Woody pe valurile Styxului
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura dialogului » dosar
Autor: Cornelia Maria Savu
De trei filme încoace, Woody Allen s-a englezit. Deocamdata ca domiciliu si ca inspiratie pentru „Match Point“, „Scoop“ si „Cassandra's Dream“. Dar si în rest sunt semne ca „marele nevrotic“, dupa cum l-a alintat presa de peste Ocean, a cam început sa se adapteze perfect la gazonul, castelele (lântuite, fireste) si protipendada batrânului Albion. Si daca n-o fi (chiar) asa în viata de zi cu zi a regizorului-scenarist-actor, în cele mai noi filme ale sale, e sigur asa.
Nu stiu dacã Woody Allen a scris scenariul gândindu-se special la actorii Ewan McGregor si Colin Farrell (Ian si Terry), asa cum s-a întâmplat cu Scarlett Johansson în „Scoop“. Ce a iesit însã este un duo de zile mari, cu replici tac-a-tac, cu identificare perfectã cu rolurile, fãrã stridente, fãrã nuante cãutate, un duet-duel actoricesc de mare clasã.
Cine ar fi crezut acum zece ani ca Woody Allen se va muta pe malurile Tamisei si, având-o, de doua ori, ca (noua) muza pe Scarlett Johansson, va oferi publicului un „triptic“ (pâna acum) de pelicule „british“ care (nu prea) seamana cu nimic din „parcursul“ (arhi) cunoscut al cineastului ce se autocaracteriza astfel: „cele doua mari mituri care circula despre mine: sunt intelectual, din cauza ochelarilor, si sunt artist pentru ca filmele mele produc pierderi.“ Recordmanul nominalizarilor la Oscar pentru scenariu (14), detinatorul a trei „statuete“ oferite de Academia Americana de Film (pentru scenariu si regie – „Annie Hall“ – 1977, pentru scenariu – „Hannah si surorile ei“ – 1986), clarinetistul de la New Orleans Jazz Band, care a facut ca biletele la spectacolele din New York ale acestei trupe sa „ sara“ la 170 de dolari, detinatorul unui loc pe lista celor mai sexy 100 de vedete de cinema publicata, în 1995, de revista „Empire“ si detinatorul unei statui în marime naturala în orasul spaniol Oviedo, „ dezvelita“ în 2002, a facut o ruptura în cariera cu „Match Point“. Film pe care îl considera acum ca îi este cel mai apropiat, urmat (surprinzator!) în lista preferintelor sale de „Purple Rose of Cairo“, „Stardust Memories“, „Broadway Danny Rose“ si „Manhattan Murder Mistery“. Si daca a doua pelicula a „tripticului“, „Scoop“ i-a facut pe specialisti, dar si pe marele public sa creada ca Woody se va întoarce la ce-a fost înainte de „Match Point“- în acest film el interpreteaza un rol-manusa de iluzionist care spune despre sine în cel mai pur stil allenian: „m-am nascut în religia ebraica, mai târziu am devenit narcisist“, e un amestec de Houdini si de detectiv de cartier, magician cu dioptrii de intelectual de Brooklyn ce trage cu ochiul spre Manhattan – „Cassandra's Dream“ spune altceva. Ca Woody Allen, cineastul acesta total care se ia mereu în raspar, punându-si , cu satisfactie de cinic în ebulitie , piedica la tot pasul, în buna traditie a iudaismului stramosilor lui cu descendenta ruseasca si austriaca, bine altoita în Lumea Noua, a gasit printre britanici esenta povestii (simple), un nou joc de exploatat, jocul aparentelor, si un alt fel de utilizare a citatelor culturale, precum si fascinatia cautarii, în cel mai pur british style, a secretelor bine pazite, acele „schelete din dulap“ („skeletons in the cupboard“) pe care le are orice familie (care se respecta) din stravechiul Albion. Provocarea hazardului, iubirea – în ipostaza dominatoare, dar si ca adjuvant al privirii care te face praf –, datul de-a altcineva, incompatibilitatea dintre aspiratie si vocatie, crima si pedeapsa (însusite, întelese în cheia determinismului anglo-saxon, departe de scrisul clasicilor rusi pe care, în tinerete, Woody i-a parodiat în