Asediul cetatii eterne
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura polemica »
Autor: Alex. Cistelecan
Numeroase personalitati din tara si de peste hotare ma întreaba, de fiecare daca când ma vad în statia de autobuz, la tribuna, sau calare pe statuia ecvestra a lui Vittorio Emanuele, urmatoarele: „si ce mai faci tu Alex? Roma, serios? Si spune-mi tu atunci cum e sa traiesti în capitala unui stat fascist?“. La care eu raspund întotdeauna: pai, doamnelor si domnilor, dragii mei G. W. F. Hegel si bunul Dumnezeu, ce sa zic, daca e sa judecam dupa cetatea eterna, atunci înseamna ca sa locuiesti în capitala unui stat fascist e, în primul rând, fun. Te spargi de râs. Indiferent ca te uiti la televizor, la liberalii care argumenteaza în spirit fascist sau la fascistii care se justifica în chip liberal – vezi cazurile clinice mai jos –, ori ca te uiti în metrou, prin autobuz sau la coada la batrânicile tricolore, la pustanii înflacarati si îmbujorati sau la burghezii mari, mici si mijlocii cu fete de burghezi mici, mijlocii si mari, fascismul italian e peste tot acelasi: e fascismul lui domnul Goe si tanti Mita. Fascismul italian e, cum s-ar zice, cam tot atât de înfricosator si impunator pe cât de monumentala si grandioasa e manifestarea lui arhitecturala sub forma acelui gigantesc tort de nunta plasat în centrul Romei si intitulat dramatic Altare della patria. Fascismul italian e un banc. Ceea ce nu înseamna însa ca nu merita analizat. Caci sa nu uitam ca la fel de amuzant parea el si în anii treizeci, pâna ce au venit nemtii si, cu obisnuitul lor simt al umorului, l-au luat în serios. Se cuvine atunci, pâna nu apare din nou careva mai ursuz din fire la scena istoriei si ni-l fura de pe catedra, sa ne grabim sa-l inspectam mai pe îndelete. Care-i deci situatia cu fascismul italian? Care-i autobiografia acestei natiuni marete?
Doamnelor si domnilor, dragii mei G. W. F. Hegel si bunul Dumnezeu, ce sa zic, daca e sa judecam dupa cetatea eterna, atunci înseamna ca sa locuiesti în capitala unui stat fascist e, în primul rând, fun. Te spargi de râs. Ei, asa un Kafka de treaba mi-ar fi placut si mie sa citesc. Din pacate însa, aici, la noi, la poalele cetatii eterne, lucrurile nu se petrec tocmai la fel.
„Amprentarea romilor – o violare a drepturilor omului?“ Da' de unde! Treaba cu fascismul italian sta aproximativ asa cum o vede domnul Andrei Cornea. În articolul „Amprentarea romilor – o violare a drepturilor omului?“ din revista „22“ numarul 959, domnia sa are perfecta dreptate. De trei ori dreptate. În primul rând, fascismul italian nu consta, într-adevar, nicidecum în amprentarea romilor. Nu asa începe el si nici nu asa se sfârseste, sa fim noi linistiti. Dupa cum la fel de multa dreptate are domnia sa atunci când demasca ipocrizia de fond a reactiei ultragiate pe care natiunea româna se preface ca o are în aceasta situatie: în fond, nu suntem noi aia la care sa le dea lectii de fascism sau de eficienta în procesul de facut curatenie niste bieti amatori ca italienii (am citit-o si noi pe Hannah) (i) . Si, în fine, sa-i mai dam înca o data dreptate domnului Cornea atunci când observa ca gestul nostru de mica revolta pur verbala la adresa actiunii Guvernului italian e nu numai ipocrit, ci si, mult mai grav, perfect ineficient: un gest comod, cinic, burghez si reactionar, adica, într-un cuvânt: cum-e-mai-rau. În toate aceste puncte, domnul Cornea are dreptate. Si totusi, daca e sa inspectam mai cu atentie acest obiect delicat si perfect slefuit care e articolul distinsului nostru cercetator din Bucuresti, nu putem sa ne prefacem ca nu vedem cum, în cel putin doua locuri, atârna pe dinafara niste incoerente cât masa. Prima, sa zicem, nu-i chiar atât de grava, fiind doar o eroare de încadrare în grila de interpretare, o simpla inadecvare istorica s-ar putea spune, adica mai nimic, m-au ciuruit. Iata ce spune domnul Cornea: spune ca mult discutata decizie a Guvernului italian de a „discrimina“ un grup de cetateni (romii, luându-le amprente) nu este nicidecum o actiune rasista (asa cum striga într-un singur glas opinia publica), ci una pur democratica, deoarece aparenta „discriminare“ e facuta pe criterii de pura legalitate (a caror incidenta e adica incluziva si universala) si nicidecum pe criterii de rasa (a caror incidenta ar fi, într-adevar, excluziva si non-universala, deci discriminatorie). Prin urmare ea nu are cum fi o actiune de exceptie (în