Spania cu 30 de euro pe luna
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura »
Autor: Maria Ellis
Acum vreo doua saptamâni, ma apuca un dor nebun sa fac o trasnaie. Asa ca sâmbata dimineata ma duc la Gara de Nord pe la ora 10 (nu de alta dar mai devreme n-am putut sa ma trezesc) si ma înfiintez în fata ghiseului de informatii.
– Vreau sa merg undeva într-o excursie de o zi în afara Bucurestiului, îi spun doamnei, dar cu trenul sa nu fie mai mult de o ora jumatate sau doua. Doamna clipeste iute din ochi, semn ca nu întelege. – Daca îmi spuneti unde vreti sa mergeti, îmi zice amabila, va pot da orice informatie doriti. Noroc ca în vreo jumatate de ora pleca înspre Salonic un tren care trecea si prin Giurgiu. Giurgiu a ramas, o ora si jumatate distanta cu acceleratul. Dunarea am vazut-o, am stat pe cheiurile ei cu câteva zeci de locuitori ai „orasului în care latra câinii“ (asa mi-a spus cineva ca ar fi poreclit). Am fost si-am mâncat într-un restaurant care nu se deosebea cu nimic de sute alte restaurante pe care le-am vazut în tara, în afara de faptul ca se afla chiar pe malul apei. Dunarea vazuta asadar, ma îndrept catre gara – cea din oras, nu Giurgiu Nord care se afla la marginea lui. M-a batut gândul sa merg cu autocarul înapoi la Bucuresti, dar am hotarât sa iau trenul pentru ca mie chiar îmi place cu trenul. Îmi cumpar un bilet la ultimul tren al zilei, un personal, si ma duc sa îl astept pe peronul aproape gol. Am vazut doar vreo patru oameni razleti, plimbându-se ca sa nu amorteasca pe un scaun si o tiganca, pe la vreo patruzeci de ani, cu un baiat ce mie mi se parea a avea cam zece. – Da si mie un foc, ai? ma întreaba ea, venind lânga mine si lasând în urma trei sacose mari de rafia, pline ochi, cu baiatul murdar de sus si pâna jos dar cu o expresie frumoasa de copil. Scotocesc prin geanta si gasesc o cutie de chibrituri pe care i-o întind. Îsi aprinde tigara, îmi multumeste si îmi da chibriturile înapoi, pe urma se întoarce la baiat. Vine si trenul, o adunatura jalnica de vagoane ponosite. Rotile îl înaltau atât de mult ca as fi avut nevoie de trei trepte ca sa ma sui confortabil în vagon, dar ele sigur ca lipseau asa ca mi-am întins pasul aproape sa-mi rup hainele, m-am agatat ca maimuta de barele de la usa si mi-am tras corpul în sus. Intru în vagonul lung, cu banci de câte doua persoane puse în perechi fata în fata si pe stânga si pe dreapta. Pe usa opusa intra tiganca si copilul, luptându-se cu sacosele. Ma asez pe prima bancheta de lânga usa pe care intrasem si o vad uitându-se înspre partea mea. Se apropie si ma sperii, crezând ca vor sa se aseze pe bancheta din fata mea, desi trenul era gol. Se aseaza dincolo de culoar însa, vecini cu mine. Aranjeaza sacosele, copilul se urca pe scaun cu totul, iar ea îsi întinde picioarele. Toata lumea, asezata bine, ofteaza. Mergem în tacere câteva statii. Îl vedeam cu coada ochiului pe pusti tragând cu ochiul la mine. Se mai uita si ea, dar nu din cale afara de cercetator. Pâna la urma nu se poate abtine si intra în vorba. – Mergi la Videle? ma întreaba. Îi raspund ca merg la Bucuresti, ca am vrut sa iau autobuzul, dar m-am razgândit. – Eeee, da, se strâmba, da’ ajungeai în juma’ da ora! Asa cu trenu’ asta tre’ sa faci trei. – Dar mie-mi place sa merg cu trenul! Ma masoara, atenta. – Bine, na, daca asa-ti place tie sa te plimbi… mai da si mie chibritu’ ala. Îi dau chibritul si pleaca sa fumeze. Copilul începe sa se joace cu un telefon mobil. Formeaza un numar si asculta. – Tata nu raspunde! zice si apoi balmajeste ceva de neînteles. – Ce zici tu acolo, mai? îl întreb si el îmi raspunde bucuros ca taica-su n-a închis cu siguranta telefonul (si nici fratii sau surorile lui), dar ca probabil e prin curte si nu aude sau e cam surd de o ureche. Sare în picioare si pleaca, declarând ca are treaba. Maica-sa revine de la fumat si ma întreaba unde e. Îi zic ca habar n-am si încep sa ma simt coplesita de atâta atentie asa ca deschid o carte. Copilul revine de undeva din tren, cu gura pâna la urechi si taica-su la telefon. Tipa, întreaba ce face lumea pe-acolo pe la ei pe-acasa si spune ca el e în tren înspre Videle. Maica-sa îi smulge telefonul din mâna si vorbeste ea repede dar zâmbitoare, sigura pe ea, încheie scurt vorba si închide. Face socoteala numarului de euro ramas în credit si paseaza