Zile cu Paul Goma si Monica Lovinescu
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura controversei »
Autor: Nicolae Coande
Doua carti de la aceeasi editura – „Vremea“ – mi-au atras în ultima... vreme atentia în mod deosebit: „Dialogul“ purtat de Flori Stanescu, via Internet, cu Paul Goma (din pacate, autoarea nu are bani sa mearga la Paris!) si „O suta de zile cu Monica Lovinescu“, de Doina Jela. Evident, se întelege în cazul celei din urma ca a fost la Paris, în repetate rânduri, cu sacrificii financiare, dar si cu „tactici“, adesea disperate, de a ajunge acolo, de unde a putut culege informatii pretioase de la cea de curând disparuta.
Doi scriitori-luptatori din garda celor care nu se pleaca Cartile sunt relevante în primul rând pentru o anumita „cruzime“ a developarii vietii – si operei – celor care sunt intervievati, „anchetati“ de doi autori care au darul de a face pe oricine sa vorbeasca, chiar daca în cazul primului, Flori Stanescu, distanta poate pune un baraj între intentii si realizare. Din aceasta cauza, unele dintre întrebari nu pot fi nuantate asa cum probabil si-ar fi dorit, în acel timp real în care ai în fata interlocutorul, iar Goma lasa unele raspunsuri în suspensie profitând si de faptul ca emitenta lor nu este acolo sa intervina rapid. În fond, fiecare dintre cele doua volume mizeaza pe autenticitate, în pofida intentiei auctoriale de a transgresa foiletonisticul inerent unui asemenea demers si de a cataliza o discutie de un asemenea tip înspre parametrii unei carti care sa faca maretia genului: convorbirile lui Eckermann cu Goethe, de pilda... La Flori Stanescu simti de fiecare data, dincolo de iubirea neconditionata ce i-o poarta lui Goma („eu sunt gomista“, zice ea, uneori amuzant), o încrâncenare în a descoperi un adevar al celui care este interogat, adevar care trebuie facut public, în ciuda reiterarii lui obsesive în acesti ani post-decembristi. Dialogul dintre cei doi are loc în web-sfera în intervalul 30 octombrie 2007-11 februarie 2008 si este prilejuit de declicul întrebatoarei: îsi amintise ca pe 20 noiembrie 2007 urma sa se împlineasca 30 de ani de la plecarea definitiva a familiei Goma din tara, aflata de atunci într-un exil politic probabil unic în Europa. E o carte în care Goma se confeseaza, ataca, se repliaza, este obsedat de gândurile sale intime în ceea ce priveste România si elita ei culturala, trecuta si prezenta. Este un Paul Goma al lui „totul sau nimic“, al lipsei de jumatati de masura, al anamnezei dureroase a unui trecut, ca si a unui prezent „mâlos“ în care simte ca viata a trecut fara ca adevarul sau sa poata fi recunoscut asa cum se cuvine. Si asta pentru ca în România totul este acomodabil cu totul, afacerile se pot face si cu adversarii ideologici de odinioara, lupii se înfratesc cu mieii de ieri (deveniti ei însisi lupi azi), în numele unei false civilitati care mascheaza rânjetul acelui „ne întelegem noi“, politica si literatura sunt una, mai departe, ca în comunismul oriental caruia Paul Goma i-a fost cel mai reprezentativ opozant, daca nu singurul. Paul Goma si al sau Borodino Pentru ca Goma nu „uita, nu minte si nu iarta“ avem reamintite în dialogul dintre cei doi momentele blocadei impuse de Securitate în anul de gratie 1977 (când dau si scriitorii români o mâna de ajutor, eliminându-l din breasla, pe 13 aprilie, într-un moment când era arestat), evocarea non-combatului oportunistic care a dus la blocarea publicarii „Antologiei rusinii“ în caietele INMER, unde Dinu Zamfirescu are drept de veto, cu lista