Strategia repudierii culturii nationale
articol aparut in Cultura, nr. 186 din 2008-08-14» cultura editorial » editorial
Autor: IOAN-AUREL POP
Scena culturala recenta a fost dominata de doua evenimente românesti cu reverberatii internationale, în centrul carora s-a aflat strategia culturala a Institutului Cultural Român (ICR), aplicata la Berlin si la New York. Pe de o parte, doi fosti colaboratori notorii ai Securitatii au fost desemnati si platiti de ICR sa fie profesori la o scoala de vara a României de la Berlin, stârnind, pe buna dreptate, reactii vehemente de respingere, unele venite din partea marii scriitoare Herta Müller. Pe de alta parte, o expozitie sui generis, facuta pe Third Avenue din New York, la câteva sute de metri de Palatul ONU, tot pe banii contribuabilului român, promoveaza imagini socante, cu zvastici, simboluri sexuale, asociate cu semne si figuri biblice, plasate în contexte derizorii, ironice, jignitoare. Nici în acest caz, nu au întârziat reactiile de respingere si acuzare, venite din partea unor organizatii, persoane si personalitati diferite. Chiar daca unele dintre aceste reactii au fost disproportionate sau interesate, esenta fenomenelor ramâne. În primul caz, este scandalos faptul ca niste intelectuali care judeca atât de aspru comunismul si Securitatea, cerând, pe buna dreptate, fel de fel de masuri contra vinovatilor, promoveaza valori complet patate, compromise, tocmai de comunism si Securitate. Datorita activitatii sale de informator, Andrei Corbea Hoisie a fost rechemat relativ recent de catre MAE din postul de ambasador al României la Viena. Ambii intelectuali si-au recunoscut calitatea detinuta în cadrele fostei securitati, dar numai dupa ce dosarele lor au fost divulgate de CNSAS. În plus, în cazul lui Sorin Antohi, mai este un detaliu, foarte putin invocat: profesorul Antohi s-a folosit ani de zile de un titlu fals, pe care nu l-a dobândit niciodata, anume cel de doctor în istorie, devenind, pe baza falsului, chiar si conducator de doctorate! Aici nu mai intervine o instanta morala, ci una penala! El a beneficiat ani de zile de foloase necuvenite si a compromis cariera unor tineri pe care i-a îndrumat la doctorat în cadrul Universitatii Central-Europene (CEU) de la Budapesta, fara sa aiba calificarea legala necesara pentru aceasta. Sorin Antohi fusese numit si presedinte din partea româna în proiectata si falita Fundatie româno-ungara Gojdu. Tot el, în 2005, fusese ales membru în Biroul Comitetului International de Stiinte Istorice, la Congresul International de Stiinte Istorice de la Sydney (Australia). Am asistat cu jena la Adunarea Comitetului International de la Beijing (China), din septembrie 2007, în timpul careia s-a anuntat excluderea sa din birou si din comitet, pentru politie politica în timpul regimului comunist din România si pentru fals si uz de fals, prin folosirea unor titluri stiintifice fictive. În fata acestor fapte incontestabile, se cuvenea ca dl Antohi sa aiba întelepciunea sa se retraga si sa creeze în solitudine, pentru ca, independent de moralitatea sau imoralitatea domniei sale, este un eseist cu talent si cu succes la public. Iar conducerea ICR, în speta dl Horia Roman Patapievici (HRP) se cuvenea sa aiba decenta sa nu forteze nota în acest fel, stârnind nedumerirea unora si revolta altora, în legatura cu dubla masura (unii condamnati, altii protejati!) pe care o aplica din postura de înalta institutie culturala, respectiv de demnitar al statului român. Aceste doua episoade sunt însa numai vârful aisbergului care se cheama pretentios strategia culturala a ICR. Obtinând ani la rând un buget de invidiat si beneficiind de crearea succesiva a noi institute culturale, în capitale si mari orase precum Londra, Tel