sensul unei stari de exceptie existente) a autoritatilor italiene, ci e, dimpotriva, doar un mod perfect legitim de a mentine regula sanctionându-i pe cei care se sustrag de la aceasta (si care, pur întâmplator si din nefericire, sunt în mod exclusiv romii). De unde mai rezulta, continua fara sa-si dea seama de offside domnul Cornea, ca actiunea de solidarizare cu romii a opiniei publice locale si europene risca sa fie cel putin inoportuna, dând la iveala prezenta unei periculoase tendinte generale de identificare cu ilegalitatea. Acesta e argumentul, în toata splendoarea lui. Eroarea nu-i mare, sa ne-ntelegem. Sa spunem doar ca ne pare rau sa-l vedem pe domnul Cornea îmbracat aici în tricoul echipei adverse, daca nu din alt motiv, macar pentru cel foarte simplu ca vor pierde meciul (ii) . Ceea ce nu-i tocmai grav, pentru noi cel putin. Gravitatea greselii, atâta câta putem admite, este însa ca domnul Cornea putea foarte bine sa aleaga ochelarii adecvati si sa ne povesteasca istoria de fata exact asa cum se petrece ea în realitate, daca într-adevar ar fi vrut. Caci atât eu cât si domnul Cornea am citit suficient Carl Schmitt ca sa putem confirma, cu mâna pe inima, ca desi actiunea unui guvern pare menita sa mentina regula, asta nu înseamna ca ea releva mai putin de o stare de exceptie. Caci starea de exceptie nu este o simpla realitate opusa normei si normalitatii, ci tocmai o tentativa disperata de a mentine regula: disperata, caci ea implica întotdeauna suspendarea temporara a chiar normei pe care încearca, astfel, sa o mentina. Asadar nu o simpla distrugere a regulii si normei, ci, dimpotriva, o actualizare a normei care ramâne suspendata între posibilitate si act, o potenta reificata, o dialectique à l'arrêt, ca sa ne-ntelegem mai bine. Si nu l-am adus întâmplator în discutie pe Carl Schmitt. Caci situatia actuala din Italia exact asta e si ea se numeste, în termeni tehnici, dictatura comisariala: în cazul de fata, o tentativa a statului nu de a prezerva regula si de a normaliza situatia imigrantilor (de când amprentarea acestora ar putea fi considerata o regularizare a statutului lor juridic?), ci de a administra si permanentiza conditia lor „delictuala“ si de incertitudine legala pe care tot el o genereaza. Ne place sau nu, conditia juridica a oricarui imigrant si strain din Italia este astazi – si va fi mâine si a cetatenilor italieni – perfect identica cu cea de care se bucura acum romii: una de irecuperabila ilegalitate, sau de perpetua pre-normalizare a statutului cetatenesc. O conditie politica si existentiala care releva de o deliberata includere prin excludere si de o stare de exceptie permanentizata. Adica într-adevar de fascism. Cât despre faptul ca ne solidarizam noi sau nu, deliberat, de jos, cu aceasta conditie de exceptie, el nu prea are într-adevar vreo importanta efectiva si, pe cale de consecinta, din exact acelasi motiv, el n-are cum constitui nici periculoasa manifestare a unei ineradicabile simpatii a opiniei publice pentru modelul paracetatenesc de tip Robin Hood. Ideea e ca oricum ne identifica si ne solidarizeaza cu ea, de sus, autoritatile, ca vrem noi, ca nu vrem (iii). Ceea ce ne aduce la a doua incoerenta din textul domnului Cornea. Care incoerenta e de-a dreptul sarmanta: conform domnului Cornea, aceste presupuse „masuri fasciste si de exceptie“ ale guvernului italian nu sunt, în realitate, decât o manifestare specifica oricarui guvern din lume, caci orice suveran încearca, în fond, prin masurile sale de control al populatiei, „sa cunoasca identitatea cetatenilor sai“. Memorabila imagine: un stat drept si just, mânat de nimic altceva în afara de dorinta sincera de a-si cunoaste în profunzime cetatenii. Presupun ca daca domnul Cornea ar fi scris „Castelul“ în locul lui Kafka, ar fi iesit un roman ideal pentru vacanta de vara. Îmi si imaginez universul birocratic pe care se pare ca si-l imagineaza domnul Cornea: nesfârsite siruri de birouri identice în care functionari, autoritati, parlamentari, ministri, presedinti, secretare si asa mai departe pe masura ce urcam etajele cabinetului notarial, rasfoiesc melancolici albumele cu fotografii ale milioanelor de cetateni necunoscuti, pun încetisor mâna pe telefonul de serviciu din dotare si suna la un numar ales la întâmplare din registrul populatiei, se întâlnesc cu cetateanul, povestesc, beau, deapana amintiri si se împrietenesc la catarama dupa care, pe post de happy