Ipostaze feminine în filosofie (III)
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura ideilor »
Autor: David Ilina
Pitagora dobândise deja în timpul vietii aura unui personaj de legenda. Scoala sa a continuat sa existe iar doctrinele sale au fost reluate si dezvoltate succesiv timp de doua sute de ani dupa moartea lui. A fost venerat ca sef religios si lider politic, dar si ca filosof. A întemeiat si a condus o comunitate (fratie) ce functiona dupa reguli si principii specifice unei secte. Oricum, era vorba de „o comunitate de barbati si femei a caror regula de conduita era determinata de asteptarea vietii de apoi“ (1). Ca filosof, întemeiaza un nou ideal de cunoastere, diferit de al milesienilor (cercetarea naturii), si confera filosofiei o finalitate soteriologica (în limba greaca soterios înseamna „mântuire“). Mai precis el este cel care promoveaza „ideea identificarii cu divinul ca tel legitim si absolut al vietii umane“ (2). Milesienii erau mânati de mirare, pitagoricienii experimenteaza seductia divinului, adica mirajul. Cu ei, filosofia vireaza de la mirare la miraj, de la cercetare la magie.
Prezenta femeilor în Academia lui Platon e un fapt dovedit. Exista în aceasta privinta radacini ceva mai adânci. Perictione (sau Potone), descendenta din neamul lui Solon, pare sa fi fost mama lui Platon. S-a numarat printre pitagoriciene si se pare ca a scris cel putin doua tratate filosofice (6), dintre care unul s-a numit „Despre caracterul femeii“. Ideea de care m-am servit în acest eseu era aceea ca femeia, în diferite ipostaze, e mai mereu prezenta în filosofie, fara a fi neaparat factorul ei germinativ sau inspirator, fara a juca neaparat un rol de prim-plan.
Din motive politice, Pitagora a fost nevoit sa plece din Samos si s-a refugiat în Crotona, colonie aheiana dominatoare din sudul Italiei. Faima învataturilor lui ajunsese chiar si aici de vreme ce, asa cum povesteste Porfir, a fost primit cu entuziasm de cetatenii Crotonei si i s-a permis sa organizeze scoli pentru tineri si femei. La cererea conducatorilor cetatii, „a dat sfaturi copiilor care veneau pe lânga el în numar mare din scolile lor; apoi, datorita femeilor, s-a organizat în jurul sau si o comunitate de femei“ (3). O anecdota stranie îl prezinta pe Pitagora în postura penibila a unui sarlatan aflat în cârdasie cu propria-i mama. Deabia stabilit în Crotona, îsi amenajeaza o locuinta subterana, sta ascuns acolo o vreme, primeste periodic informatii despre tot ce se întâmpla în cetate, apoi se înfatiseaza unei adunari pretinzând ca soseste din Hades. Era slabit si uscat, aratând ca un schelet: „Cetatenii au fost asa de miscati ca plângeau si se vaitau si socoteau ca Pitagora are ceva de esenta divina în el, mergând pâna-ntr-acolo încât îi încredintau si sotiile lor, în speranta ca vor învata ceva din doctrinele lui; asa s-a facut ca acestea au fost numite femei pitagoriciene“ (4). Era, cum am zice astazi, o farsa cinica prin care se presupune ca Pitagora, înselându-i pe crotonieni, dorea sa obtina prestigiu si putere. Dar, de se vor fi petrecut chiar asa lucrurile, care sa fi fost motivatia acestei grozavii? E aproape imposibil de crezut ca un predicator al vietii ascetice, un lider carismatic necontestat ar fi fost capabil de o astfel de fapta ignobila si dezonoranta. Anecdota pare a fi rodul fanteziei. În definitiv, despre acelasi Pitagora s-a zvonit si ca avea o coapsa de aur, dovada a originii sale divine! Dar am putea accepta (o data cu Dodds) ca astfel de întâmplari bizare nu sunt în întregime niste nascociri ale unor autori mai târzii, ci faceau parte dintr-un scenariu deliberat prin care Pitagora îsi construia propria legenda. Femeile pitagoriciene… Cea dintâi ce trebuie pomenita este Theano, pe care mai multe surse o prezinta ca una dintre elevele cele mai stralucite ale lui Pitagora, cea care i-a devenit