Sora lui Ion
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura » Dictionar Caragiale
Autor: Gelu Negrea
Pardon? Cum vine asta, „autoportret spiritual“? În care dintre personajele „apologului“ ar trebui sã cãutãm imaginea autorului? Mã abtin sã rãspund...
Pe scurt, istoria din „Ion...“ este urmatoarea: într-o zi, „pe un zaduf de namiez“, la un han poposeste un flacau – „drumet sarac, ostenit si prafuit“ – care, la solicitarea calatorilor, îsi povesteste viata. Alungat din casa parinteasca împreuna cu „sora gemena, cu care de mititel nu s-a putut împaca“, Ion umbla „de colo pâna colo, slujind, când la un stapân, când la altul“, în vreme ce dusmanca-i parvine în elita cetatii, numarându-se printre foarte bogatele doamne de la curtea împarateasca. Hazardul (numele secular al destinului) îi aduce periodic pe cei doi frati fata în fata, fiecare întâlnire soldându-se cu un nou conflict. Cel mai recent se consumase cu o seara în urma când amândoi asista la concertul vocal al unui „vestit magar de prasila, sosit de curând de la-nvatatura, pe care împaratul (...) l-a fost trimis cu cheltuiala în strainatati, sa se desavârseasca-n scolile înalte la mestesugul cântarii frumoase“. Patrupedul, învesmântat sarbatoreste si împodobit cu fireturi, decoratii si zorzoane fel de fel, cânta „Carnavalul de Venezia“ cu variatiuni, stârnind entuziasmul general (al sorei, cu deosebire). Pe Ion, ragetele magarului îl zgârie însa pe creieri, drept pentru care slobozeste un fluierat „din rasputeri“ care ofenseaza întreg auditoriul. Este cotonogit temeinic si expulzat de la locul concertului. Tocmai când flacaul termina de povestit întâmplarea, la han îsi face aparitia, într-o „caleasca mare cu falaitar si cu o ceata de curteni“, sora geamana. Se încinge un aprig duel verbal pe tema calitatilor muzicale ale magarului împaratesc în care sunt atrasi si calatorii de la han. Desi nu asistasera la spectacol, ei sfârsesc prin a-si afirma cu vehementa dreptul de a le placea prestatia iconoclastului artist. Ion îi jigneste si-o mai încaseaza o data, dupa care pleaca „dracul stie-ncotro...“ În comentariile finale din editia „I. L. Caragiale - Opere“, aparuta în anul 2000 sub egida Academiei Române aflam, apropo de „Ion...“, urmatoarele chestii ilariante: „Apologul poarta amprenta unui autoportret spiritual. Tema profunda, conditia artistului, raporturile lui cu lumea si cu propria-i vocatie, reprezinta una din constantele meditatiei caragialiene, fiind prezenta...“ etc., etc. Pardon? Cum vine asta, „autoportret spiritual“? În care dintre personajele „apologului“ ar trebui sa cautam imaginea autorului? Ma abtin sa raspund... Cât despre sintagma „conditia artistului“ ce sa mai spun?! Cine o figureaza? Ion si sora lui în nici un caz: singura fiinta care are aici tangente cu arta este muzicianul paricopitat. Despre el sa fie oare vorba în nota îngrijitorilor editiei? Conditia sa o vizeaza consideratiile comentatorilor academici despre „raporturile lui cu lumea si cu propria-i vocatie“? Si, de fapt, care lume: a magariei sale sau a noastra, a oamenilor? La atare nazdravanii mai ca-ti vine sa exclami odata cu Creanga: cumplit mestesug de tâmpenie, Doamne fereste, si critica asta literara!... Daca în „Ion...“ exista o „tema profunda“, ea nu este, în nici un caz „conditia artistului“, oricât ne-ar placea noua sa vedem în revolta personajului titular oripilat de zbieretele magarului o reactie de bun simt fata de exhibarea desantata a nonvalorii. Sorry, nu-i vorba despre asta... Problema lui Ion în timpul concertului este aceea care îl macina dintotdeauna: ostilitatea la adresa sora-sii („ca la ce ma uitam mereu“, dupa cum recunoaste el însusi într-o paranteza). Nu atât vocalizele animaliere stridente îl scot din minti, cât entuziasmul meloman al femeii, freneticele ei manifestari de pretuire pentru solistul urechiat: „s-a ridicat în picioare, a-nceput sa bata din palme, s-a repezit la el, l-a luat de gât si l-a pupat si pe-o falca si pe cealalta, si, scotând de la mâna o bratara, care scânteia de departe, i-a petrecut-o pe dup-o ureche“. Ceea ce n-a „mai putut suferi“ Ion, determinându-l sa fluiere, a fost faptul ca, la fiecare zbieret al asinului, surioara-i „da din cap încântata, aruncându-i câte un trandafir...