end, se însoara desigur cu fiicele acelorasi minunati sateni de prin partile locului si uite asa din aceasta împreunare fericita a legii universale cu viata singulara ne alegem si cu explicatia autogenezei poporului român, italian, sau care vrem noi. Ei, asa un Kafka de treaba mi-ar fi placut si mie sa citesc. Din pacate însa, aici, la noi, la poalele cetatii eterne, lucrurile nu se petrec tocmai la fel. Excursus Ca sa ne întelegem mai bine. Nu zic ca romii ar fi sfinti. Nu sunt adeptul romantizarii culturii rome, nu cred în povestile cu satra, cortul si idila, si cu atât mai putin în variantele lor politice post-moderne care circula sub titulaturile political-correctness, multiculturalism etc. Genul acesta de liberalism întelegator te surprinde de fiecare data ca abia face doi pasi si da în fascism: conform perceptiei sale, odata ce am cazut – si am cam cazut – de acord ca romii reprezinta o cultura cu totul aparte, identitatea lor ar trebui prezervata ca atare, ferita de contactul cu modernitatea, conditiile de igiena si regulile de circulatie si pastrata astfel în vid, ca eventual material didactic, si sub un fel de vitrina prin care sa o putem urmari relaxati si fara amenintarea ca, Doamne fereste!, s-ar putea sa ne atinga. Cât priveste prezervarea propriu-zisa si implicita separare a romilor de contactul cu restul umanitatii, acestea nu trebuie sa se realizeze neaparat fascist pe fata, adica printr-o masura de relocalizare geografica; ea se poate multumi si cu o mutare mai prietenos-liberala, asadar cu o izolare pur notionala si conceptuala: ca tolerare a diferentei. Explicatia prin care acesti vrednici liberali îsi sustin acest extraordinar argument este, totusi, una curat fascista: cica motivul pentru care ar trebui sa izolam cultura roma în aceste lagare pe care de-acum le vom numi, frumos, muzee antropologice este ca, poate, la un moment dat, umanitatea se va gasi într-o situatie atât de nasoala încât s-ar putea sa ne folosim cumva de romi (nu se precizeaza exact în ce maniera ne vom folosi de dânsii: în scopuri de cercetare stiintifica, în scopuri de întretinere a hranei sau de pur spectacol? Probabil depinde de cât de dramatica ne imaginam ipotetica situatie maronie în care se va gasi umanitatea). Ei bine, decât asa un liberalism relativist si totusi fascist pe sub tricou, poate unii dintre noi ar prefera sa recurga în continuare la bunul si vechiul nostru universalism. Ca atare, modernitatea, fie ea cea armonioasa a lui Habermas sau cea dialectica a lui Adorno, ramâne destinul tuturor, în fata caruia nu poate si nu trebuie sa reziste nici o cultura locala, nici o identitate închisa si opaca, nici un adapost de magie si mit. Problema e însa ca nu despre asta e vorba aici. Nu e ocazia sa judecam relevanta culturala si istorica a etniei rome, pentru ca, din punctul de vedere al autoritatilor italiene, nu despre asta e vorba si evident nu asta conteaza (iv) . Înapoi în sala de curs Situatia trebuie privita din punctul de vedere din care pretinde ca vorbeste si domnul Cornea, adica din cel „obiectiv“ si „neutru“ al simplei legalitati. Or, din aceasta perspectiva si conform tuturor statisticilor si experientelor cotidiene, romii fura exact atât cât fura si ceilalti români din Italia. Fiecare are metodele lui, iar ale romilor nu (mai) sunt neaparat cele mai eficiente (v) . Cât priveste conditia de legalitate în care traiesc acesti oameni, nici nu mai trebuie sa recurgem la statistici ca sa observam identitatea dintre romi si ceilalti imigranti: romii au exact acelasi statut de legalitate ca si ceilalti români si imigranti de toate natiile din Italia, adica unul quasi-nul. Domnul Andrei Cornea inventeaza legende trubaduresti simpatice, e adevarat, atunci când încearca sa explice „conditia delictuala“ în care s-ar gasi sistematic si în mod exclusiv romii. Dar ele nu sunt mai putin pure legende: cica romii si-ar distruge deliberat actele ca sa nu poata fi urmariti si controlati de autoritati. Cine i-a spus asa ceva domnului Cornea? În primul rând, aceasta practica n-ar avea absolut nici un sens: daca te prinde politia fara acte la tine, te duce la sectie. Daca ai ceva acte la tine, poate se vor multumi prin a-ti lua datele. Prin urmare, e totusi bine sa ai ceva acte la tine. Acuma, în ceea ce priveste valoarea acestor acte, ajungem la eroarea numarul doi: deci, în al doilea rând, romii n-ar avea nici un motiv sa-si dea atâta osteneala în a-si