telefonul înapoi copilului, sa-l închida. De data asta nu m-am putut abtine eu: – Vorbeai cu sotul? – Da. – A ramas acasa? – Da. Io ma duc cu asta mic la Rosiori, cu niste marfa. – De-acolo esti? – Da. Eu sunt din Rosiori, îmi spune, dar m-am maritat la Giurgiu. – Si câti copii ai? – Sase. – Nu-ti e greu cu atâtia? ma minunez. Femeia da din umeri ca si cum n-ar fi înteles întrebarea. – Pai ce, creste si ei pa lânga casa, ce crezi? Trenul ne leagana pâna la o halta în care coboara mai multi oameni, în mijlocul câmpului, pe partea mea de tren. De pe geam vad un barbat cam de douazeci de ani gesticulând mult si vorbind repede, uitându-se la cineva care înca mai era în tren, un alt barbat. La un moment dat discutia se încinge atât de tare încât cel de afara îsi da scurt bermudele jos, îsi expune genitalele si râde gros. Trenul pleaca mai departe. – Mai avem putiiiiin da tot pâna la Videle, zice vecina. Azi s-a grabit, a facut foarte putin. Da obicei întârzie. Trebuia sa schimb si eu la Videle si din punctul acela ne desparteam, ea mergând catre Rosiori iar eu catre Bucuresti. – Nu e bine cu trenu’, comenteaza ea. Cu autocaru’’ nici atâta. – Cel mai bine e cu avionu’! intervine copilul, bucuros. – Tu ai mers cu avionul? îl întreb, încercând sa pun cât mai multa admiratie în voce. – Nu, zice el, dând din umeri, da’ au mers ei (arata înspre maica-sa). – Ti-a placut? Nu ti-a fost frica? o întreb. – Eeee, putin asa, când facea avionu’ca toate alea la decolare si la aterizare. Da’ oricum nici nu se compara cu autocaru’. Când am fost io în Spania… vai de mine ce-am patit. Trei zile… naspa! Cu avionu’ faci câteva ore da oriunde, îti da si bautura pa dageaba daca vrei… Trenul se apropie de Videle si cei doi încep sa-si strânga bagajele, adica sa le târasca înspre usa. Îmi strâng si eu rucsacul si cartea si-o iau dupa ei, de parca am fi avut o întelegere sa coborâm împreuna si sa asteptam legatura. Ajungem pe peronul celalalt, din noua gara. Tiganca îsi mai aprinde o tigara si copilul se tolaneste pe sacose. – Auzi, ma pornesc, încercând sa profit de timpul ramas, da’ zi-mi si mie cum era în Spania. Ce-ai facut p-acolo? Se uita la mine cu vaga suspiciune si un zâmbet în coltul gurii, ca de ce as vrea eu sa stiu asa ceva. – Nu de alta, adaug, dar vreau si eu sa merg. Se lumineaza imediat. – Aaa, pai zi asa! Poti sa faci de toate, ce vrei tu! Numa’ atâta-ti zic… (în punctul asta ma masoara din cap pâna în picioare si ia o expresie complice) te vad fata cuminte, nu vreo bagaboanda, nu-ti sta capu’ la prostii. Sa ai grije sa ai la cine sa te duci ca astia te ia de la autocar! (ma mai masoara si zâmbeste jenata, ca si cum s-ar scuza) Mai stam putin asa, ea fumând, copilul tolanit si eu uitându-ma în jur la oamenii din gara. Apoi: – Auzi, da’ vreau sa te întreb de oamenii aia... – Care oameni? se mira ea. – Pai… aia care te iau de la autocar… – Aaa, aia… daaa… le ia pe fete si le duce… astea de nu stie si n-are pe nimeni… le zice ca le da un loc sa doarma, plateste treizeci da euro pa luna chirie si ce câstiga în rest imparte cu ei… Ar mai fi vrut parca sa spuna si altceva dar s-a oprit. N-am lasat pauza sa lâncezeasca prea mult. – Si tu ce-ai facut acolo? Da din umeri jenata si râde, aratându-si un canin de aur. – Eee… pai noi… avem alte alea… cu cersitu’… da’ tu po’ sa te duci la capsuni! Acu’ în toamna! – Da’ nu e munca grea? zic. – Nuuuuuu, nu e… ca te munceste da la 10 dimineata pân’ la 2 cu pauza da juma’ de ora si dup-aia mai muncesti vreo doua ore dupa-masa, da pa la 4 la 6. – Atâta tot? ma minunez si fluier aprobator. O vad ca se bucura ca mi-a dat asa sfaturi bune si ia din nou initiativa, conducând micul nostru grup înspre al treilea peron, unde urma sa vina trenul meu si apoi al ei. N-am mai vorbit pâna a venit urmatorul tren, fiindca imediat ce am ajuns pe noul peron au aparut trei tiganci tinere, doua dintre ele cu copil în brate si au încep sa vorbeasca tiganeste, lasându-ma pe mine în plata Domnului. Pâna la urma tot mi-a facut o sotie însa, ori cel putin asa mi s-a parut mie: mi-a zis sa ma sui în primul tren care a venit, un accelerat care a venit înaintea personalului de Bucuresti pe care trebuia sa-l iau. I-am platit controlorului diferenta de pret în bilet. Cu totul excursia la Giurgiu m-a costat vreo treizeci de euro. Cât o chirie pe o luna…