ulterior sotie. Era renumita pentru întelepciunea ei practica, deoarece pleda pentru o viata traita în legea naturii, dar cu masura si cumpatare. Împartasea neîndoielnic doctrina nemuririi si a transmigratiei sufletului, aparata si propovaduita de seful scolii. Avea propria ei viziune despre casatorie, familie, sex, purificarea sufletului, despre conditia lui morala. Se povesteste ca, fiind întrebata dupa cât timp se purifica o femeie care s-a unit cu un barbat, raspunse: „Cu propriul ei sot, imediat, cu altul, niciodata“ (5). Personalitate puternica, Theano era purtatoarea de cuvânt a femeilor din Crotona, dar si cea care îsi asumase rolul de îndrumatoare si educatoare a femeilor maritate. Se spune ca Theano avea o buna pregatire matematica si ca era priceputa în ale medicinei. Se pare ca „a scris câteva lucruri“, cum ne informeaza laconic Diogenes Laertios. Cum în comunitatea din care ea facea parte exista obiceiul ca toate scrierile sa fie semnate cu numele lui Pitagora, e greu de precizat care sa fi fost contributia ei efectiva. Pitagora si Theano au avut doi fii, pe Arimnestos si Telauges, dar si o fiica, Damo. Dupa alte surse Arignote si Myia au fost, de asemenea, fiicele lor, precum si importante figuri în grupul femeilor pitagoriciene. Acestora li se adauga ulterior alte femei renumite, din scrierile carora au ramas câteva fragmente: Aesara din Lucania, Phintys din Sparta si Perictione. În fine, pentru a lamuri relatia speciala pe care femeile au avut-o cu pitagorismul, inclusiv rolul lor unic în salvarea cartilor si învataturilor pitagoreice, n-ar fi lipsit de importanta sa amintim ca Pitagora însusi pare sa fi fost initiat în anumite taine de catre preoteasa Themistocleia din Delfi. Prezenta femeilor în Academia lui Platon e un fapt dovedit. Exista în aceasta privinta radacini ceva mai adânci. Perictione (sau Potone), descendenta din neamul lui Solon, pare sa fi fost mama lui Platon. S-a numarat printre pitagoriciene si se pare ca a scris cel putin doua tratate filosofice (6), dintre care unul s-a numit „Despre caracterul femeii“. Atunci când enumera discipolii lui Platon, Diogenes Laertios pomeneste si numele a doua femei Lastheneia din Mantinea si Axiothea din Phlius (7). Aceasta din urma, sotia unui anume Phliontes, are prilejul sa citeasca una din cartile dialogului „Republica“ si decide sa vina la Atena pentru a deveni eleva lui Platon. E ceea ce s-ar numi o convertire prin lectura. Se spune ca, ulterior, cele doua femei au fost si elevele lui Speusip, succesorul lui Platon la conducerea scolii. Dupa relatarea lui Dicaiarchos, amintitele femei purtau haine barbatesti. Era vorba de o mantie simpla pe care o purtau barbatii, în general toti membrii Academiei, ca un fel de uniforma, semn distinctiv în raport cu cei din afara scolii. Sub conducerea lui Platon, Academia era un mediu educativ relativ separat de cetate, dar unul deschis ambelor sexe, care traducea viziunea lui Socrate despre educatie realizata prin legatura directa, vie între cei mânati de aceleasi interese. Nu toti vad însa cu ochi buni prezenta femeilor în lacasul filosofiei. Speusip, urmasul lui Platon la conducerea Academiei, primeste o scrisoare batjocoritoare de la Dionysios în care se spune: „Putem sa ne facem o parere despre întelepciunea ta dupa arcadiana care ti-e eleva, iar când Platon îi scutea de plata pe toti cei care veneau la el, tu aduni tributul lor, luându-l cu sau fara voia lor“ (8). Pe lânga „marii socratici“ (Platon si Aristotel), istoria filosofiei antice grecesti îi cuprinde si pe „micii socratici“ – cinicii, cirenaicii si megaricii. Toti acestia se revendica de la Socrate ca de la un parinte spiritual comun. Aristip din Cirene, fondator al scolii hedoniste, care pretindea ca din studiul filosofiei câstigase puterea de a se întretine cu oricine (9), spunea ca întelepciunea cere sa-ti