stilu-i inimitabil, mai ales pe Tolstoi si pe Dostoievski) sunt temele (de fapt, un conglomerat de teme) pe care le ataca în amintitele filme cineastul american. Si daca în „Scoop“ citatele încercau sa se armonizeze (cu reusite partiale) cu pretextul politist – o varianta à l'americaine a lui Jack Spintecatorul, asezonata cu rasfolosita lupta (corneilliana) dintre pasiune si datorie, împanata cu dezvaluiri asupra naravurilor presei, cu aluzii sumbru-vesele la calatoria lui Dante în Infern, avându-l drept calauza pe Vergilius, la gravurile lui Dürer si scenele din „A saptea pecete „ a lui Ingmar Bergman în care Moartea (un fel de personaj de Halloween la Woody!) joaca teribilul joc cu Cavalerul sau însoteste sufletele în calatoria cu pluta peste Styx, „Cassandra's Dream“ e, repet, altceva. O limpede story de familie. Cu doi frati, ambii dorind sa fie altcineva si unul dintre ei chiar dându-se drept altcineva. Cu mama care vorbeste mult pentru ca nu vrea sa aiba timp sa se gândeasca la viata cenusie pe care o duce. Cu tatal multumit (aparent) de aceeasi viata cenusie. Familia lui Ian si Terry, o familie irlandez-engleza cum sunt atâtea altele. Speciala însa, pentru ca, demult, când baietii erau mici, în familie a intrat o barca, pe care fratii au fost fericiti. Mirajul ei mai dainuie înca, asa ca Ian si Terry cumpara, la maturitate, una asemanatoare. O boteaza la fel, „Visul Cassandrei“ si se pare ca sunt fericiti, cu iubitele lor, pe noua barca. Si se gândesc la unchiul bogat din America, din China, din Canada etc. Harold, miliardarul a carei companie se extinde pretutindeni, cel care le-a daruit prima barca si cel care le-a daruit cam tot ce au. Si ar trebui sa le aureasca si viitorul. Daca în „Scoop“ raul era bastinas-britanic (aristocratul asasin interpretat cu nerv si… nervi de Hugh Jackman), în „Cassandra's Dream“, raul (ademenitor, care tenteaza, care, în fond, are cele mai bune intentii – pavele pentru Infern, nu-i asa? – ) vine de peste Ocean. E maestrul marilor combinatii, nu impune, nu cere, dar arata, apasat, în cuvinte putine, ca nu exista alternativa. Ca familia nu e facuta numai sa primeasca, ci sa si dea. Pentru a putea primi din nou. Si, dintr-o data, sub zâmbetul bonom al unchiului Harold, familia lui Ian si Terry iese din smogul britanic si intra în tragedia greaca. Însemnele ei abia remarcate în tensiunea care creste secventa cu secventa sunt labirintul (stradutelor întunecate), chipurile împietrite ale protagonistilor, (adevarate masti sub care mocnesc patimile, frustarile, lasitatea si remuscarea) si barca-pluta pe valuri care lovesc surd si anunta, sub stralucirea(aparenta) a unei zile perfecte, o ultima croaziera. Pe apele Styxului. Nu stiu daca Woody Allen a scris scenariul gândindu-se special la actorii Ewan McGregor si Colin Farrell (Ian si Terry), asa cum s-a întâmplat cu Scarlett Johansson în „Scoop“. Ce a iesit însa este un duo de zile mari, cu replici tac-a-tac, cu identificare perfecta cu rolurile, fara stridente, fara nuante cautate, un duet-duel actoricesc de mare clasa. Bine pus în valoare si contrapunctat de muzica de maestru (al suspansului pe partitura, al unui fior metafizic-sonor care te urmareste mult dupa finalul filmului) semnata de Philip Glass. Si de toate conotatiile numelui Cassandra, fiica lui Priam si a Hecubei, preoteasa lui Apollo, al carei vis e, de fapt, un cosmar. Am auzit de-atâtea ori ca de la comedie la tragedie nu e decât un pas, ca una o naste pe cealalta (nu conteaza ordinea). Daca vreti o mostra „pe viu“, cititi-l pe Woody Allen cel din ‚,Anarhie pura“, cartea aparuta la Editura Humanitas, în colectia „Râsul lumii“ si vedeti filmul „Visul Cassandrei“ (coproductie S.U.A.-Marea Britanie-Franta,2007). Merita.