoare mereu câte o informatie menita sa lumineze retrospectiv sau prospectiv sensurile aventurilor pe care le traieste. Comentariul pare sa parafrazeze, în registru parodic, evenimente cu semnificatii tragice, putându-se afirma chiar ca, nu doar aluziv, naratorul continua drumul deschis de o serie de înaintasi literari celebri, comentând si animând relatarea epica, dându-i si sensuri noi, pe care el însusi îl ajuta pe cititor sa le sesizeze. Avem, în fond, de-a face cu un text încadrându-se în traditia „cronicilor parodice“, deschisa de experienta razboaielor evocate de Grimmelshausen, de exemplu, în acest sens, fiecare eveniment al calatoriei lui Oskar fiind comentat implicit printr-un bine pus la punct sistem de trimiteri metatextuale la bataliile din anii celui de-al Doilea Razboi Mondial. Desigur, formula epica utilizata aici de Günter Grass e înrudita vizibil cu aceea a celorlalti scriitori din „Grupul 47“, împletind mereu destinul individual al personajelor cu cel al unei tari confruntate cu mari dificultati. Mai trebuie sa remarcam un aspect mai putin evidentiat în numeroasele studii critice dedicate romanului lui Günter Grass, si anume înrudirea sa, la un alt nivel, cu vechea formula a romanului picaresc: recursul la masti si travestiuri care îl fascineaza mai ales pe protagonist. Numai ca, în cazul piticului tobosar, masca se dovedeste a fi una mai putin obisnuita, nu atât pentru ca dedesubtul ei nu s-ar afla nimic, ci pentru ca nu va mai putea fi luata de pe chip. Oskar Matzerath este un personaj complex, însa el întruchipeaza figura unui veritabil antierou, destinul sau fiind expresia unor modalitati proprii, grotesti si infantile, de a aborda existenta. Viata lui reprezinta una dintre structurile arhetipale ale omului în lupta cu timpul, însa totul cade, în final, în caricatura. Oskar cel matur stie ca, prin scris, se declanseaza mecanismele memoriei, arma si triumf în fata uitarii, numai ca trecutul pe care el îl readuce în actualitate este absurd si lipsit de sens, iar repetarea unor imagini care evoca oameni pe care i-a cunoscut duce la perpetuarea unor form(ul)e hilare, daca nu cumva chiar monstruoase. În acest context, devine evident ca decorurile, frecvent descrise în „Toba de tinichea“, nu creeaza doar impresia de spectacol sau de spectacular, ci si pe aceea de artificialitate, elogiu implicit adus modernitatii, puse, în acest fel, în relatie cu spontaneitatea vietii. Iar piticul Oskar se retrage definitiv sub masca sa, ajungând chiar sa se identifice complet cu aceasta, pentru ca el alege sa adopte mereu strategia unei existente mediate – în fond, singura lui sansa de supravietuire în lumea grotesca în care i-a fost dat sa traiasca.