Studii culturale pe pasoptisti
articol aparut in Cultura, nr. 186 din 2008-08-14» cultura literara » stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Oamenii inteligenti sunt asa pentru ca reusesc sa spuna pe scurt ceea ce altii nu pot spune decât în tomuri grele. Iata, de pilda, cât de pe scurt ne spune Chesterton despre obligatia de definire a subiectului (sau obiectului) când vine vorba de vreo cercetare sau dezbatere: „Oricine vrea sa ia în discutie, indiferent ce, trebuie sa înceapa prin a spune ce anume nu ia în discutie“. Precum se vede, e regula chiar generala, în sensul ca nu sufera exceptii si favoruri, nici la persoane, nici la subiectele pe care acestea vor sa le trateze.
Interpretãrile lui Vighi sunt ca toate interpretãrile din studiile culturale: interesante cel putin. Ele iau idei de prin teoreticieni (de economie, de literaturã, de filosofie) si le confruntã, abrupt, cu realitãtile literare abordate. Iese, de regulã, o inadecvare spectaculoasã din care, de pildã, Tãnase Scatiu sau Dinu Pãturicã rezultã niste weberieni cu anticipatie.
Fantasma exegetica a lenei Nu-i, deci, de mirare ca si Daniel Vighi îsi începe eseurile din „Personajul istoric în literatura pasoptista“ (Editura Aula, Brasov, 2003) prin a o respecta scrupulos, ba chiar zelos. Fiind vorba de o „monografie tematica“, dupa cum zice subtitlul, criteriul estetic e, nu neaparat eliminat, dar, oricum, dat la o parte. „Nu atât valoarea estetica sever selectata ne îndruma pasii“, zice Vighi (dar sacrificiul nici nu e mare, întrucât „la o încruntata examinare estetica, prea putine proze, figuri, personaje, evenimente si strategii narative ramân valide“), „cât mecanisme ale imaginarului, contururi, placeri textuale din zona expresivitatilor mai degraba involuntare decât altfel, savoarea naivitatilor epice, gustul de a detecta umbre în peisaje specifice, lexic, gesticulatii epice, atmosfera si trairi romantice“ etc. (p. 8). Tabla de indicatori e mai lunga, dar se vede deja si din aceasta varianta prescurtata ca la unele aspecte criteriul estetic n-ar fi fost de nici o trebuinta, pe când la altele el e imediat necesar. si, în realitate, cu toata aceasta privire condescendenta aruncata materiei de studiu, Daniel Vighi va oscila permanent între o delectatio estetica (ba chiar de estet) si o aplicare mai riguroasa a principiilor de studiu cultural desfasurat pe teme. Prin urmare, acesta – adica valoarea literara de ieri si de azi a textelor – e primul lucru pe care Vighi nu-l ia în discutie. Al doilea lucru pe care nu-l ia în seama, în sensul ca nu-l aduce în discutie, e exegeza anterioara pe domeniu. Vighi vrea sa profeseze „lectura virgina“, „lectura fara predeterminari“, „o lectura care se vrea eliberata de povara celor de dinaintea sa“, chiar daca e numaidecât constient ca „exista riscul sa descoperim teritorii umblate“ (p. 9). Fireste ca lucrurile sunt spuse aici mai glumet, dar faptul ca exegeza anterioara e tradusa în „povara“ releva de o atitudine, de nu cumva de o axiologie ciudata (un fel de axiologie pe nestiute?! pe ignorate?!). Mai serios sunt ele spuse câteva rânduri mai la vale, unde Vighi deplânge faptul ca între bietul cititor (studentesc în primul rând, caci el e tinta prima) si „textele literare se afla o nesfârsita pletora de texte despre textul literar“, din care cauza „nu se mai vede padurea literaturii din cauza copacilor analitici“ si devine primejdia ca „literatura despre literatura“ sa ia locul „literaturii“ (pp. 9-10). Vighi nu vorbeste aici chiar atât de serios ca George Steiner, dar diatriba lui vesela tot acolo bate. Asta cu toate ca, îsi ia el imediat seama, „nu poti, din pacate, citi inocent un text“ (p. 9). Va sa zica, Vighi însusi recunoaste ca face ceva ce nu poate fi facut (lectura virgina, cum ar veni). Daca totusi o face – caci o face – ce ne reiese de aici? ce altceva decât o prefacatorie, o pacaleala, si a noastra si a lui Vighi? „Lectura virgina“ e o stricta fantasma de lene referentiala caci ea, în cel mai bun dintre cazuri, e doar o lectura cu referinte sumare si surdinizate. si macar daca s-ar putea profesa cu radicalism, stergând toata istoria receptarii si interpretarii! Dar nici pomeneala de atâta tupeu, nici macar la Daniel Vighi, care si el mai scapa câte-o referinta. Pe de alta parte, daca tot e imposibila „lectura virgina“, nu era mai bine – si chiar prilejul nimerit – ca Vighi sa mai rareasca din „pletora de texte“ care, zice el, ne fac antipatica literatura?! Decât o „reverie“ – caci la asta îsi reduce Vighi încercarea de metoda – care nu-i decât o smecherie de tipul furatului propriei palarii, nu era mai bine o „eruditie“ critica pe fata, una care sa curete padurea de copacii parazitari?! Fie si fara mila, macar pentru a ne dovedi ca, într-adevar, de pletora sufocanta era vorba. Ma tem însa ca si la Vighi („si la“ pentru ca nu e singurul; ba dimpotriva, cultul virginitatii de acest fel are tot mai multi adepti) comoditatea a devenit prea ofensiva si inventiva conceptual. Nu era cazul de asemenea înnobilari, pentru ca lenea e nobila de la sine si prin sine. Iar oda otiului boieresc era