controlezi pasiunile, sa te supui ratiunii si sa duci o viata asezata sub semnul moderatiei. În acest climat de idei si valori a crescut Arete, fiica lui Aristip. Tatal i-a dat totdeauna cel mai bun sfat, învatând-o sa dispretuiasca lipsa de masura (10). Arete trebuie sa fi avut o solida pregatire filosofica si o reputatie pe masura de vreme ce a condus o vreme scoala întemeiata de tatal sau. Dovada sta faptul ca a avut la rândul ei discipoli, precum Aristippos, iar elevul acestuia a fost Theodor ateul. Dar scoala care ridica prietenia la rangul celui mai important mijloc de modelare a sufletului este cea condusa de Epicur. În celebra lui gradina întâlnim deopotriva barbati si femei, oameni liberi si sclavi, tineri si batrâni, toti însufletiti de intentia sau, mai bine spus, de nevoia de a dobândi reperele unei vieti întelepte. „În aceasta atmosfera de prietenie, scrie Pierre Hadot, Epicur însusi îsi asuma rolul unui îndrumator de constiinte si, ca Socrate si Platon, cunoaste bine rolul terapeutic al cuvântului“. Tocmai de aceea încurajeaza dialogul, confesiunea, exprimarea libera, concepute ca exercitii de vindecare a sufletului. Asa se face ca „Epicur aparea discipolilor sai ca un „zeu printre oameni“, întruparea întelepciunii, modelul pe care ei trebuiau sa-l imite“ (11). În raport cu atmosfera creata de predecesorii sai, mai ales în raport cu homosexualitatea sublimata din scoala lui Platon, unde femeile fusesera admise, e adevarat, dar în mod cu totul exceptional, Epicur savârseste o adevarata revolutie, facând ca binefacerile filosofiei sa ajunga la toti cei interesati de dobândirea unei vieti fericite. Scoala epicuriana va fi una a fericirii, unde cunoasterea îsi afla adevarata ei finalitate în alungarea tulburarilor sufletului (sentimentul de rusine si vinovatie, dar mai ales teama de moarte) si dobândirea placerii (erau avute în vedere placerile naturale, stabile ale trupului, dar mai ales placerile sufletului). Cum fericirea nu poate fi monopolizata si, în chip natural, ea se daruie tuturor, înseamna ca nimeni nu poate fi exclus de la acest festin mijlocit de cunoastere. Esenta democratica a scopului urmarit de scoala lui Epicur era incompatibila cu excluderea femeilor din „schema“ de functionare a acesteia. „Femeile… fac parte acum din comunitate si, printre ele, nu numai femeile casatorite, ca Themista, sotia lui Leonteus din Lampsacos, ci si curtezanele, ca Leontion (Leoaica), pe care pictorul Theorus o va reprezenta meditând“ (12). Si din nou trebuie spus ca femeile nu aveau o simpla functie decorativa, nu serveau ca obiecte ale placerii, manipulate în chip meschin de catre barbati. Chiar daca ele nu aveau un rol hotarâtor în elaborarea ori cizelarea doctrinei, în conducerea scolii, e sigur ca ele erau active în cadrul discutiilor si ca intuitia si inteligenta lor a contat în practicarea exercitiilor spirituale specifice scolii. Cultivarea în cadrul scolii a stilului epistolar e o dovada suplimentara a emanciparii intelectuale a femeilor care frecventau gradina lui Epicur. Eliberarea de spaima mortii, placerea cunoasterii, a prieteniei, a discutiei libere, placerea comuniunii si a solidaritatii, a contemplarii infinitatii universului – toate acestea nu se pot obtine decât printr-un fel de asceza individuala, dar mai ales prin cultivarea prieteniei. Sunt acestea valori rezervate exclusiv barbatilor sau care n-ar putea fi întelese ori asimilate de femei? S-ar cuveni sa facem un scurt popas si în scoala numita a cinicilor, întemeiata (se pare) de Antistene, pentru a o invoca pe Hipparchia din Maronea. Era sora lui Metrocle si sotia lui Crates, ei însisi discipoli semnificativi ai lui Diogene cinicul (figura centrala a acestei miscari). În celebra lui lucrare consacrata vietilor si doctrinelor filosofilor, Diogenes Laertios îi consacra acestei femei un capitol (VII) din cartea