distruge actele, pentru ca, asa cum spuneam ceva mai sus, aceste acte au oricum o valoare legala aproape nula. Sa-i amintesc oare domnului Cornea ca romii n-au cum sa fie imigranti ilegali în Italia – fiind si ei oficial integrati în Uniunea Europeana, ca si mine sau domnul Cornea, de prin 2007 – decât în cazul în care au stat pe teritoriul italian mai mult de trei luni fara sa obtina un permesso di soggiorno? Si ca, la modul în care sunt concepute în acest moment regulile de tranzit în interiorul UE – si care reguli nu prea au cum sa se schimbe fara ceva scandal – acest fapt, si anume durata sederii pe teritoriul italian, nu poate fi verificat în nici un fel de politistii care se întâmpla sa te opreasca si sa-ti ceara actele pe strada: asta pentru simplul motiv ca intrarea pe teritoriul italian nu mai e marcata prin nici o stampila în pasaport sau în cartea de identitate. Prin urmare eu se prea poate sa fi intrat ieri în Italia, dar din punctul de vedere al politistilor sa trec drept imigrant ilegal care sta aici de paispe ani. Sau se poate, dimpotriva, sa stau într-adevar aici de paispe ani dar sa reusesc sa-i conving pe vrednicii politisti de garda ca abia am venit. Ah, dar, veti spune, mai e acel utopic permesso di soggiorno, nu-i asa, care ne poate ajuta în încercarea noastra aparent disperata de stabilire a statutului de legalitate a imigrantului obisnuit din Italia. Sigur ca mai este si permesso-ul. Doar ca el vine, în cel mai bun caz, la sapte luni de la data depunerii cererii, si e valabil un an de zile de la aceeasi data blestemata de depunere a cererii. Ceea ce înseamna ca, oricum, chiar si în cel mai bun caz, în cazul în care permesso-ul este livrat „la timp“, posesorul sau se va afla în majoritatea timpului sederii sale într-o conditie de ireductibila ilegalitate. Asta, cum spuneam, în cazul cel mai bun. Pentru ca se prea poate – cunosc cazuri concrete – ca permesso-ul sa fie eliberat si înmânat posesorului mult dupa ce a expirat. Prin urmare si contra domnului Cornea: nu romii aleg conditia de delincventa si ilegalitate, ci ea este impusa tuturor. Birocratia italiana, aparent atât de simpatica în dezorganizarea ei boema, e în realitate o masinarie nemteasca atunci când e privita prin prisma scopului pentru care a fost creata si instituita: impunerea si permanentizarea statutului „temporar“ de pre-regularizare, intensificarea exploatarii fortei de munca prin mentinerea acesteia pe pragul de intrare în legalitate. Nimic nou sub soare: în fond, e aceeasi straveche si eterna lupta de clasa, care acum se vede obligata de istorie sa îmbrace hainele si metodele starii de exceptie. Ce legatura au toate astea cu lupta de clasa? Haideti atunci sa cotrobaim putin prin sertarele si background-ul fascismului italian de astazi. În caietele de notite ale oricarui economist care se respecta, la rubrica Italia din tabelul tarilor puternic industrializate apare un asterisc plasat lânga mentiunea „exceptia italiana“. Exceptia italiana denumeste modul în care fratii nostri din rândul din fata au înteles sa opereze strategic la nivel economic în noile conditii impuse de concurenta sub centura pe care ne-o practica tigrii asiatici în ultima vreme. Mai exact, decizia guvernului italian a fost nu sa se reprofileze masiv pe sectorul tertiar si pe munca imateriala, asa cum au ales toti ceilalti baieti din corul G8, ci sa continue sa insiste în principal pe munca în fabrici si uzine, afectând însa aceasta realitate a modului si a raporturilor de productie ce releva mai degraba de epoca de aur a capitalismului (les trentes glorieuses) cu o mica schimbare. O simpla schimbare de ambalaj, ca sa fiu mai precis. Au pastrat, asadar, sistemul de productie asa cum era, doar ca, dupa ce au închis frumos toata cutia, au lipit pe ea cu litere de-o schioapa un brand nou sau, mai bine, nu orice brand, ci brandul suprem însusi, adica numele ca atare: made in Italy. Da, deci, asa cum va povesteam, în ziua aceea toata Italia a devenit „Italia“. Boris Groys afirma (vi), pe buna dreptate, ca în comunismul sovietic punerea în limbaj a societatii era atât de accentuata încât pâna si produsele de consum erau adevarate manifeste ideologice si, ca atare, a protesta împotriva pantofilor sau a pulpei de porc însemna a protesta împotriva regimului politic însusi. Ei bine, acestea fiind zise, putem concluziona ca în Italia, ca urmare a deciziei istorice de îmbranduire pe care a luat-o