Aviv, Varsovia, Praga, Istanbul, Madrid, Lisabona etc., dl Patapievici si echipa sa au imprimat ritmul dorit si masura adecvata pentru compromiterea culturii românesti, reflectate peste hotare. Introduceti textul in caseta din stanga (continuare din pagina 1) Procesul minutios si bine gandit a pornit din tara, chiar din sediul somptuoasei cladiri a ICR, din Aleea Alexandru. Prima grija a noii conduceri a ICR a fost ponegrirea vechii echipe conduse de scriitorul Augustin Buzura, in esenta a perso nalitatii acestuia. Semnul nu era deloc de bun augur, fiindca spiritul constructiv era inlocuit cu unul destructiv. Sigle, simboluri, reviste, manifestari, premii anuale etc., intrate in traditie, au fost pur si simplu rase, numai pentru ca fusesera gandite, introduse, promovate sub Augustin Buzura si de echipa sa de conducere. O a doua masura de mirare a fost transformarea ICR in curea de transmisie culturala, in sensul ca institutia nu mai avea nevoie de personalitati creatoare, de producatori de cultura - cu exceptia liderului sau liderilor! - ci de manageri culturali, de functionari, de referenti, care nu aveau alta misiune decat aceea de a media cultura creata de altii. Termeni precum creatie si cercetare trebuiau sa iasa din mintea si vocabularul executantilor unui asezamant care se chema, totusi, institut! Alta directiva a fost minimalizarea, marginalizarea, reducerea drastica a activitatii Editurii ICR, aduse la un nivel ridicat de prestigiu pana in 2004. Motivatia: nu are rost o editura pentru ICR, in conditiile in care exista Editura Humanitas, care a monopolizat intregul prestigiu necesar! Alt pas constructiv a fost desfiintarea fili alelor ICR din teritoriu, cum se spunea, adica de la Cluj si Iasi. Vechea conducere mai avea in plan infiintarea unui centru de cultura banateana la Timisoara, dar, fiind un proiect pornit de odiosii fosti, a fost abandonat cu dispret. La Iasi, actiunea destructiva a fost mai simpla, fiindca activitatea centrului de studii din capitala Moldovei avusese anumite sincope in functionarea sa, de care s-a profitat din plin. Concluzia a fost, in loc de redresare, desfiintarea. Cea mai importanta prelungire a ICR in tara era Centrul de Studii Transilvane (CST) din Cluj, faurit in 1934-1942, desfiintat de regimul comunist in 1948 si refacut sub egida Fundatiei Culturale Romane (antecesoarea ICR) in 1991, gratie initiativei lui Augustin Buzura. In fruntea CST se aflasera personalitati de marca, precum David Prodan, Pompiliu Teodor, Liviu Maior si altii; institutia se remarcase prin cercetari sistematice, periodice de prestigiu, intre care Revue de Transylvanie/ Transylvanian Review, publicata exclusiv in limbi de circulatie internationala, prin sute de carti, de la creatii originale pana la documente si restituiri din patrimoniul tuturor comunitatilor etnice si confesionale ale Transilvaniei. Toate aceste creatii ajunsesera de-a lungul anilor in colectiile celor mai importante biblioteci si institute de cercetare ale lumii, ale diasporei romane, ale unor marcante personalitati stiintifice si culturale. Nu putine dintre tipariturile CST au servit drept impresionante carti de vizita ale Romaniei peste hotare, in cadrul ambasadelor, consulatelor si centrelor/institutelor culturale. Unul dintre scopurile CST era reinvierea valorilor regionale intr-o noua Europa, a natiunilor, dar si a comunitatilor locale, a provinciilor istorice. Au fost, fireste, si neimpliniri, dar care puteau fi usor discutate si indreptate. Dar dl Patapievici si colegii sai au fost complet opaci la toate realizarile, la rosturile regionale, nationale si europene ale CST, la activitatea cercetatorilor si editorilor de la Cluj, decretand ritos nevoia desfiintarii CST. Insa