scriitorilor români care au platit obolul partidului, creionarea unor portrete de scriitori români (Nichita Stanescu, Nicolae Manolescu, Dan C. Mihailescu, Ana Blandiana etc.) cu care a intrat, dupa 1990, în dezacord total, dar si regretul de a observa cum este parasit pâna si de cei care altadata statusera alaturi de el (Laszlo Alexandru, de pilda) si, nu în ultimul rând, disputele acerbe în ceea ce priveste pozitia lui Goma fata de Holocaustul din România si implicatiile documentului care acrediteaza asa ceva pentru tara. Grigurcu pare a fi, alaturi de Liviu Ioan Stoiciu si Ileana Malancioiu, printre putinii care nu îl parasesc, desi uneori este taxat si criticul de la Târgu-Jiu pentru unele „slabiciuni“ de moment (îl ataca si el pe Caraion). În felul lui unic, Goma, prin izolarea care i s-a pregatit, la care a pus si el umarul cât mai bine, este un mare Invalid al literaturii si al istoriei românesti; simti asta din toate frazele sale asternute pe hârtie, în felul în care, cum se spune pe la tara, ofteaza din toti rarunchii dupa o demnitate a românilor, ca si dupa o cinste si un caracter pe care nu le vom avea prea curând „naturalizate“ în gradinile noastre. E un invalid fiindca refuza sa se înroleze în coloana nationala a intelighentiei cu „patru picioare“, curbata slugarnic de spate, dar si pentru ca este atacat sistematic din toate partile – sau evitat, ceea ce este la fel de dureros –, ca replica, ce-i drept, la atacurile lui întetite în ultimii ani la adresa întregului sistem cultural care da cinstea pe rusine si nu accede la onoarea pe care scriitorul o pretinde în dreptul fiecaruia. E un Goma „fundamentalist“, daca vreti, cu accese de neputinta si de suferinta care-l fac sa creada ca este sistematic demolat („Da, Goma este zilnic ucis ritual“), atunci când nu este „uitat“ cu sistem, si asta tocmai pentru ca a „fost la Borodino“ si cunoaste „odoarea sângelui meu, a sudorii mele, a pisatului meu“. Evident, despre o suferinta unica vorbeste scriitorul aici – si din acest punct fix se naste ruptura între el si cei care au chibitat de pe margine un fenomen cum a fost cel al dictaturii. Si fiindca Flori Stanescu se încumeta sa întrebe daca exista totusi români demni de respectul „nostru“, dar în special al lui Goma, autorul ne da o lista extrem de scurta a celor în care crede si pe care îi respecta. Este vorba, evident, de oameni care au suferit ca si el în timpul regimului si care au rezistat presiunii formidabile de a face compromisul cu sistemul: Vasile Paraschiv, „acest fenomen de normalitate“, Stefan Negrea, „pitestenii“ cu care a fost coleg de celula, Ion Ladea, Ion Omescu, Maria Antonescu (sotia maresalului Antonescu), Nadia Rusu (Nadia Russo, eroina unei alte carti aparute de curând la „Vremea“, „Escadrila alba“), Emilia Bratu, profesoara sa de pian la „conservatorul“ din Latesti, Horia Florian Popescu, Mihai Serdaru, printul Alexandru Sutu si altii. Din grupul restrâns al scriitorilor îi aminteste doar pe cei disparuti, si asta pentru ca autorii în viata sa nu fie supusi „antisemitizarii salbatice, oarbe a holocaustologilor locali“: Laurentiu Fulga, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Leonid Dimov, Valeriu Cristea, Lucian Raicu. Dupa cum se poate vedea, din grupul oniricilor lipseste Tepeneag, prieten bun cândva, dar si Monica Lovinescu, care intra si ea în grupul „detestabililor“ de dupa 1989, cei care au „asudat din greu, fiind pe punctul de a reusi sa ma înmormânteze ca scriitor“: V. Ierunca, G. Liiceanu, A. Plesu, G. Adamesteanu, A. Blandiana, M. Martin, N. Manolescu, St. Borbély, I. Pârvulescu, D. C. Mihailescu, I. B. Lefter, H. Gârbea etc. Un caz (Caraion) – doua adevaruri? Despre Monica Lovinescu, pe care o include în lista celor care l-ar fi consiliat pe Dinescu sa nu-i accepte re-candidatura nominala în USR („Lasa, ba, ca v-am primit pe toti“ – dixit presedintele de atunci, Mircea Dinescu), crede ca a suferit „o grava derapare“ vizavi de Ion Caraion în momentul în care Doina Jela elabora cartea sa „Aceasta dragoste care ne leaga“. Astfel a aflat ca Ion Caraion, pe care îl ajutase foarte mult la sosirea sa în Occident, a avut un rol în urmarirea de catre Securitate a mamei sale, Ecaterina Balacioiu. Goma, cel atât de intransigent (si auto-ironic, ca într-o pagina din editia electronica a „Jurnalului“, unde se autoporecleste... „Mos Repros“!) pledeaza aici pentru nuante morale, pentru judecati facute cu „inteligenta-de-inima“ în judecarea unui caz în care, totusi, Caraion, presatul de Securitate, se facea vinovat de delatiune. Crede Goma: „ura Monicai Lovinescu fata de ignominiile publicate de Barbu în «Saptamâna» a orbit-o, facând-o sa comita o nedreptate fata de Caraion“. Pozitia lui Goma, de neînteles fara aprofundarea sistematica a cazului, dar si a realitatii românesti a acelui moment, este transanta: „Pacatosul, veninosul, antipaticul, turnatorul, detestabilul Caraion a turnat cât a turnat – apoi nu a mai turnat. Si nu si-a mai ascuns ne-turnarea, ci i-a turnat pe cei care îl silisera sa toarne... Nu voi spune ca pacatele sale grele vor fi sterse, iertate, pentru ca, într-un efort neomenesc, a ajuns în Occident, unde a putut, în sfârsit, sa spuna/scrie adevarul, a facut-o. Articolele de o mare virulenta, volumul «Insectele tovarasului Hitler», stau dovada a tentativei eroice, disperate, a învierii sale din morti“. Nu stiu cum as putea interpreta mai corect acest „mar al discordiei“ dintre Goma si Monica Lovinescu, ceea ce crede si simte fiecare în privinta delatiunilor lui Caraion. E dificil, fiindca unul e implicat direct (mama unuia a fost turnata la Securitate), dar celalalt stie cum este sa fii turtit de Securitate, mai ales când ai facut puscarie politica si stii ca pot obtine tot ce vor de la tine. Goma pledeaza aici pentru judecata-de-inima, nuantata, nu pentru stergerea vinei, dar te întrebi cum ar fi procedat el, polemistul prin excelenta, daca ar fi fost în locul Monicai Lovinescu? Însa el nu e în locul ei, fiecare sta în locul sau, despartiti de „nuante“ care vor putea fi cuantificate si comparate abia dupa ce opera celor doi va fi citita în lumina aceleiasi întelegeri a faptului de a fi scriitor român într-o istorie confiscata de ticalosi. Monica Lovinescu, asa cum a fost... la final În „Jurnalul“ pe luna aprilie 2008, la notatia din data de 21 aprilie, Goma scrie despre moartea Monicai Lovinescu aceste rânduri: „Flori Stanescu îmi comunica: A murit Monica Lovinescu. Dumnezeu sa o odihneasca. Totul s-a tulburat. Filip a luat destul de rau vestea. Chiar daca ei doi s-au avut cât s-au avut ca mâta cu cânele, pentru Filip, Monica si Virgil fusesera, totusi, bunici de substitutie. Baiatul a facut o criza de isterie în legatura cu casa si cu «hârtiile» care au sa se piarda de cum vor încapea pe mâinile Ambasadei RSR si la un moment dat mi-a spus: Îi dai telefon lui Lang! Jack Lang îi fusese lui Filip un fel de unchi... I-am raspuns ca din pacate era vorba de o donatie semnata de Monica Lovinescu catre statul român în care Lang nu mai avea cum sa intervina. A acceptat inacceptabilul. Ce blestem pe capul nostru, al românilor! Si în cazul Monicilor: cum ei nu au avut copii, nici mostenitori, nu au avut cui sa încredinteze casuta, dar mai ales hârtiile. Praful si pulberea se vor alege de ceea ce adunasera ei – carti, arhiva, discurile... Ma doare, la propriu, inima. Bine ar fi sa ma însel: ei sa fi avut grija sa încredinteze cuiva de încredere «averea» lor – si a noastra, a pacatosilor de români.