aceasta natiune, orice produs de mic consum – de la mâncare si haine pâna la masini si motociclete – este atât de impregnat cu la patria încât a protesta împotriva lor si a nu le trata cu respectul cuvenit înseamna a te face vinovat de terorism si/sau spionaj si/sau imigratie clandestina si a fi, ca atare, condamnat conform legilor la luarea amprentelor si deportarea în muzeul tolerantei antropologice. Iata de ce fascismul italian e de râs: e un fascism de pizza, Barilla si scootere Vespa, pentru ca patria, la mamma si figliolo-ul înseamna aici pizza, Barilla si scooterele Vespa. E o parodie de fascism, dar asta nu înseamna ca el nu merita studiat. Caci daca ne uitam mai atenti la aceasta panorama de-un comic, se pare, irezistibil, observam ca în spatele ferestrelor din palatul Chigi sunt câtiva care iau consecvent notite si care nici nu prea par sa râda. Deci daca ne uitam mai atenti, cum spuneam, observam oarecum surprinsi ca, pe cât de hilar pare fascismul italian în piata si prin bucatarii, pe atât de serios sunt deja adoptate paradigmele sale în cabinetele de conducere. Si pâna ce structurile încep sa iasa în strada nu-i niciodata foarte mult timp (vezi Seminarul XVII). Dar poate ca înca nu ne-am convins de legatura cu lupta de clasa. Sa mai deschidem atunci un sertar. Deci, spuneam ca, la acea data istorica de memorabila îmbranduire, conducerea Italiei a decis sa mentina acelasi sistem de productie taylorist, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Si totusi ceva se întâmplase între timp: aparitia, la Orient, a unei forte de munca disponibile în cantitati aproape nelimitate si dispuse sa lucreze pe niste sume de zece-douazeci de ori mai mici decât forta de munca disponibila în Italia. Ca atare, în conditiile în care toate guvernele europene s-au grabit sa le dea liber muncitorilor autohtoni si sa lase fabricile si uzinele sa paraseasca în viteza corabia patriei cu directia spre Rasarit tot înainte, guvernul italian n-avea cum sa-si trimita si el fabricile în tarile calde, pentru ca atunci n-ar mai fi putut miza pe brandul sau de succes, il made in Italy. Ca atare, el a fost nevoit sa invite (pe un ton mai prietenos sau mai putin prietenos) în propria-i curte, în dulcele belpaese, o parte tot mai mare din aceasta venerabila forta de munca asiatica, est-europeana sau africana care oricum statea doar pe margine si astepta cu nerabdare sa fie chemata în teren. Doar ca, multumita sau nemultumita intenselor lupte muncitoresti care au strabatut Italia în anii 60-70, salariile minime pe care forta de munca italiana le stabilise la domiciliu nu ar fi permis în nici un fel asigurarea unui profit sustinut de catre noile vechi corporatii italiene. Ca atare, tot acest influx de forta de munca din exterior a trebuit sa fie directionat catre sectorul muncii la negru: în acest fel, corporatiile italiene îsi asigurau continuitatea profitului si rezistau concurentei impuse de piata asiatica a fortei de munca, iar, pe de alta parte, statutul de invidiat pe care muncitorul occidental îl câstigase dupa decenii de lupta era, si el, formal respectat. Atâta doar ca din contractul colectiv de munca semnat la sfârsitul anilor saptezeci se insista mai degraba pe o clauza care pâna atunci trecuse neobservata: si anume pe clauza care stipula ca, desigur, toate drepturile muncitorului si doleantele sale vor fi satisfacute, cu conditia ca el sa fie, totusi, un angajat al corporatiei respective. Un angajat, adica desigur unul cu acte în regula. De unde obtinem, cum prevesteam, explicatia „ineficientei“ structurale a birocratiei italiene: pentru ca portile uzinelor sa fie mereu întretinute cu combustibilul lor vital, si anume forta de munca ieftina si docila, toti acesti imigranti care vin cu milioanele trebuie mentinuti din punct de vedere juridic într-o stare de nedefinita pre-legalitate. Si în aceasta situatie fiind ei, e absolut normal si explicabil, asa cum observa si domnul Cornea, sa vrei sa le iei amprentele: nu ca sa-i legalizezi, si nici ca sa-i trimiti acasa, ci ca sa stii totusi pe cine exploatezi. Berlusconi 4 ever Dar toate aceste conditii impuse în peninsula de intrarea sistemului capitalist mondial într-o noua etapa a evolutiei sale îsi gasesc, de fapt, expresia în alegerile politice care au avut loc în Italia acum doar câteva luni. Acum câteva luni, trebuie s-o spunem, toata Italia era în sarbatoare. O sarbatoare neagra, e adevarat, cu mii de