institutia, extrem de pretuita si de importanta pentru spiritul transilvan, fusese reinfiintata in 1991 prin Hotarare de Guvern, iar statutul sau nu putea fi modificat decat printr-o decizie echivalenta. Astfel, ca urmare a obtinerii intelegerii si sprijinului conducerii Academiei Romane, CST a fost salvat si, printr-o noua Hotarare de Guvern, a trecut in subordinea Filialei Cluj a Academiei. In urma acestor inspirate masuri, ICR era despuiat de importante componente si atributii ale sale - centre teritoriale, reviste, editura etc. - gratie chiar eforturilor conducerii sale. Ca-n mitologie, dl Patapievici isi devora propriul organism, propria institutie, pe care fusese chemat s-o protejeze. Dar innoirile nu s-au oprit aici. Ignorand si incalcand flagrant Legea de functionare a ICR aflata in vigoare, conducerea a stabilit cu de la sine putere o strategie culturala sui generis pentru reflectarea valorilor romanesti peste hotare. A inceput prin a spune un nu hotarat tuturor creatiilor si personalitatilor considerate traditionale, consacrate de istorie, adica depasite. De la cronicari pana la Eminescu si de la Cantemir pana la Iorga, toti erau compromisi si nedemni de a reprezenta Romania peste hotare. Domenii in tregi au fost in chip tacit prohibite, in favoarea eseului, a promovarii unor traduceri comandate si copios finantate, a creatiilor post-moderne si post-post-moderne. In conditiile in care toate institutele culturale straine promoveaza valori reprezentative si consacrate pentru specificul tarii pe care o reprezinta, ICR Bucuresti a decretat exportarea in diferite locuri din lume a unor experimente cultu rale de ultima ora, majoritatea discutabile, excentrice, extravagante, nepotrivite. Toate acestea sub pavilionul Romaniei! Sa ne intelegem: cultura de avangarda este un motor al creatiei originale, demna de a fi sustinuta si incurajata. Toate valorile culturale autentice s-au nascut, la rigoare, ca demersuri inovative, care, majoritatea, au socat, si nu neaparat in sens pozitiv. Dar ele s-au ridicat treptat din mijlocul unui noian de rateuri si penibilitati! Nu este menirea institutiilor culturale reprezentative ale statului roman sa faca experimente pe banii contribuabilului! Tinerii artisti pe cale de afirmare, cu creatii socante, cu varii mesaje politice sau religioase, liberi sa se exprime cum vor, nu au decat sa-si gaseasca mecenati privati care sa-i sustina in demersurile lor individuale. A pune insa sub simbolurile nationale ale Romaniei - iar institutele culturale lucreaza exclusiv sub aceste simboluri! - zvastici, semne licentioase, lo zinci de genul Fuck you Romania! sau Fuck you Europe! ni se pare o eroare fatala. Unele dintre aceste semne si insemne sunt prohibite prin lege si este socant ca politia unei tari sa descinda intr-un institut cultural roman ca sa determine tocmai respectarea legii! O alta marota a conducerii ICR este reprezentarea Romaniei peste hotare numai cu valori de prim rang, cu personalitati de varf. Fireste, toate aceste varfuri sunt stabilite de catre ICR. Un elev al unui liceu de muzica din Craiova, cu premiul intai la olimpiada nationala sau tinerii artisti ai Liceului Nicolae Tonitza nu sunt valori demne de a duce mesajul romanesc in lume, dar adeptii MISA sunt! Si mai ales, iarasi impotriva legii ICR, nu sunt considerate de varf de catre dl Patapievici valorile nationale si cultura nationala, fiindca termenul de natiune ii apare drept rusinos si odios. Ce este neutralitatea morala dupa care se ascunde presedintele ICR? Este respingerea valorilor nationale, a simbolurilor nationale si a specificului national. Or, cand majoritatea vizitatorilor institutelor culturale romanesti din strainatate bat la portile acestora - o spun din