“ Asadar, Goma ia nota de moartea Monicai Lovinescu si, imediat, de nesansa ca o arhiva atât de bogata sa încapa pe mâinile cui nu trebuie! O spaima pentru ceea ce ar putea face „viitorul“ proprietar cu un tezaur românesc – si nu numai – aflat în casa din Rue François Pinton nr. 8, acolo unde, pâna nu de mult, scriitorimea româna din mai multe generatii venea sa se „spovedeasca“. Avem acum de la Doina Jela, cea care a si vazut câte ceva din arhiva adunata de cei doi o viata, o carte scrisa cu sufletul la gura, o marturie pasionanta, fara prejudecati, dar si fara dedesubturi cancaniere, a unei devotate care i-a fost aproape în cele 16 zile cât a stat la spitalul Lariboisière. Trebuie sa spun ca, aidoma altor comentatori ai volumului, am rezonat si eu la lectura acestei carti de o intensitate exceptionala, un testimoniu al zilelor si noptilor cât autoarea a fost alaturi de Monica Lovinescu, cu o „priza“ a evenimentialului remarcabila, la paritate cu o capacitate excelenta de a povesti... nepovestitul, dedicata „subiectului“ de o maniera care face din ea un martor pretios al finalului unei vieti intrate deja în legenda. Însa avem mai mult decât documentul în aceasta carte care nu-si propune sa faca literatura pe seama suferintei si bolilor Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca. Pentru ca Doina Jela, care se transmuta pe sine în lumea celor doi cu o acuitate formidabila, devine cumva... ectoplasma Monicai Lovinescu în ultima parte a vietii acesteia: vorbeste în locul ei, în acele momente în care Monica Lovinescu tace si priveste în „golul“ unei lumi doar de ea vazute. Doina Jela este astfel nu doar monograful „anonimizat“ de propria ei vointa a ultimelor zile din vietile celor doi mari martori ai istoriei României din ultimii 50 de ani, ci regizorul, scenaristul si cameramanul unui film cu si despre viata de dincolo de cuvinte a unui cuplu unic de scriitori si oameni de cultura pentru care tinta întregii lor activitati, eliberarea României de sub tiranie, s-a produs, ca un miracol, înca în timpul fast al amurgului. Un jurnal al devotiunii. Si un articol din „Cotidianul“ Asa cum este descrisa de Doina Jela, suferinta Monicai Lovinescu este „flausata“ pentru noi toti de o calitate a povestirii care ne permite sa întelegem prin ce dureri a trecut aceasta femeie extraordinara înainte si dupa moartea sotului ei, felul în care a recurs la metoda, aparent hilara, a „auto-îmbolnavirii“ pentru a trece mai usor peste faptul ca Virgil Ierunca este bolnav si va fi primul dintre ei care va „pleca“. Cu empatie si umor comprehensiv, Jela ne dezvaluie hachitele, toanele si rasfaturile unei femei care a fost toata viata aidoma unui barbat ce lupta pe un front cum este cel al politicii arbitrare a masculilor, pedepsita ca un barbat de inamicii securisti din tara, cocheta însa, ca o adevarata doamna, când rememoreaza locurile unde si-a cumparat hainele din care se gândeste sa daruiasca devotatei sale prietene. Si comica, în momentele în care nu reuseste sa se desparta de nici o haina din garderoba – asa cum nu te înduri sa te desparti de tineretea ta luminoasa! Avem în acest interval (24 