îndestul de graitoare pentru reveriile lui Vighi (altfel om harnic; dar ce e omul harnic daca nu un lenes care vrea sa-si ispraveasca repede treaba pentru a se putea deda la reverii pe fotoliu; însa cum lenesii au ghinion, îndata vine alta treaba): „Mult mi-ar placea sa renunt la costum, la cravata, la blugi si sa apuc un anteriu, /.../ sa-mi strecor picioarele în moliciunea bând-ocrotitoare a papucilor cu vârful rasucit în sus /.../ bine ne putem aseza pe sofa turceste, sa dicutam intrigi galante, sa jucam vist si preferant cu polcovnicii rusi, sa apucam cu mestesug narghileaua cu tumbekiul aromatic“ etc. (p. 68). Studiata pe un fond de umor, literatura pasoptista îi stârneste pâna la urma lui Vighi atâta empatie încât se viseaza si se cufunda în lumea ei. Urmasul lui Ghica Fireste ca atunci când Vighi a renuntat la eruditie (fie si sub protectia unei teorii justificative ad-hoc) si a aruncat cât colo, ca simpla pletora, referintele, s-a bizuit el în ceva; în ceva mai tare decât eruditia si care sa-i aduca foloase mai imediate si mai pregnante. Iar acest ceva nu e altceva decât talentul sau de povestitor fara egal în arta evocativa a unei întâmplari. Desi studii „tematice“, studiile lui Vighi nu sunt de felul celor din „Instalatiile sanitare în literatura secolului XVII“, capodopera absoluta a studiilor culturale englezesti si de pretutindeni si de totdeauna. Modelul lui Vighi e, de fapt, Ion Ghica; atâta doar ca, în vreme ce Ghica referea despre realitati la prima mâna, Vighi refera despre aceleasi realitati, dar la mâna a doua, facând literatura de grad secund. Dar literatura! (Las'ca si Ghica mai practica evocarea secunda, din amintirile lui sau ale altora). Studiile lui „tematice“ sunt alte „scrisori“ ale lui Ghica (unele au chiar aceleasi teme), care si ele erau, de fapt, scrisori „tematice“, studii culturale avant la lettre. Atât de „literatura“ sunt eseurile lui Vighi încât îl banuiesc – si nu pe nedrept – ca regreta ca n-a scris el însusi macar parte din literatura pe care o exploateaza. Pentru ca de câte ori se apropie de aceasta literatura, nu se mai poate opri din citate, asa încât transforma eseurile într-o „rescriere“ literara. Voluptatea estetica îl cuprinde atât de tare încât uita ca, de fapt, el trebuie sa faca speculatii pe seama acestei literaturi si nu sa ne-o citeasca cu o voce plina de bucuria (re)descoperirii: „Urmarea imediata a schismei (despartirea legei lui Hristosu) este faptul ca, iata, si-au zidit Latinii o noua cetate si i-au pus numele Noulu Râmu; mai mult, acestia au chematu pe Româneni la sine în latinie. Urmarea previzibila: Românenii n-au voitu, ci au începutu lupta mare cu dânsii si nu s-au despartit de legea crestineasca“ (p. 20). Astfel de pasaje în care eseul fuge în re-scriere sunt destul de multe, dovedind ca, desi dat afara pe usa înca de la primele pagini, spiritul „estetic“ s-a întors imediat sub forma încântarii permanente. Caci Vighi abia se poate opri din citit si citat, aproape uitând câteodata ca are, de fapt, alta treaba. Daca judecata estetica a fost lasata pe dinafara, asentimentul estetic e mereu prezent (si nu e el baza judecatii?! Alta prefacatorie a lui Vighi). Indiferent despre ce trateaza (despre miturile descalecarii, despre calatorie, despre ritualuri, despre îmbracaminte sau despre starea oraselor), literatura frecventata l-a contaminat pe exeget, asa încât acesta o tine într-o verva continua. Ca postmodern autentic, el rescrie, mult înainte de a apuca sa comenteze. Abia când îsi ia seama curma verva repovestirii si intercaleaza pasajele interpretative. Se vede însa ca placerea repovestirii e mai intensa decât placerea interpretarii (ceea ce ar putea fi un semn ca, totusi, i-a reusit lectura fecioara). Interpretarile lui Vighi sunt ca toate interpretarile din studiile culturale: interesante cel putin. Ele iau idei de prin teoreticieni (de economie, de literatura, de filosofie) si le confrunta, abrupt, cu realitatile literare abordate. Iese, de regula, o inadecvare spectaculoasa din care, de pilda, Tanase Scatiu sau Dinu Paturica rezulta niste weberieni cu anticipatie. Prilej de proza morala îi ofera lui Vighi constantele societatii române, constante care reies din proza pasoptista direct în realitatea de acum, în care, printr-o simpla translatie, exegetul regaseste fizionomiile de atunci; si stilul de atunci, jucând mereu la identificarea ironica: „asa si azi te arati, o nemilostiva si mult natânga lume, cutare june tocmai ne asurzeste urechile cu a lui motocicleta Davidson, nichelata si plina de zorzoane; junimea se uita la el: fetitele, care a lui mos logofatul B., care a lui mos logofatul C., cu cizmulite de piele neagra se prezinta la drosca Davidson, chicotesc de placere în timp ce alti mosi logofeti si vornici cu Mertanul Te classe se prezinta“ etc. (p. 73). Înca un semn ca, desi a pornit ca studios cultural, Vighi s-a contaminat estetic de materia studiului si ca din aceasta contaminare îsi tine si întretine verva. Desigur, când ai talentele lui Vighi poti pretinde ca faci „lectura virgina“; numai sa nu-i ia cineva în serios teoria de sprijin.