patrioti înflacarati adunându-se în pietele marilor orase si salutând rezultatul alegerilor cu mâna corect întinsa la orizontala. Si aveau motiv sa se bucure: fricile lor tocmai fusesera confirmate, sau, mai exact, ele tocmai se auto-confirmasera, prin schimbarea de guvern pe care o impuneau. Caci votul italian asta a fost: expresia fricii. Dovada retorica victimara pe care viitoarea majoritate de dreapta a mizat în campania electorala (exemplificata aici printr-un slogan al Lega nord): „Indienii nu au regularizat imigratia si au sfârsit în rezervatii. Gânditi-va la asta“. Ne-am putea gândi la asta si întreba cum de cinismul evident al acestei declaratii, care vine tocmai din partea acelora care se straduie sa împiedice regularizarea imigratiei si care se pregatesc sa aplice tocmai un astfel de model „rezervational“ imigrantilor, cum de cinismul ei nu a fost demascat ca atare de o eventuala stânga victorioasa? Motivul e ca stânga era mai ocupata cu o frica secunda: frica de frica dreptei (vii) . Stânga era adica scindata între teama ca delirul securitist al dreptei va duce la înrautatirea situatiei si constiinta faptului ca abandonarea acestui filon electoral al fricii ar însemna aproape sigur înfrângerea în alegeri. Pe scurt, stânga era ocupata în alegeri sa traga cât mai la dreapta. Caci cam asa se întâmpla mai nou cu partidele si candidatii de stânga (de la Ségolène, la Obama si pâna la Veltroni): întâi se instaleaza oficial în partea stânga a esichierului politic, apoi, odata asigurat votul cetateanului de stânga, care, în lipsa de alternative, voteaza orice si pe oricine numai sa aduca fie si nominal a stânga, strategia electorala consta în virajul cât se poate catre dreapta, în încercarea de a aduna cu grebla cei câtiva alegatori pierduti din graba de dreapta care marsaluieste spre o noua victorie sigura. Uneori, stânga se angajeaza cu atâta încredere în acest joc electoral încât la sfârsit se întâmpla, ca PD-ul lui Veltroni, sa adopte o politica de securitate care depaseste cu mult la dreapta, prin decizie si devotament, platforma rivala a dreptei oficiale. Câteodata se întâmpla chiar ca ea sa continue pe aceeasi strategie si dupa ce a pierdut alegerile, ca acelasi PD al domnului Veltroni care se plânge, acum, liberal, ca guvernul Berlusconi a concediat 7000 de politisti si ca s-a dus ca atare naibii securitatea oraselor italiene (asta cu toate ca, asa cum sustine orice statistica, orasele din peninsula sunt dintre cele mai sigure din Europa si în ciuda situatiei concrete în care oricum, chiar si fara cei 7000 de politisti trimisi în vacanta, la fiecare colt de strada sta pregatit câte un carabinier care se antreneaza tragând la tinta cu mitraliera). Dar asta sa fie oare întreaga miscare de stânga din Italia? Desigur ca nu. Exista si aici, ca si în Franta cel putin, o stânga „care nu tradeaza“. Si daca se întâmpla sa se regaseasca în fata acestui double bind în care se regaseste toata stânga de astazi, scindata adica iremediabil între exigentele fortei de munca si nevoile celor nevoiasi, adevaratele partide de stânga reactioneaza coerent cu situatia de ansamblu si actioneaza, prin urmare, în sine total contradictoriu: cu o mâna pretind ca îi reprezinta pe toti membrii fortei de munca oficiale (si care sunt astazi o mâna de „precari“ italieni în serviciu si câteva milioane de fosti sau potentiali muncitori italieni aflati momentan în somaj perpetuu), si cu cealalta mâna refuza sa intre în competitia generala de delir securitar si, ca atare, esueaza tocmai în încercarea de a-i reprezenta pe cei pe care pretind ca îi reprezinta, fricile acestora – acum mici burghezi actuali sau în devenire – fiind legate tocmai de amenintarea pe care o reprezinta imigratia la negru pentru locul lor (actual sau potential) de munca (viii) . Fireste ca exista si o stânga coerenta cu propriile-i principii, coerenta într-o asemenea masura încât accepta cu toata inima contradictia deschisa în care aceste principii o împing. Vechiul Partid Comunist Italian fusese timp de mai bine de un deceniu a doua forta politica a tarii (si, daca e sa credem unele relatari, ar fi fost prima daca nu era conlucrarea strânsa dintre CIA si Mafie). Gruparea Sinistra arcobaleno, oarecum mostenitoarea sa în epoca noastra sinistra, s-a dovedit a-i fi o vrednica urmasa. Doar ca, vorba lui Brecht, ar fi meritat un popor mai rasarit. A fost singura grupare care n-a prevazut, în propria-i