experienta proprie! - tocmai pentru a cunoaste acest specific national, cum sa venim cu street art si sa ne mai si laudam ca suntem primii care o facem in SUA!? Este vorba despre o contradictie de esenta intre menirea reala a unui institut cultural si ceea ce pretinde dl Patapievici ca este aceasta menire! Ce sa mai vorbim despre institutele romanesti traditionale din Italia - Accademia di Romania din Roma si Institutul Roman de Cultura si Cercetare Umanistica din Venetia (IRCCU) - care au un statut special si care trebuie sa-si conserve cu orice pret acest statut? Acestea sunt cele mai vechi institute romanesti din strainatate si au fost create ca sa gazduiasca si sa instruiasca tineri eruditi romani, dornici sa-si desavarseasca pregatirea istorica, arheologica, de istoria artei, de filologie clasica si moderna etc. O Hotarare de Guvern din 1998 - la elaborarea si aprobarea careia a concurat cu toate fibrele fiintei lui regretatul Marian Papahagi - restabilea, dupa anii de intrerupere comunista, menirea acestor inalte institute romanesti din Italia. De altminteri, la generoasa donare a terenului pe care s-a construit Accademia di Romania, in Valle Giulia, langa Villa Borghese a fost pusa conditia expresa a respectarii menirii de gazduire si instruire a tinerilor romani, dornici sa-si desavarseasca pregatirea in Italia. Directorii acestor institute de dupa 1989, intre care au fost personalitati de talia Zoei Dumitrescu-Busulenga sau a lui Marian Papahagi, s-au straduit sa indeplineasca menirea evocata mai sus. Au venit bursierii care au fost indrumati competent sa-si elaboreze proiectele, au fost editate periodicele institutelor respective (Annuario dell'Istituto Romeno di Venezia, Quaderni della Casa Romena, Ephemeris Dacoromana) si multe volu me colective, ca rezultate ale colocviilor internationale organizate. In plus, au fost reluate legaturile institutionalizate cu celelalte academii si institute straine din Roma, mai ales prin eforturile directorilor Dan Eugen Pineta si Daniela Crasnaru. Dl Patapievici a declarat onest, inca de la venirea sa in fruntea ICR, ca nu aproba aceste eforturi legate de bursieri, colocvii savante, publicatii erudite etc. si ca nu le apreciaza. Ca urmare, activitatea directorilor institutelor din Italia a fost catalogata ca necorespunzatoare. Persoane din fruntea departamentelor ICR de la Bucuresti, fara pregatire de specialitate si fara nici o creatie ori activitate de cercetare, au fost abilitate sa aprecieze prestatia unor profesori universitari, membri ai Academiei Romane, critici si istorici de arta, poeti consacrati, cu titluri universitare si academice. Bugetele repartizate institutelor culturale sunt controlate strict de la centru si nu se poate organiza nimic fara aprobarea de sus, a condu cerii, care este cel mai adesea decimata. Cu un presedinte si cu vicepresedinti implicati in varii activitati, unii navetisti din tara, altii comis-voiajori peste hotare, Comitetul Director era format adesea, la intalnirile sale obisnuite, din persoane care abia absolvisera facultatea, fara titluri si cali ficari potrivite, economisti. Acestia au respins, de pilda, o conferinta pe teme istorice la Venetia, ce urma sa fie tinuta de o profesoara universitara de la Universitatea din Milano (intamplator si fiica a fondatorului institutului venetian, Nicolae Iorga), in conditiile in care directorul de-atunci al institutului respectiv era chiar istoric, profesor universitar, doctor in istorie etc. Tot ei au interzis efectiv implicarea Institutului de la Venetia in Zilele Carl Filtsch, manifestare ajunsa la a cincia editie, initiata chiar de IRCCU, in colaborare cu reprezentanta lui Goethe Institut de la Venetia, cu Consulatul General al Germaniei de la