a VI-a si o gratuleaza cu expresia „femeia-filosof“. Se spune ca practica o impudoare deliberata, facea dragoste în public cu sotul ei, Crates, mergea cu el peste tot, se îmbraca sumar, era nelipsita la mese si ospete. Contrar aparentelor, Hipparchia nu era totusi o destrabalata. Dar care era legatura ei cu filosofia? Pentru cei care nu cunosc mai îndeaproape ideile cinicilor aceasta comportare a Hipparchiei din Maronea poate parea teribilista si mai ales dezgustator de indecenta. Mai întâi, trebuie spus ca filosofii cinici au ales sa-si exprime conceptia nu atât prin texte scrise, în maniera dogmatica (în aceasta privinta se dovedeau demni urmasi ai lui Socrate), ci practic, prin modul în care traiau si obisnuiau sa îsi afiseze public felul lor de viata. Apoi, trebuie tinut seama de faptul ca cinicii au transformat ironia socratica în sarcasm si provocare. Intentia lor era de a pune în discutie toate conventiile acceptate ca fundament al vietii umane civilizate: proprietatea, tinuta, decenta, pudoarea, politetea. În sânul societatii si al civilizatiei, sustineau ei, oamenii s-au îndepartat de esenta lor naturala, fireasca, adoptând una falsificata de conventii. În acest fel au ajuns sa-si piarda libertatea si autenticitatea. Proiectul cinicilor viza critica omului conventional, denuntarea valorilor culturale ca pseudo-valori, ca valori arbitrare care ne îndeparteaza de ceea ce suntem cu adevarat. Hipparchia nu facea decât sa practice filosofia cinica. Stilul ei provocator, insolenta si impudoarea nu erau expresia unui deficit de educatie, manifestarea grosolana a unor vicii incontrolabile, ci un mod de a trai potrivit unor convingeri opuse celor acceptate în cultura oficiala. Ele exprimau mai degraba „vointa de a crea o contracultura“ (13). La banchetul dat de Lysimah, „femeia-filosof“ a intrat în disputa cu Theodor, zis ateul, pe care l-am mai pomenit. Nefiind capabil la un moment dat de replica, barbatul a gasit de cuviinta sa o jigneasca: i-a ridicat de un colt rochia si i-a facut reprosul ca a lasat suveica de tors lânga razboi pentru filosofie. Hipparchia nu dadu nici un semn de tulburare la mojicia lui Theodor, „lucru ce ar fi fost firesc la o femeie“. L-a privit cu dispret si i-a raspuns: „Îti închipui oare ca m-am gândit rau când am întrebuintat pentru studiu timpul pe care l-as fi pierdut la razboiul de tesut?“ Theodor a fost redus la tacere (14). Chiar si în vremurile noastre sunt destui cei care, asemenea lui Theodor, cred ca filosofia este incompatibila cu fusta, ca în stabilimentul filosofiei nu e loc pentru femei. Ca interesul aratat de ele filosofiei e o simpla cochetarie. Înclin sa cred ca, în fapt, cei ce vad în acest fel lucrurile nu au patruns suficient spiritul filosofiei. Ideea de care m-am servit în acest eseu era aceea ca femeia, în diferite ipostaze, e mai mereu prezenta în filosofie, fara a fi neaparat factorul ei germinativ sau inspirator, fara a juca neaparat un rol de prim-plan. În definitiv, lucrurile cu adevarat însemnate, care fac gloria neamului omenesc, nu au fost nicaieri posibile fara participarea femeilor. Pe lânga femeile „instruite“, „învatate“, „luminate“, care s-au dovedit capabile sa participe la piata ideilor si care, în chip îndreptatit, s-au bucurat de faima, vor fi fost atâtea care s-au pierdut în anonimat, nenumite, dar cuprinse în masa practicantilor sau consumatorilor de filosofie. Daca ar fi sa avansam schita unei concluzii, am spune ca în filozofie femeile par sa fi fost atrase mai mult de lumea stralucitoare a divinului, care aducea cu sine promisiunea unei izbaviri personale, decât de cercetarea rationala a naturii lucrurilor. În ciuda tuturor aparentelor, nu curiozitatea, ci gândul tulburator al mortii si speranta mântuirii le-au apropiat de filosofie. Sensibilitatea de tip religios si nu spiritul rational orientat spre cercetarea