„Sunt înca aici / Ma scuzati“
articol aparut in Cultura, nr. 186 din 2008-08-14» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Emotionant e Dosarul revistei „Apostrof“ (7/2008) dedicat delicatului, ciudatului si timidului Victor Felea, „poet lenes“, cum s-a autoproclamat în impresionantul „Jurnal“ aparut la Albastros în 2000: „Sunt înca aici / Un fel de licurici / Un fel de efemerida ce lumineaza cu intermitenta / Marea absenta / În care am fost parasiti si uitati / Sunt înca aici / (Ma scuzati)“.
Aceasta scuza, si ea scâncita într-o paranteza a discretiei asupra vinei de a fi… Acest om talentat si cultivat, de o modestie proverbiala si cu „oroarea de a fi prea vizibil“ (Cristina Felea), retractil, complexat, „adeseori stângaci în relatiile cu cei din jur – noteaza în portretul pe care i-l dedica Ion Brad – avea nevoie de o asemenea «protectie» amicala, pentru a nu intra în coliziune cu oamenii si pentru a-si pune în valoare calitatile morale si intelectuale. Poate din aceste motive, colegul de redactie A.E. Baconski, care avea darul poreclelor, îi spunea „Kafka“, omul ciudat, omul ascuns“. Într-o scrisoare din 1971 catre Ion Brad, doamna Lidia Felea documenteaza asupra „ororii de a fi prea vizibil“ : „Omul acesta blajin, lipsit de ambitii, iubind aproape fara discernamânt toate câte îi stau în preajma sau aiurea, omul acesta a trecut vesnic neobservat, prezenta lui simtindu-se abia în absenta. Cei mai buni camarazi ai sai, multi dintre ei oameni cu greutate, oameni al caror cuvânt lansat în favoarea lui l-ar fi scos de multe ori din grele impasuri, s-au rezumat la a-i ramâne camarazi si, fireste, la a beneficia de implicatiile unei atari camaraderii si o faceau cu o aleasa placere, pentru ca Victor Felea era gratuit, în schimbul a tot ce dadea din toata inima lui el nu cerea nimic“. Omul era „gratuit“ dintr-o decenta neverosimila, dar si ca urmare a unui simtamânt al demnitatii de neimaginat într-o lume rapace, fara scrupule, carnivora. Inadecvarea profunda ne duce cu gândul la Albatrosul poetului simbolist, ori la îngerii rataciti (cazuti) pe pamânt. Mariana Bojan citeaza nimerit o poezie memorabila, prin sfâsierea ironica pe care o contine, ce defineste mai bine decât orice comentariu statutul poetului ca fiinta în lume: „Cu stângacie / Si neajutorat / Stau printer oamenii iscusiti si puternici / ai acestui veac / Printre bucuriile lor consistente / Si mereu mi se pare / Ca sunt vinovat de ceva / Ca bucata aceasta de pâine nu e a mea / Ca ma aflu aici dintr-o eroare / Ca se vorbeste într-un dialect necunoscut / Si eu sunt doar un tolerat / Pe care nimeni nu-l ia în seama. / Cu stângacie / Ma apropii de însasi viata mea / Si o întreb / E voie?“. Discret si prezent ca o umbra, facea un contrast flagrant cu pregnanta si impacienta resimtite probabil ca un viol. De aici retractivitatea si timiditatea de care vorbesc toti evocatorii sai. Însa, dupa observatia subtila a lui Alexandru Vlad, poate fi vorba si despre o timiditate instrumentata, utilizata ca un scut în dosul caruia „se ascundea libertate si curaj“. Pictorul Octavian Cosma vine cu o marturie pretioasa despre complexitatea marelui „timid“: „În timp am descoperit multe fatete ale personalitatii sale, multe trasaturi ale caracterului sau. Una dintre acestea era dragostea pentru copii. Fiicele mele, Teodora si Ioana, erau la o vârsta prescolara si s-a nascut între Victor si ele o prietenie cum numai între copii poate exista. Discutiile se purtau la mine în atelier, de obicei fiind de fata doar adultii. La un moment dat, observam ca Victor nu mai era prezent în teritoriul adult si îl cautam acolo unde râsetele erau în toi. Dl Aurel Rau amintea de acea capacitate a lui Victor, specifica lui, de a disparea pe nesimtite din cadru, el parca se prelingea, de unde i s-a dat porecla «Prelingeanu». Într-adevar, Victor facea lucrul acesta, se strecura prin sita atentiei noastre si îl regaseam în camera fetelor, unde se consuma un «razboi dur» cu pernele“. Omul „ascuns“, de o finete sufleteasca neobisnuita, a avut parte si de alte „razboaie“, acelea de o duritate reala, ce lasa urme si sânge. Urmele se vad (citesc) în „Jurnalul unui poet lenes“, impresionant document al unui sensor exceptional despre lumea româneasca dintre anii 1955-1993. Evocat cu admiratie si caldura în „Apostrof“ de câtiva prieteni si apropiati, discretul si decentul poet nu se transforma sub condeiul evocatorilor, cum se întâmpla, vai, adesea, în pretextul indecentei lustruiri si puneri în prim-plan a memorialistilor: e o nota de decenta si piosenie în evocarile lor ce se cuvine subliniata cu atât mai mult într-o lume în care mortii devin repede piedestaluri sau oglinda gloriei si maretiei celor (înca) vii, potrivit acelei vesnice imposturi asupra careia mereu se însala batrânul dascal: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel/Nu slavindu-te pe tine… lustruindu-se pe el/Sub a numelui tau umbra“. Discipolul Monicai Lovinescu „Apostrof“-ul Martei Petreu consacra pagini pretioase si amintirii proeminente a Monicai Lovinescu. Vladimir Tismaneanu semneaza în revista clujeana o evocare intitulata „Etica neuitarii“, în care, între altele, gaseste oportun de a face un scurt istoric al relatiilor sale personale cu celebra „voce“ de la Europa Libera. În viziunea lui, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca apar ca veritabili înaintasi ai celui ce va deveni, din tânar filozof neomarxist al doctrinei politice a lui Ceausescu, cunoscutul politolog anticommunist din Occident. „Când regimul communist a îmbratisat temele, fantasmele si obsesiile extremei drepte interbelice, facându-le ale sale, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu – ne atrage atentia Vl. Tismaneanu – am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist“. Meritul celor doi consta asadar si în faptul ca i-a oferit politologului baza (geneza) pentru diagnosticul sau de mai apoi: linia de continuitate a gândirii si scrisului dintre militantii parizieni si discipolul lor este evident. De altminteri, relatiile si consensualitatea celor doi cu viitorul politolog au un trecut databil: „Problema Raului s-a aflat în central reflectiei Monicai Lovinescu. Ascultându-i emisiunile, începând de prin 1965 si pâna la plecarea din tara în 1981, am devenit practic discipolul ei. Tot astfel cum am devenit discipolul lui Virgil Ierunca. Am spus acest lucru – tine sa nu se uite autorul articolului „Etica neuitarii“ – în repetate rânduri când ei erau în viata, tin sa o repet cât se poate de transant acum…“. Nu era totusi nevoie sa o repete „cât se poate de transant“: ca orice marturie personal dezinteresata, si aceasta poate fi creditata, macar si pentru simplul motiv ca în vremea evocata (1965 si mai târziu) în tara unde traia si Vladimir Tismaneanu erau mii, poate sute de mii de „discipoli“ care urmau cursurile de la distanta ale celor doi analisti si comentatori parizieni ai fenomenului comunist. Alt merit al Monicai Lovinescu – pentru care politologul îi este recunoscator – consta în calitatea ei de îndrumator de departe al lecturii bucuresteanului „înnebunit“ dupa Hannah Arendt: „De la Monica Lovinescu – tine sa ne informeze Vl. Tismaneanu – am aflat pentru prima data despre Hannah Arendt. Când – cred ca era prin 1971 – Florica Jebeleanu a plecat la Paris împreuna cu tatal ei, s-a vazut cu Monica Lovinescu (Eugen Jebeleanu fusese membru al Cenaclului Sburatorul si luptase, mai ales dupa 1956, pentru reabilitarea marelui critic). O rugasem pe Florica, de care ma lega si ma leaga o calda prietenie, sa-mi aduca o carte de Hannah Arendt. Nu i-am spus care anume, ar fi fost oricum extraordinar sa pot începe sa citesc lucrarile unei gânditoare despre care auzisem atâtea referinte fascinante în emisiunile Monicai Lovinescu. Iata ca o coincidenta aproape divina a facut ca Florica sa o întâlneasca pe Monica Lovinescu si sa-i ceara sfatul, spunându-i ca are un amic înnebunit dupa Arendt. La sugestia Monicai, mi-a cumparat doua carti: „Du mensonge à la violence“ si „La crise de la culture“. Prima era publicata în colectia „Liberté d'esprit“, condusa de Raymond Aron la Editura Calmann-Levy. Asa s-a facut ca primele mele lecturi arendtiene au fost de fapt îndrumate de Monica Lovinescu“. Ca dovada a acestui fapt