Milano si cu M&a65533;nchener Musikseminar (un prestigios conservator din capitala Bavariei). E de prisos sa mai pomenim faptul ca micul geniu transilvan Carl Filtch, nascut la Sebes-Alba in 1830, elevul preferat al lui Chopin, mort in 1845 la Venetia, dupa concerte la Viena, Paris si Londra si dupa compozitii care se canta azi in intreaga lume, are un mormant-monument in cimitirul San Michele din Laguna. Ce putea fi daunator in promovarea de catre Romania la Venetia a memoriei si mostenirii muzicale a unui fiu al Transilvaniei (care reprezinta circa 40% din teritoriul si populatia de azi a Romaniei) nu am inteles niciodata?! Cum altfel decat stupida se poate chema o astfel de decizie? Cum ar fi aparut Romania in fata unor institutii din Italia si Germania, retragandu-se ritos dintr-o intreprindere culturala pe care ea insasi a initiat-o? Noroc ca stupiditatea nu a luat si mintile oficialilor de la Venetia, care au continuat clandestin si fara finantare din partea ICR, implicarea in manifestarile Carl Filtsch, de la intretinerea mormantului pana la co-organizarea concertelor, conferintelor si sesiunilor stiintifice. Si noroc ca dna prof. Bianca Valota Cavalotti, de la Universitatea din Milano, a acceptat tinerea conferintei oprite de ICR prin propriile eforturi banesti. Ce poate insemna aceasta decat o imensa tristete! Fata de toate acestea si de altele, care nu au putut fi mentionate aici, o serie de directori au protestat si chiar au demisionat. S-au formulat cri tici aspre si nemultumiri la institutele din Paris, Roma, Venetia, Istanbul etc. S-au adunat vrafuri de reclamatii de la persoane si personalitati care au semnalat activitati falite, sali aproape goale la manifestari de varf, cheltuirea unor sume imense pentru programe improvizate si pentru artisti anonimi. Nu s-a intamplat niciodata nimic! Nici macar vreun regret, vreo umbra de scuza! Niciodata, in nici o imprejurare, dnul Patapievici si colegii sai din conducerea ICR nu au gasit cu cale sa accepte deschis vreo eroare personala sau a colaboratorilor lor apropiati. Nu s-au infatisat inaintea opiniei publice decat in postura de infailibili! Ei si amicii lor nu gresesc niciodata! De aceea, colaboratorii Securitatii si sperjurii din anturajul lor sunt intangibili, spre deosebire de ceilalti, din afara cercului de alesi, condamnati in procesul comunismului, condamnati pentru rele reale si imaginare, aratati cu degetul. Dar oare imensa tristete de care vorbeam sa nu aiba si semnificatii mai grave? Oare toate cele relatate sunt pur si simplu intamplatoare, deriva doar din orgoliu nemasurat, sete de putere sau incompetenta? Ne indoim, mai ales daca punem cap la cap toate piesele acestui puzzle numit strategia culturala a ICR! Sa ne amintim de dispretul manifest pentru poporul roman, reflectat in creatia eseistica a mentorului ICR, de epitetele utilizate pentru caracterizarea romanilor, a istoriei lor, a valorilor nationale, incepand cu Eminescu. Dl Patapievici vorbea cu convingere despre puturosenia abisala a statutului suflet romanesc (1996), in deplin consens cu mentionata expozitie de la New York (2008), patronata de ICR, care duce Americii mesajul lenei noastre ancestrale (Freedom for Lazy People). Din moment ce Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasam daca vrem sa intram in Uniunea Europeana (HRP, 2005), este in logica ICR sa nu stimuleze manifestarile dedicate poetului la institutele culturale romanesti. Exemplu concret la Venetia, unde, in ianuarie 2007, o serie de intelectuali din Romania si Basarabia nu au pri mit aprobarea sa faca o seara Eminescu! Ne intrebam totusi daca Germania a renuntat la Goethe si Ungaria la Pet&a65533;fi ca sa poata face parte din UE! Afirmand ca toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut (1996), dl Patapievici afiseaza un dispret suveran fata de trecut si fata de cunoasterea acestuia, fata de cei ce se ocupa de trecut. In ochii domniei sale, istoricii si arheologii sunt inutili, de aceea, probabil, si publicatiile, si conferintele pe aceste teme nu sunt aprobate, receptate, apreciate. Romana este limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau sa o folosim numai pentru injuraturi - decreta dl Patapievici in 1996 - si, prin urmare, dupa ce a ajuns presedintele ICR, i-a ignorat complet pe bursierii filologi gazduiti de institutele romanesti din Italia. Opinia domniei sale imi aminteste de o intamplare legata de un student al meu, roman din Basarabia, in primii ani de dupa 1989. Auzindu-l vorbind ruseste cu un coleg, pe teme de medievistica, l-am intrebat discret de ce nu vorbeste romaneste. Mi-a raspuns jenat ca e o deformare care vine din educatia ruseasca si sovietica, de la profesorii care-i invatau ca ideile superioare si sofisticate se exprima in rusa, in limba lui Dostoievski si Puskin si ca romana (moldoveneasca) trebuie s-o foloseasca numai pentru chestiuni marunte, rufoase (murdare ca rufele zdrentuite), de comunicare elementara. Nu pot sa nu observ cat de aproape e dl Patapievici, cu limba noastra buna doar pentru injuraturi, de profesorii sovietici. Cum sa-i accepte atunci ICR pe Mihail Kogalniceanu, care scrisese la 1843 ca patria era pentru el toata acea intindere de loc pe care se vorbea romaneste, ori pe Nichita Stanescu care, mult mai recent vorbea despre limba romana ca despre patria sa. Am inteles negarea lui Eminescu, a altor personalitati, a poporului roman in intregul sau, a istoriei sale rusinoase, dar de ce negarea limbii? Ce fel de mesaj profund, neinteles de profani, poate transmite acest dispret pentru limba romana? De circa doua decenii, dl Patapievici ii vestejeste pe romani, pentru vinile lor reale si, mai ales, imaginare, pentru lenea lor ancestrala, pentru lipsa de verticalitate si de demnitate, pentru lasitate, pentru spiritul gregar, pentru fetele urate. In aceste conditii, concentrand intreaga putere la Bucuresti si arogandu-si dreptul exclusiv de decizie, conducerea ICR si-a asigurat monopolul asupra reflectarii culturii noastre in exterior. Care cultura? Evident, cea de tip second hand (Romania are o cultura de tip second hand, afirma HRP, la televiziune, 2005), aceea care corespunde viziunii dlui Patapievici despre valorile romanesti: nimicul absolut ridicat la rang de arta, simboluri controversate sau interzise de lege, injurii la adresa tarii si natiunii, personalitati controversate, cu trecut compromis etc. De ce? Fiindca numai astfel se putea proiecta in exterior imaginea romanilor de popor de nimic, patibular, grobian, grotesc, extremist etc. Sa ne amintim previziunile sumbre din urma cu 10-15 ani ale dlui Patapievici si ale unora dintre colegii domniei sale: Romania nu va intra niciodata in NATO si UE sau va intra intr-un orizont de timp foarte indepartat, fiindca romanii sunt incapabili de un efort colectiv major, european etc. Intrarea Romaniei in cele doua organizatii i-a dezamagit putin pe domnii mentionati, dar nu i-a clintit din traiectoria lor de denigrare continua a romanilor. ICR-ul continua compromiterea culturii romanesti, dupa credintele si convingerile liderilor sai si o face in vazul tuturor, fiindca nu raspunde practic in fata nimanui pentru strategia sa. Sa fim din nou bine intelesi: oricine, inclusiv dl Patapievici, are libertatea sa creada, sa spuna si sa scrie orice despre romani, ca si despre orice alt subiect. Oricine are aceasta libertate ca individ, ca persoana particulara, intr-un stat democratic. Si este foarte bine ca este asa! Insa ca