platforma, nici o masura de înnasprire a legilor sigurantei publice. Rezultatul: nici macar n-a intrat în Parlament. Poporul italian si-a spus apasat cuvântul: „cine nu vrea sa faca pe politistul si sa se joace de-a hotii si gardistii în fruntea natiunii, sa stea mai bine acasa“. De la teorie la practica, de la posibilitate la act: starea de exceptie. În aceste conditii de delir în masa, singura axa care structureaza politica italiana si pe care se pliaza întreaga societate italiana este trasata de panica securitara si de chestiunea imigratiei. În contextul acesta si asa incendiar, deciziile recente ale Guvernului italian par nu doar sa puna lemne pe foc, ci, mai mult, sa întretina flacara mocnita a acestui avânt fascist oarecum spontan si neorganizat cu combustibilul oferit de structurile legale si paradigmele politice de care avea nevoie. Decizia de folosire a armatei pentru asigurarea ordinii în interior si de instituire a unor patrule cetatenesti în acelasi scop, decizii care sosesc în conditii de mentinere fortata a imigrantilor într-un regim de ilegalitate si non-reprezentare politica, chiar daca nu au un impact efectiv extrem de vizibil în realitate, marcheaza, din nefericire, la nivel de paradigma politica, depasirea de nepermis a unei bariere în logica guvernamentabilitatii: de-aici înainte, distinctia schmittiana dintre dusmani exteriori si prieteni din interior, opozitiile clasice dintre normalitate si stare de urgenta, dintre razboi si pace, s-au dizolvat. Idila liberala a integrarii cu binisorul si a tolerantei cu mâna la nas si-a trait si ea traiul. Miscarea de exod care traverseaza astazi Italia si restul Europei occidentale nu are, în acest moment, decât o sansa, si ea presupune o absolut necesara constientizare a acestei schimbari radicale de macaz a politicii italiene, astazi, si occidentale de ansamblu, mâine. În locul izolarii si dezradacinarii care au marcat pâna acum conditia oricarui imigrant, exodul multitudinii trebuie sa puncteze la solidarizare si auto-organizare, prin ocuparea treptata a teritoriului si prin autogestionarea sa în regim de democratie directa si participativa. În fata violentei fasciste care tocmai si-a primit binecuvântarea si legitimarea din partea autoritatilor politice, imigrantii nu au alta solutie decât sa raspunda cu aceeasi moneda. Nu ei au decretat acest razboi civil, si nu ei sunt cei care-l vor pierde. PS: Certo ca nu-i niciodata usor sa gândesti si sa scrii cu istoria suflându-ti în ceafa. Dar cu atât mai greu e sa faci aceleasi miscari în situatia în care istoria ti-o ia încetisor în fata si se-apuca sa mai si rupa ritmul. În clipa în care închei aceste rânduri, se împlinesc deja 5 ore de când istoria ne-a luat-o înainte si starea de urgenta a fost oficial extinsa la întreg teritoriul Italiei.
NOTE (i) Si totusi un cititor înca atent ar putea ridica îndreptatit mâna si întreba timid din fundul salii: „ma iertati domnule profesor, dar ce legatura are asta cu discutia de fata? Si ce-i daca noi, românii, suntem mai fascisti din fire decât italienii? Justifica asta cumva fascismul „moderat“ al italienilor? Sau cumva îl explica? Si-atunci, ma iertati înca o data pentru interventie, nu cumva ati gresit sala de curs?“. (ii) „Teoria marxista este atotputernica si indestructibila pentru ca e adevarata“ (Lenin, tot din fundul salii). Desigur, cu asta suntem profund de acord toti din cei de fata. Dar asta nu înseamna ca, asa cum din nou cu totii suntem pe cale sa convenim, fascismul n-a învins în cele din urma, la masa verde a istoriei si conform tuturor statisticilor si evidentelor de care dispunem. Fireste ca Marx a avut dreptate. Problema e ca istoria s-a înselat. (iii) De-aici si pâna la impunerea generala, asadar inclusiv pentru cetatenii autohtoni, a unei conditii de legalitate „exceptionala“ nu mai e decât un pas – si pentru multe tari europene pasul a fost deja facut. Introducerea în Occident a cartilor de identitate biometrice se plaseaza, contrar a ceea ce spune domnul Cornea, într-un regim de control al identitatii „in corpore“ esential diferit si cu totul îndepartat, ca paradigma de legalitate, de vechile deja carti de identitate cu poza si adresa, si mult mai învecinat, din pacate, de cazurile extreme si totusi „normalizate“ la un moment dat, de identificare activa (în sens aristotelic), adica de tatuare a identitatii abstracte direct pe piele. Caci de la principiul adoptat recent în care