adevarului pare sa le caracterizeze pe cele mai multe dintre iubitoarele de întelepciune. Matematica le interesa mai degraba prin functia magica atribuita numerelor si figurilor geometrice decât ca limbaj pentru descifrarea raporturilor proprii naturii. În numeroase cazuri avem de-a face cu preotese-filosoafe. Femeile sunt atrase mai mult de stilul incantatoriu al filosofiei (înca îngemanata cu teologia) si mai putin de discursul argumentativ sau de analiza logica a cunostintelor dobândite. Sunt semnificative, în acest sens, prezenta femeilor printre pitagoricieni, dar nu si printre sustinatorii atomismului, atasamentul lor fata de dogmatici, dar nu si fata de sceptici. Evident, pot fi invocate si exceptii. Ar fi nedrept sa încheiem acest periplu fara a aminti de destinul tragic al Hypatiei din Alexandria, fiica lui Theon, renumita pentru priceperea ei în ale filosofiei, matematicii si astronomiei. A fost o profesoara influenta, devenind conducatoarea academiei fondata de tatal sau. Hypatia a fost ucisa la ordinul lui Chiril, patriarhul Alexandriei, de catre crestini fanatici care au târât-o spre o biserica unde calugarii au jupuit-o cu scoici de stridii. De atunci ea trece drept cel dintâi martir în calendarul femeilor pasionate de filosofie, de cunoastere în general. În fine, exista în „Despre vietile si doctrinele filosofilor“ a lui Diogenes Laertios un pasaj în care autorul, fara sa ne previna, vireaza brusc spre o exprimare personalizata, folosind doua participii feminine la dativ, ceea ce arata ca textul se adreseaza unei femei, ca „entuziasta admiratoare a lui Platon“. Indiferent despre cine ar fi vorba (una din cele mai plauzibile variante o indica pe Julia Domna, sotia lui Septimiu Severus, ambii mari sustinatori ai artelor si filosofiei), important e ca aceasta opera istoriografica, de o importanta uriasa pentru cunoasterea culturii lumii antice, raspunde interesului unei femei si îi e dedicata (15). De la dojana la admiratie – acesta pare sa fie traseul sufletesc al filosofiei în inima femeii din lumea veche.
NOTE: (1) E.R. Dodds, „Dialectica spiritului grec“, Editura Meridiane, Bucuresti, 1983, p. 170. Într-o nota de subsol, Dodds face urmatoarea apreciere: „Statutul acordat femeilor în comunitatea pitagorica este exceptional pentru societatea greaca a perioadei clasice“. El leaga însa acest statut de caracterul mai degraba religios decât filosofic al respectivei comunitati, unde Pitagora îsi asumase rolul de saman (p. 192). (2) W.K.C. Guthrie, „O istorie a filosofiei grecesti“, vol. 1, Ed. Teora 1999, p. 148. (3) „Fragmentele presocraticilor“, vol. I, Ed. Junimea, Iasi 1974, p. 156. (4) Diogenes Laertios, „Despre vietile si doctrinele filosofilor“, Ed. Academiei, 1963, p. 406. Anecdota a fost pusa în circulatie de Hermip din Smyrna. O poveste de acelasi tip a circulat si despre zeul Zamolxis. (5) Idem. (6) Peter J. King, „O suta de filosofi. Ghid prin lumea celor mai mari gânditori“, RAO, 2006, p. 40. (7) Diogenes Laertios, „Despre vietile si doctrinele filosofilor“, Ed. Academiei, 1963, p. 215. (8) Ibidem, p. 233. (9) Ibidem, p. 176. (Dupa Alain Graf, „Marile curente ale filosofiei antice“, Ed. Institul European, 1997, p. 16., Aristip s-ar fi exprimat astfel cu privire la câstigul obtinut prin studierea filosofiei: „Puterea de a ma întretine liber cu toata lumea“). (10) Ibidem, p. 177. (11) Pierre Hadot, „Ce este filosofia antica?“ Ed. Polirom, Iasi, 1997, p. 150 si 151. (12) Ibidem, p. 152. (13) Alain Graf, „Marile curente ale filosofiei antice“, Ed. Institutul European, Iasi, 1997, p. 19. Pentru o expunere mai larga si mai detaliata despre filosofia cinicilor vezi capitolul 3, p. 18-24. Vezi, de asemenea, si Pierre Hadot, lucrarea citata mai sus, p. 135-138. (14) Diogenes Laertius, lucrarea citata, p. 325. (15) Ibidem, p. 216; vezi si comentariul notei 153 de la p. 577.