demnitar al statului roman, nimeni nu are voie sa dispretuiasca valorile si simbolurile nationale, sa huleasca limba romana, sa se exprime injurios si licentios la adresa poporului roman si a natiunii romane. Nu au voie sa faca acest lucru domnia sa, ca presedinte al ICR, subordonatii domniei sale, dar nici protagonistii programelor finantate de poporul roman, prin bugetul acordat ICR! Domniile lor nu trebuie decat sa indeplineasca misiunea ICR, care este - conform legii! - promovarea culturii si civilizatiei nationale in tara si in afara ei. Fireste, nu in spirit laudativ, encomiastic sau apologetic, ci realist. Criticilor activitatii ICR li se spune de multe ori ca nu inteleg arta contemporana, mesajul ei polivalent, interpretarile multiple posibile, ca nu au finetea necesara unei receptari profunde a noilor curente culturale. Lasam la o a parte faptul ca nici majoritatea publicului caruia i se adreseaza arta promovata in institutele cultu rale nu are o astfel de pregatire si finete, nu credem ca in aceasta sta esenta problemei. Chestiunea nu este de a recepta sau nu mesajul ironic al zvasticii de pe crupa unui pony, sau de a accepta promovarea culturii romanesti prin persoane compromise sub vechiul regim sau lipsite de onestitate, ci de a provoca sau nu scandaluri periodice legate de cultura romaneasca. Or, in legatura cu mesajul artistic transmis de ICR peste hotare, dincolo de anumite laudabile initiative, cam asta se intampla. Nu se intrevede la ora actuala vreo instanta a statului roman care sa-i poata trage la raspundere in chip eficient pe detinatorii monopolului culturii romanesti concentrati la ICR sau in jurul ICR, fiindca, prin lege, institutia nu este subordonata nici Parlamentului si nici Guvernului, ci Presedintiei. Iar Presedintia, chiar si daca ar avea intentia, numai grija ICR-ului nu o poarta! In plus , dl Patapievici si colegii sai urmeaza fata de Presedintie o tactica imbatabila, verificata de ani de zile. Totusi, este greu de crezut ca aceste politici pot continua la nesfarsit. Dnii Patapievici, Mihaies si compania sunt inalti functionari ai sta tului roman, platiti din banii dati de contribuabilul roman. Este clar ca nu sunt platiti ca sa-i injure si injurieze pe romani! Cel putin asa ar fi logic si firesc! Somnul ratiunii naste monstri, uneori cu chip de zvastica sau de ironii ieftine la adresa Bibliei, dar somnul nu poate dura la infinit. Exista legi in vigoare - de exemplu, Legea de functionare a ICR - pe care conducerea ICR le-a incalcat in chip evident. Dl Patapievici a recunoscut in mod public acest lucru, afirmand ca nu este de acord cu majoritatea prevederilor acestei legi si ca, in consecinta, nu le aplica. Or, o lege, chiar discutabila, conform regulilor democratice, trebuie aplicata integral atata timp cat este in vigoare! Tot public, a recunoscut dl Patapievici ca vazuse din 2002 dosarul voluminos de colaborator al Securitatii al dlui Sorin Antohi, pe cand era inca membru marcant al CNSAS. Si nu a suflat o vorba, explicand si de ce: era vorba despre un prieten! Acestea sunt insa acte penale si ele nu se prescriu usor. De aceea, trebuie sa speram in aplicarea justitiei. Terfelirea imaginii unui popor intreg, acuzat gratie politicii ICR, de lipsa unor creatii majore, de punerea in circuit a unor opere macabre, de extremism, de protejare a securistilor si infractorilor etc., nu poate dura sine die. Dnul Patapievici are libertatea deplina a propriilor pareri despre romani, despre cultura romana, despre ardeleni, despre absolut orice doreste domnia sa, dar nu ca inalt functionar al statului roman. In aceasta ultima calitate, el este obligat sa faca politica interesului national si nu face. Dimpotriva! Ceea ce este grav, trist si rusinos!