martie – 10 aprilie 2008) al „pazei“ Monicai Lovinescu la spitalul Lariboisière, un jurnal al devotiunii, care nu exclude însa relatarea unor momente crude, strigatele bolnavei, vina pe care si-o atribuia în a fi provocat atacul lui Virgil Ierunca, încapatânarea ei în a nu fi „convertita“ religios, dorinta, pâna în ultima clipa, de a fi lucida, de a gândi lumea si pe sine, de a nu „rata esentialul“ – pâna la acele clipe de cosmar din zilele când i se parea ca îl vede pe Virgil Ierunca trecând prin cadrul usii din camera ei de acasa sau ca primeste telefoane în care i se spune ca mama ei traieste si vrea sa o vada. Nu este nimic înfrumusetat în cartea Doinei Jela, în ciuda adoratiei care o face pe autoare sa vada în plamada Monicai Lovinescu doar „metal pretios, de 24 de carate“. Ceea ce rememoreaza ea pentru noi despre „Monica noastra nationala“ este cu atât mai precis si mai pretios cu cât vine dintr-o stare de suspendare a regulii obisnuite care ne face sa vedem sfârsitul, decrepitudinea cuiva de o maniera clinica, rece, cumva însotita de spaima de propriului nostru sfârsit – oare tot asa vom sfârsi si noi? –, cu acea „raceala filosofica“ cu care G. Liiceanu, de exemplu, îsi însoteste ultima mângâiere depusa pe obrazul Monicai Lovinescu: „Ma ridic si ma aplec asupra ei. Încep sa o mângâi cu mâna pe obraz. O fac cu gingasie, încercând sa-i transmit prin mângâierea mea tot ce altminteri nu mai poate fi spus. Întoarce capul spre mine, ma priveste direct în ochi, fara expresie, în vreme ce limba îi aluneca încet din gura, flasca, înghitita la rastimpuri si scoasa iar, cu un plescait înfundat. Ce batjocura! Acesta era omul cu care, alaturi de Virgil, obtinuseram de-a lungul anilor, în marginea unui anumit mod de a comenta existenta – cu un amestec straniu de competenta, indignare si umor –, o complicitate care ne scosese oarecum în afara lumii.“ („Monica Lovinescu în cautarea mamei“, „Cotidianul“, 22 martie, 2008). Si toate astea probabil pentru ca venim de „departe“ atunci când observam agonia întrezarita a celorlalti si nu reusim – nici nu trebuie, cumva – sa ne transpunem în locul lor. Pur si simplu – suntem straini de faptul ca celalalt se îndeparteaza de noi, într-o agonie pe care nu o putem pricepe, pentru ca ne este înca interzisa. Doina Jela are „avantajul“ – si meritul – de a fi iesit cumva din sine în toata aceasta perioada cât a stat lânga Monica Lovinescu, de a fi intrat, cu ajutorul unei credinte care nu cere nimic în schimb, în sinea celei pe care o vede ca pe o legenda, ca pe o statuie pe care a încercat-o, totusi, sa o împunga în „miezul ei moale“. Acest tip de slujire este cu atât mai credibil cu cât nu doreste decât sa serveasca neconditionat, în timp ce observa cu minutie omul pe care îl adora si care, în câteva rânduri, îi raspunde cu o anume rautate. „Tirania“ Monicai Lovinescu, de care vorbesc în special dusmanii sai, politici si culturali, a existat. Dar a existat cumva ca model de comportament exemplar opus modului nostru levantin-acomodabil, de comunisti avant la lettre, expectorat de gena nationala imediat dupa instalarea oficiala a comunismului la putere. Avem în amploarea actiunii ei critice si polemice, alaturi de Virgil Ierunca, un model neînduplecat de inteligenta care nu face tranzactii cu oricine ar fi (cazul mamei sale este cu atât mai dureros, cu cât Ecaterina Balacioiu nu acceptase sa-i scrie, la sugestia Securitatii, sa nu mai critice regimul lui Ceausescu!) si care nu depune armele criticii nici atunci când obiectul acesteia poate fi un