Sari la conținut

Starea de week-end si starea de sarbatoare

articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07
» cultura »
Autor: Ciprian Voicila


Când privim la nenumaratele reclame care ne invita sa ne relaxam, suntem tentati sa credem ca ar trebui sa ne odihnim, sa avem un ragaz tot timpul. Prezentul tinde sa faca din repaus o adevarata profesie. Stramosul nostru, taranul, intuia ca rostul lumii presupune un echilibru între activitate si repaus. Era un timp pentru toate si pentru fiecare în parte. Nu avea cultul muncii, nu era workoholic. Pastra prezenta în minte pedeapsa lui Adam, care, izgonit din gradina Edenului, a fost condamnat sa îsi manânce pâinea în sudoarea fetei, „sa se hraneasca din furca si din lopata“, cum se spunea în popor. Când vedea un om chinuit de necazuri, taranul spunea despre el ca este muncit. Dar nu avea nici notiunea de week-end. Respecta pe cât îi sta în puteri duminica, ziua în care se odihneau si omul si Domnul. Timpul sacru, sarbatoarea, era consacrat si prin nelucrare. Într-o versiune autohtona a legendei creatiei, lumea era la început tot o apa peste care se plimbau Dumnezeu si Nefârtatul, adica diavolul. Pamântul este întocmit de Dumnezeu si Nefârtatul, care primeste porunca sa se afunde pâna pe fundul apei si sa ia de acolo pamânt în numele lui Dumnezeu. Acesta face o turtita din pamântul pe care îl aduce Nefârtatul, sufla deasupra ei, o bate cu palma si turtita se preschimba într-un pat. Dumnezeu a pus patul din pamânt pe apa si seara s-a culcat pe el. Imaginea pamântului în forma de pat ne vorbeste despre prestigiul pe care îl avea la sat odihna. Scopul cosmogoniei pare a fi odihna de la sfârsitul creatiei. Dar sa nu uitam ca odihna din a saptea zi avea un sens numai în relatie cu munca celorlalte sase zile. Revin la legenda. Dracul, ca sa-si confirme numele de Ne-Frate, cum l-a vazut pe Dumnezeu ca doarme, a încercat sa îl traga de pe pat si sa-l înece. „Si l-a tot împins toata noaptea; când se uita a doua zi, era pamânt cât este si astazi, el tot crestea sub Dumnezeu!“. Povestea o gasim în culegerea Elenei Niculita Voronca, „Datinele si credintele poporului român“ (Editura Saeculum, Bucuresti, 1998, p.18). Mitologia autohtona aduce în scena doua personaje care le pedepsesc pe femeile nevrednice, Martolea si Joimarita. Martolea sau Mart Sara iesea în calea acestora martea, mai pe seara, daca femeile torceau, spalau sau coceau pâinea în aceasta zi. Pedepsele erau rafinate. Martolea le lasa seara pe horn fuse nenumarate, pe care bietele femei trebuia sa le umple si din fir sa îi faca o haina pâna dimineata. Daca nu reuseau erau condamnate la moarte. Înfatisarea lui Martolea era una cu adevarat demonica (de unde întelegem ca a lucra în zi de sarbatoare era ispita dracului): semana cu un tap, avea cap ca de om, coarne si copite. Ca sa te induca în eroare se transforma si în fecior chipes sau în baba îmbracata în haine albe. Nici întâlnirea cu Joimarita nu era una îmbucuratoare. Aceasta era slujnica Joii Mari din Saptamâna Mare. De ziua ei umbla prin sate sa vada daca femeile au terminat de tors cânepa. Daca nu, le interoga si le condamna: câtii, câtii, tors-ai câltii? Câltii daca n-ai torcat, mâinile ti le-am tocat!“. Ardea în jar si zdrobea mâinile nefericitelor. Despre omul mort se spunea ca „a repauzat“. Acesta atinsese gradul ultim al starii de repaus. Repausul, ca si viata, are gradele ei.

Ciprian Voicila