exceptional, Vl. Tismaneanu aduce un citat în citat din propria sa carte: „În cartea mea (unica publicata în România înaintea plecarii, „Noua stânga si Scoala de la Frankfurt“, Ed. Politica, 1976) citam pasaje din Arendt, inclusive descoperirea acelui principium individuationis al noii stângi în preeminenta dimensiunii morale în raport cu alte determinatii ale actiunii politice: „pentru prima data dupa foarte mult timp, o miscare politica s-a dezvoltat în mod spontan si în loc sa se multumeasca cu propaganda, s-a lansat deschis în actiune si, ceea ce este mai important, într-o actiune inspirata aproape exclusive de motivatii morale»“. Degetul de lumina al fiicei marelui E. Lovinescu, îndrumatoarea lecturii de la Europa Libera, atinge astfel fruntea discipolului de la Bucuresti: „La vremea respectiva – marturiseste el cu o modestie ce-l onoreaza – efortul meu de a aduce în dezbaterea intelectuala româneasca tezele Scolii de la Frankfurt ale lui Gramsci si ale Hannei Arendt a fost salutat de Andrei Marga într-o recenzie în «Amfiteatru»“. Îmi cer scuze pentru aceste lungi citate, dar ele au fost necesare pentru a distinge cu claritate afinitatile spiritual, filiatia (continuitatea de fapt) ce leaga pe un acelasi fir ideatic analizele întreprinse de Monica Lovinescu la Paris si începute de Vladimir Tismaneanu înca de la Bucuresti. Un mic amanunt: Eugen Jebeleanu nu a fost chiar membru al cenaclului Sburatorul, un cenaclu neconstituit ca atare, ca un partid, cu lista si carte de membru, ci, ca oricare altul, unul în care intra cine pofteste, dar liber sa iasa de acolo asa cum a intrat: multi chemati, putini alesi. Poetul Jebeleanu a fost, ce-i drept, unul dintre alesi… În fine, linia de continuitate nu se opreste la exemplele furnizate de Vl. Tismaneanu mai sus, ci merge mai departe si dupa „lungile ceasuri nocturne când am întors lumea si istoria pe toate partile“ (împreuna cu Monica Lovinescu) – ajungând pâna în zilele noastre. Ce-i drept, poate fi considerata o continuitate de nuanta anexionista întrucât, pe lânga apropierile schitate mai sus, autorul articolului din „Apostrof“, seful Comisiei Prezidentiale pentru redactarea Raportului final asupra analizei dictaturii comuniste, a tinut mereu o legatura strânsa cu Monica Lovinescu: „«A pune capat unei respiratii gâtuita de pacat si de crima» (citat din M.L. – n.n.) – acesta a fost scopul demersului care a culminat în plan simbolic, prin (mai bine: cu – n.n.) discursul lui Traian Basescu din 18 decembrie 2006. Tin sa amintesc aici ca Monica Lovinescu a facut parte, ca si Virgil Ierunca, din Comisia prezidentiala pentru Analiza dictaturii comuniste. Nu a fost câtusi de putin o prezenta formal, cum au insinuat unii si altii. Prin Mihnea Berindei, unul dintre cei mai activi membri ai comisiei, am tinut mereu legatura cu ea. Monica Lovinescu ne-a permis sa utilizam orice idee, orice pasaj din opera ei si a lui Virgil Ierunca pentru Raportul final. Cine îl va citi cu atentie va constata ca gândirea acestor doi mari intelectuali a fost mereu o sursa de inspiratie pentru noi. Nu exagerez spunând ca Raportul, ai carui coautori au fost, a fost ultima opera a Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca“. Unul dintre istoricii îndeosebi pretuiti de Monica Lovinescu a fost Boris Souvarine – mai spune Vladimir Tismaneanu în finalul articolului din Apostrof – „autorul unei clasice biografii a lui Stalin, el însusi fost militant comunist, vindecat la timp si devenit unul dintre cei mai lucizi critici ai totalitarismului. Ca si Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat sa dispere /…/ si a ridicat vocea în favoarea milioanelor de detinuti si a respins ideea unei literaturi care uita demnitatea umana“. Tinând cont de firul continuitati ce leaga atât de bine între ele personajele din aceasta evocare a Monicai Lovinescu se poate conchide ca, el însusi „vindecat la timp“, Vladimir Tismaneanu – ca si Monica Lovinescu ea însasi, care, ca si Souvarine… – „a refuzat sa dispere si si-a ridicat vocea“, culminând cu Raportul final si, desigur, în plan simbolic, cu discursul lui Traian Basescu din 18 decembrie 2006…