“. Probabil ca daca ea s-ar fi dovedit reticenta, Ion ar fi devenit responsabilul cu entuziasmul, întru împlinirea destinului lor maniheist etern si ireconciliabil: „– Unde te-ai duce, tot de mine ai sa dai (...) tot trebuie sa ne-ntâlnim! n-am sa te las! am sa-ti dau mereu peste bot si la cap! sa vedem: care pe care?...“. Incidentul muzical este, asadar, un simplu episod din razboiul la care sunt condamnati, de la nastere pâna la moarte, cei doi frati dihotomici care, de mici, nu se împaca, „necontenit se cearta si, cu cât cresc, din ce în ce mai rau se ocarasc si se bat pân' la sânge“. Data urmatoare, pretextul conflictului va fi altul. Mistica norocului, care l-a obsedat pe Caragiale toata viata, revine în forta în aceasta bucata târzie (textul a aparut prima oara în „Universul“ din 9 martie 1909). Ceea ce îi desparte fundamental pe frati este, în optica lui Ion (care se identifica straveziu cu aceea a autorului), împrejurarea „ca sora-sa a avut noroc; iar el, ba: ea a ajuns procopsita, doamna mare, primita pe la curti împaratesti“, iar el a ramas un biet hoinar sarac, „neprocopsit“, animat exclusiv de dorinta de a-i face ei zile fripte. Pai, cu asemenea target existential nici nu e de mirare!... De ce, totusi, la lectura simpatia cititorului se îndreapta mai curând spre zurbagiul Ion decât spre sora lui? În lipsa altor repere biografice, raspunsul trebuie cautat în acest episod al magarului cu veleitati artistice. În aparenta, sora lui Ion este o parvenita în mediul aristocratiei de la Curte, o snoaba care, din pura obedienta, simuleaza extazul fata de calitatile vocale ale animalului doar fiindca stie ca el este favoritul împaratului. Dar daca nu acesta este subtextul? Daca (fara sa vrea, poate) Caragiale ofera în „Ion...“ o parabola neasteptata a receptarii actului creator, în care rolul sorei sa se revele a fi cu totul altul? Nimic nu ne opreste, de exemplu, sa vedem în insolitul cântaret simbolul noutatii artistice absolute, al originalitatii socante care vexeaza marginitul simt comun al unui public conservator, precum se întâmplase odinioara chiar cu piesele lui Caragiale, fluierate copios la cele dintâi reprezentatii. (Atentie: cutuma realista este aceea care asimileaza pâna la echivalenta magarul cu afonia, dar cu „Ion...“ ne plasam într-un spatiu fabulos, pe teritoriul basmului, acolo unde regulile si normele curente se abroga, unde puricele se potcoveste cu nouazeci si noua de ocale de fier la un picior si sare pâna în slava cerului etc.) Ma întreb, prin urmare: daca, poate, cumva ideea subtextuala este ca numai pentru gustul rutinier al flacaului cântecul magarului împaratesc suna a zbierat, el fiind, de fapt, nou, revolutionar si minunat?! În acest caz, sora lui Ion ni se înfatiseaza într-o ipostaza cu totul remarcabila: ea este criticul vizionar care transcende mediocritatea ruginita a perceptiei comune, recunoaste originalitatea si valoarea noii maniere de exprimare artistica si încearca s-o impuna, constientizându-si în acest sens si contemporanii (publicul care striga, în final, „bravo! bravo! bis! bis!“). Fata de trogloditul Ion, sora lui face figura unui Maiorescu feminin scriind premonitoriu despre Eminescu. Sau, de ce nu?, despre Caragiale însusi („Comediile domnului...“).