corpul îsi produce urma în mod direct, asadar fara intermediarul reprezentarii (fotografia, adresa, statutul civil si personal), distanta e infima pâna la urmatorul nivel de delir identitar al statului, în care nu corpul îsi lasa direct urma de identitate abstracta, ci, invers, identitatea abstracta se imprima direct în piele, sau, altfel spus, corpul si urma devin unul si acelasi lucru: o viata nuda si tatuata. (iv) În ciuda evidentei acestui fapt, trebuie, din pacate, sa mentionam ca exista unii care se prefac ca nu pricep cum sta treaba si care pretind astfel ca atitudinea agresiva a autoritatilor italiene vizavi de români si romi s-ar datora necunoasterii în profunzime a acestei comori de umanitate si latinitate care este cultura româna reala, autentica si adevarata. Drept pentru care acesti înalti umanisti se grabesc sa bage mâna-n buget si deci în buzunarele noastre ca sa organizeze de urgenta, în aceste focare de ignoranta care sunt orasele italiene, sarbatori câmpenesti de cunoastere aprofundata a naturii românesti. Ca si cum, odata ce italianul de rând ar vedea minunatele noastre scaune din lemn autentic cioplite „rustic“, adica în jurul nodului, sau covoarele nostre nepretuite în rosu, alb si negru si care arata ca niste cârpe a priori, sau ar auzi ceva Maria Tanase sau Negura Bunget, i s-ar frânge automat inima de piatra, i-ar da lacrimile si ar sari de gâtul bietilor români, cerând insistent iertare si promitând ca face urgent cinste cu un esspresso. Mai trebuie oare sa precizam ca, în ciuda milioanelor cheltuite cu atâta generozitate de doamnele de la ICR, înca n-am vazut venind nici un espresso? (v) Acum câtiva ani toata Italia gemea de durere, strivita, chipurile, de cizma imigrantului albanez. Apoi a venit rândul celui ucrainian. Apoi al marocanului. În ultimii ani, a venit rândul românului, iar în chiar lunile care au precedat alegerile, acesta tocmai îsi juca partea culminanta a rolului sau: zi de zi concetateanul nostru a fost protagonistul primelor pagini ale ziarelor ca urmare a vreunui furt, viol sau crime. La un moment dat îti venea sa si deplângi disparitia solidaritatii est-europene si faptul ca imigratii albanezi, moldoveni sau bulgari nu ne dau o mâna de ajutor ocupând si ei primele pagini cu o crima-doua, macar cât sa tragem si noi o gura de aer. Dar fratii nostri albanezi, moldoveni sau bulgari nu ne-au auzit. Deci, ca urmare a nesimtirii lor, pentru luni bune, am ramas doar noi, românii, sa asiguram potentialul de criminalitate necesar paginilor de garda ale ziarelor italiene. Iar dupa alegeri, brusc, imediat – nimic. Peste noapte, românii din Italia s-au calugarit în unanimitate. Sau cel putin asa s-ar zice daca ne-am lua dupa media. Singurii care se pare ca nu si-au dat seama de noua împaratie a moralitatii absolute din Italia – în conditiile în care pâna si domnul Ratzinger a sesizat cu bratele deschise noua raza de lumina si de apa calda ce se lasa asupra enoriasilor din peninsula afirmând ca „apreciaza profund schimbarea politica“ – asadar singurii care nu s-au prins de metamorfoza anabazica prin care trecea societatea italiana si de noul ei entuziasm pentru legalitate se pare ca au fost romii. Sau, cel putin, asta ar trebui sa deducem daca ar fi sa ne încredem, din nou, în mass-media. Sau, s-ar putea ca toata epopeea italiana cu identificarea tapului ispasitor sa se soldeze, în sfârsit, cu desemnarea romilor pentru simplul motiv ca nici un stat nu s-a grabit sa si-i recunoasca drept cetateni si ca, mai ales, statul român s-a multumit sa comunice de dupa Carpati un sec „dati-i înainte, ca nu-s de-ai nostri“. Dupa cum, în fine, s-ar mai putea ca aproape tot ce s-a reportat în presa italiana în ultimii ani si, în special, în ultimul an, sa nu fie altceva decât exemplul de manual a ceea ce se numeste campanie de dezinformare. (vi) Boris Groys, „Le post-scriptum du communisme“, Libella-Maren Sell, Paris, 2008. (vii) Urmând aici acelasi model pe care Badiou l-a depistat în ultimele alegeri din Franta, cf. Alain Badiou, „De quoi Sarkozy est-il le nom?“, Paris, 2008. (viii) Pentru o expunere remarcabila prin claritate si concizie a acestei tensiuni iremediabile care scindeaza astazi electoratul stângii între producatori si saraci, muncitori legali si imigranti la negru, vezi G. A. Cohen, „If You're an Egalitarian, How Come You're So Rich?“, Harvard University Press, Cambridge Massachusetts, London, 2000, pp. 100-115.