scriitor sau om de cultura care anterior se bucurase de pretuirea lor. Monica Lovinescu: Goma a luptat pe fata Cu atât mai simptomatice – si demne de cercetat pentru integralitatea adevarului istoric – sunt raporturile Monicai Lovinescu cu Paul Goma din ultima parte a vietii ei. Paul Goma, de pilda, crede ca Liiceanu este cel care a învrajbit-o cu el! Oricum ar fi, e de admirat „rezistenta“ demna a Monicai Lovinescu, care, provocata de Doina Jela (în capitolul „Ultimele convorbiri cu Monica Lovinescu“, pag. 119-120-121) rezista „ispitelor“ interlocutorului si vorbeste despre opozantul lui Ceausescu în termeni de mare demnitate intelectuala (si asta pentru ca, o stie chiar si Jela, relatia ei si a lui Virgil Ierunca cu Goma este, dincolo de frictiunile dintre ei, pe un alt plan decât cea a lor cu Jela însasi!). Pentru frumusetea, autenticitatea si caracterul onorant pentru memoria Monicai Lovinescu reproduc acel fragment: „M.L.: Compromis este sa gândesti într-un fel si sa actionezi în felul invers. Din punctul meu de vedere, grosso-modo, asta e definitia. Dar sa iesim din general si sa intram în concret: nu suport compromisul si pentru ca în România au fost mai multi compromisi decât în alta parte. Sau n-au fost destui necompromisi care sa spele pacatele neamului. La noi n-a fost, decât, grosso-modo, Goma care sa ia o atitudine atât de transanta. Dar aici intru în politic. D.J.: Ei, dar în privinta atitudinilor transante si Doina Cornea a avut o atitudine transanta. Si Vasile Paraschiv... M.L.: Da, dar Goma era si un scriitor... D. J.: Dar Goma avea si în spate un socru care era foarte puternic. M.L.: Asta, cunoscându-l pe Goma, si chiar pe post-Goma, care nu-mi mai era prieten, cred ca n-are consecinte. D.J.: Dar nu e un compromis sa te îndragostesti taman de fata unui mare activist? M.L.: Nu era mare, a fost dintre cei marunti. Sau era mare, dar nu facea compromisuri enorme, n-a facut rau nimanui. Virgil, care era în cercuri de stânga, vorbeste despre el cu simpatie. Probabil ca era mai putin penibil decât altii. D.J.: Pai Virgil vorbeste asa fiindca era de stânga la vremea aceea si i-a pastrat o amintire favorabila. M.L.: Nuuu, pentru ca Virgil îsi neaga stânga pâna la a fi de dreapta. D.J.: Leonte Rautu în particular era un tip fermecator. M.L.: Nu, dar Navodaru n-a facut raul pe care l-a facut Rautu. N-a fost dictatorul literelor. D.J.: Ne întoarcem: e un compromis sa te însori cu... M.L.: Nu e un compromis sa te însori cu nimeni, daca îl iubesti. Astea sunt gradinile particulare. D.J.: Da, dar numai sa frecventezi gradinile alea, sa ajungi sa frecventezi gradini în care sa întâlnesti fii si fiice de activisti, mi se pare un pic louche. M.L.: Nu, nu mi se pare nimic louche la Goma si o spun cu toata obiectivitatea, fiindca la urma-urmelor Goma s-a purtat cu noi oribil. Deci nu dintr-un sentiment de partinire. D.J.: Unii spun ca v-ati purtat tot atât de oribil cu el. M.L.: Nu ne-am purtat oribil. Fiindca am facut tot ce-am putut... D.J.: Dupa ce l-ati adoptat ca pe un fiu si va iubea ca un fiu, ati uitat de el dupa ce au aparut fii mai... M.L.: N-am uitat de el. El a început sa ne atace. Rapid. Imediat. Si pe gelozii. D.J.: Nu este o gelozie usor cam copilareasca? M.L.: Ba da, dar Goma era un tip copilaros, copilaros în sensul bun al cuvântului. Cine ar fi facut ce a facut el, daca nu avea o doza de naivitate sau de încredere în natura umana? D.J: Dorin Tudoran nu era la fel de copilaros? M.L.: Dar Dorin Tudoran n-a facut atât de mult. E prieten bun al nostru si nu ne-a