Yapla
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura controversei »
Autor: Dan Berindei
Mi-au placut de copil câinii si din 1956, de peste o jumatate de veac, am avut câinii mei. Ei s-au succedat în timp, de la Chita, o catea de streasina, supusa experimentelor si evadata de la Facultatea de Medicina, pe care am îngrijit-o si care, în urma unei „legaturi“ cu un splendid câine brac al unui vecin, a fost mama lui Hector, cel dintâi câine nascut pe „teritoriul“ nostru.
De ce am scris aceste rânduri poate putin neobisnuite sau chiar ciudate? Din pricina unui vis: se fãcea cã într-o locuintã, în care n-am stat niciodatã, a sunat la poartã. Deschizând-o, am vãzut cu surprizã un câine de vânãtoare, care avea pãrti din toti câinii care se perindaserã în existenta noastrã.
Când un animal al casei dispare este o durere. Pe de alta parte, viata lor este cu mult mai scurta decât a noastra. Vârsta câinilor se si calculeaza altfel: sapte ani umani într-unul de al lor! M-am obisnuit cu acest gând – pe care sotia mea l-a acceptat cu greu, parându-i-se o „infidelitate“ de a lua alt câine în locul unuia ce nu mai este –, atunci când într-o vara l-am auzit pe Albert numindu-mi câinele Yapla! Albert Mansaré era un student congolez, trimis sa studieze în România. La Costinesti, într-o vacanta, se împrietenise cu copiii nostri si implicit cu noi. La plaja statea cu camasa pe el si când mama l-a întrebat de ce nu si-o scoate sa stea la soare, el a raspuns senin: „À quoi bon, Madame?!“. Dar, revenind la denumirea de Yapla, mi-a explicat ca este un nume generic aplicat de congolezi câinilor si ca Yapla însemna „eu însumi“! În acea denumire se ascund o legatura speciala, care exista între câine si stapânul lui, si o întreaga filosofie a continuitatii unui sir de câini în viata cu mult mai lunga a omului. Desi rezultatul unei legaturi „morganatice“, Hector a fost un câine splendid, negru patat cu alb, dar de talie mare si de carura si cu silueta unui câine mare de rasa. Era si foarte inteligent, dar si tare independent. Îi placea sa hoinareasca si nu-i puteai opri „evadarile“. Avea relatiile lui, mai ales în cartier. Îl îndragise si cântareata Lelia Cincu, care nu statea departe de noi. Din vreme în vreme o vizita. O data, negasind-o, i-a mirosit urmele pâna la Opera, unde dânsa se afla într-o repetitie. Când a auzit-o cântând, a scos la rândul sau niste sunete..., „sabotând“ astfel repetitia! Daca nu se întorcea într-o zi, doua, de la disparitie, începeau emotiile, cautarile la hingheri. Când nu mai nadajduiam, reaparea, scâncind în dreptul unei ferestre pentru a i se da drumul. O data a lipsit doua luni, probabil cineva a încercat sa-l fure si l-a legat, dar s-a întors când îl consideram definitiv disparut. Între timp, tot cautându-l pe la hingheri, fiul meu Mihnea adusese de acolo un setter roscovan, pe care l-a salvat de la exterminare. L-am numit Scai, deoarece avea ciulini în coada stufoasa. Când, dupa doua luni, în zori de zi, Hector s-a întors, am asistat la o scena unica. I-am dat drumul în casa, cei doi s-au întâlnit, au schitat un mârâit, dar neinsistent, cel nou venit stiind probabil ca avea în fata sa pe înaintas, iar vagabondul cunoscându-se în pacat dupa lunga sa absenta. Oricum, zece minute dupa sosirea lui Hector, amândoi dormeau alaturi. Între ei s-a statornicit o deplina amicitie, ce-i drept, Scai recunoscând pozitia de leader a lui Hector cel destept! Într-o situatie similara, cum ar fi reactionat oamenii?! Scai era cumsecade si prietenos cu toata lumea. Într-o vara, când se dadea admiterea la Medicina si strada noastra se umpluse cu masinile parintilor candidatilor, probabil ca a intrat, invitat, într-o masina si nu i s-a mai dat drumul. A fost rapit! Hector a mai stat cu noi pâna când împlinise noua ani, plecând si venind, dar o data nu s-a mai întors. Unde nu l-am cautat! Am dat