dezamagit niciodata, deci vorbesc cu obiectivitate aici sau în încercare de obiectivitate. Dar nu a facut niciodata ce a facut Goma. Goma s-a situat, în tara, pe pozitii incompatibile cu prudenta, a luptat pe fata. Pe când prietenul nostru foarte bun a luptat pentru pozitii personale. Totul a pornit dintr-o cearta a lui cu cei de la „România libera“... D.J.: Scrisoarea pe care a scris-o Goma lui Ceausescu, din închisoare, nu este un compromis? M.L.: Este, dar din cele obtinute prin diverse torturi, printre ele fiind si nedormitul. Este un compromis asupra caruia m-am explicat si nu spun ca l-am aprobat, dar nu l-am considerat un pacat, înca de pe vremea când a fost dat publicitatii. D.J: Adica nu l-ai judecat. M.L.: Nu l-am judecat.“ Semnificativ în grad înalt acest dialog, aceasta confesiune ultima a Monicai Lovinescu în care, desi ispitita constant de o Doina Jela în rol autoasumat de „advocatus diaboli“, cu luciditatea-i caracteristica, rezista tentatiei de a minimaliza actiunea unica a lui Paul Goma. În treacat fie spus, este putin ridicol sa crezi ca a te îndragosti de fiica unui activist poate submina ceea ce a facut acea persoana ca opozant al regimului: ca si în dreptul roman, în viata se judeca „faptele“, nu „intentiile“ (precum codul draconic al lui Justinian!); cu atât mai putin sunt relevante aspectele intime ale vietii celui care da o lupta cu dictatura. Din contra, se numara printre acei rari români care îsi expun familia, nu doar „cariera“ de scriitori, care, pentru destui megalomani ai scrisului, a contat mai mult decât orice. Iar atunci când, doborât de regimul carceral, îi scrie „Tovarasului“ putem testa gradul înfruntarii dintre regim si cel pe cale sa fie zdrobit: el este cu atât mai important-periculos pentru dictator întrucât i se cere sa-i scrie „personal“ liderului atotdiscretionar. Unde este aici „cedarea“? Sunt curios daca s-a gândit cineva cât ar fi rezistat Ceausescu însusi în închisorile comuniste, în fata tortionarilor de el educati si cât timp i-ar fi luat pâna a scrie o scrisoare „de iertare“ unui ipotetic lider al vremii: Ion Iliescu, sa zicem. Se stie ca, din pacate, majoritatea detinutilor politici aveau la iesirea din puscariile comunistilor semnat un angajament de informator, smuls în conditii pe care nu cred ca doreste vreunul dintre noi sa le testeze. S-a numarat cumva Goma printre ei? S-a potolit el dupa „liberare“? Din câte îmi amintesc, nu, si aici are perfecta dreptate Monica Lovinescu atunci când spune „cine ar fi facut ce a facut el, daca nu avea o doza de naivitate sau de încredere în natura umana?“. O mai coerenta caracterizare a naturii libere a acestui om nici ca se putea face! Mi se pare interesant chiar faptul ca Goma a devenit opozant al lui Ceausescu stiind ca socrul sau era un comunist notoriu. Monica Lovinescu este, în aceste pagini, ca si în atâtea altele, demna de toata admiratia pentru prezervarea acelui „indestructibil“ care i-a unit si i-a legat pe cei doi luptatori anticomunisti, în ciuda divergentelor din ultimii ani. Una peste alta, cartea Doinei Jela este un confesional patimas, exersat la scoala admiratiei si pretuirii fata de doi oameni, cei „doi Monici“, pentru care doar aducerea cenusei lor în tara, ca si prezenta unor fete politice la aeroport reprezinta înca prea putin. Poate ca românii din viitor vor fi capabili de mai multe pentru memoria lor demna de o istorie netrucata. Cei de azi, care ar trebui sa o faca, sunt atât de dezbinati ca nu stiu, bietii de ei, unde va fi depusa cenusa lor atât de pretioasa...