anunt la ziar. Am primit o înstiintare ca ar fi la manastirea Cernica. Ne-am dus acolo, dar deziluzie, nu l-am gasit. Am avut parte si de farse, cineva telefonându-ne ca se gaseste pe Soseau Catelu, la un numar care nici nu exista! Si astazi îi mai evocam pe cei doi, Hector si Scai. Cautându-l cu insistenta pe Hector, în repetate rânduri, pe la hingheri, am întâlnit o batrâna profesoara de stiinte naturale, pensionara, care se oferise voluntara în îngrjirea acestor biete animale condamnate la pieire. Ea mi-a atras atentia asupra unui brac. Acesta, spre deosebire de toti ceilalti „pensionari“, care, atunci când intra un vizitator, sareau pe gratii, cersind simpatie si „cereau“ sa fie luati din „infern“, statea tot timpul în fundul lungei custi, asezat, resemnat, privindu-i doar fara speranta pe oamenii care intrau. Batrâna profesoara mi-a explicat ca profitând de atributiile ei, îl tot muta de o luna de zile în cusca noilor veniti, care beneficiau de un termen de gratie, dar ca în aceasta postura, el asistase indirect la executiile a nenumarati „camarazi“ ai sai. Tot ea mi-a spus ca ajunsese acolo adus chiar de stapânul lui, care considerase ca având sase-sapte ani era prea batrân pentru vânatoare si, în consecinta, cu o seninatate înspaimântatoare, îl dusese la „Auschwitz-ul“ câinilor, preferând sa-si ia unul tânar! N-am mai rezistat si l-am scos, luându-l cu mine acasa în Cotroceni, cale lunga pe jos de-a lungul Dâmbovitei bucurestene. Deoarece n-avea nume, i-am spus Brac, iar fiica mea l-a numit Gupca, denumire cu care a ramas cei trei ani cât i-au fost dati sa fie lânga noi. A fost de un devotament absolut. Doua zile dupa „eliberarea“ lui am plecat într-o excursie în Moldova si în Bucovina. Am fost gazduiti doua nopti succesive la manastirea Agapia, la doua maicute diferite, cea dintâi camera nefiind libera si în noaptea urmatoare. În a doua seara, pe întuneric, nu ne-am dat seama când Gupca a disparut. Ne-a parut tare rau si-l consideram pierdut, când mi-a venit ideea sa merg sa-l caut, pe întuneric, la cea dintâi gazda. Statea în fata portii, asezat si astepta! Când mergeam, din când în când, la motelul „Topologul“, pe drumul spre Râmnicu Vâlcea, îl luam cu noi si el dormea cuminte, timp de zece ore noaptea, cât îl lasam în masina, asteptându-ne. O data, când am primit de la un prieten un iepure vânat, s-a asezat numaidecât lânga el, pazindu-l si mârâind usor sa nu i-l luam. Se trezisera instinctele lui vânatoresti! În 1978, a murit otravindu-se cu otrava de sobolani. Cu toti veterinarii, nu l-am putut salva. Altadata, poate si despre cei ce au urmat: bracii Stop si Baloo, o catea pointer, „distinsa“ Helga si cel din urma, dobermanul Gino, cu numele sau „legal“ de Focus Ignatius! Toti, timp de mai bine de o jumatate de veac, formeaza în mintea noastra, a micii noastre familii, o parte a existentei ei. Servitori credinciosi ai stapânului, devotati si sinceri, cu atâtea calitati pe care le gasesti la putini oameni, disparitia sau pierderea fiecaruia a însemnat o durere, chiar o mare suferinta de care nici astazi nu suntem deplin vindecati. Îi evocam, ca si credinta si nazbâtiile lor si, în ceea ce ma priveste, îi simt aproape reuniti într-un unic Yapla! De ce am scris aceste rânduri poate putin neobisnuite sau chiar ciudate? Din pricina unui vis: se facea ca într-o locuinta, în care n-am stat niciodata, a sunat la poarta. Deschizând-o, am vazut cu surpriza un câine de vânatoare, care avea parti din toti câinii care se perindasera în existenta noastra. La corp era ca Hector, dar avea capul lui Gupca; pe undeva aducea si cu Stop si cu Baloo; numai Gino lipsea din animalul „compozit“ din fata mea, probabil deoarece el este cu noi înca! M-am trezit cu aceasta imagine în minte si atunci am simtit nevoia de a asterne cele de mai sus pe hârtie. Primisem un mesaj din lumea câinilor care au fost!