Noica din mijlocul familiei
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura »
Autor: Alina Orlea
„Treziti-va, suntem liberi!“ sunt cuvintele adresate celor doi copii ai sai, Alexandra si Razvan, de Wendy Muston, fosta sotie de origine engleza a lui Constantin Noica, de care se despartise de comun acord, în 1948, de teama represaliilor comuniste si cu speranta clara de a le putea oferi un viitor mai bun acestora. Sunt spuse vesel si puternic, într-o dimineata cetoasa si cenusie de septembrie, pe peronul garii din Viena, unde „vedeam, miroseam, traiam pentru prima data libertatea“ (p. 145) – dupa cum îsi aminteste, respectând regula memoriei inocente, autoarea volumului de amintiri publicat recent de Editura Humanitas.
Ghetoul rosu O aparitie care se încadreaza într-un gen gustat, în care povestea vietii cuiva este cu atât mai valoroasa, cu cât transforma în personaj o personalitate a vietii culturale românesti. Atuul submersiunii în trecutul barbariei proletcultiste este tocmai imaginea filosofului Constantin Noica, surprins în ipostaze inedite, familial-idilice, care ajuta la completarea lacunelor din biografia filosofului. Noica-tatal, Noica-bunicul, Noica-supravietuitorul sunt imaginile prin care fiica îi aduce un ultim tribut gânditorului care a marcat cultura româneasca a secolului trecut. O remorare simpla si sincera a unei perioade al carei tragism transpare din imaginile halucinante, amalgamate de memoria copilului de 11 ani cu trairile exaltate ale vietii în climatul protector al familiei. „Miracolul oricarei copilarii“, scrie Alexandra Wilson, „este ca, oricât de apasatoare ar fi împrejurarile în care se petrece, sufletul copilului pastreaza o inocenta sub atingerea careia totul împrumuta ceva din farmecul unui basm s…t. Din acest motiv, nici o copilarie nu poate fi urâta, oricât ar fi de hidoase conditiile în care traiesti“. O viata reconstruita pe trei planuri socio-temporale: România în deriva obsedantului deceniu versus România în glamour-ul interbelic si paupera Anglie a imigrantilor eliberati din blocul comunist. Ni se înfatiseaza o Românie-ghetou, în care toata lumea respira o teroare permanenta, ruinatoare si sufocanta, la gândul ca oricine poate fi oricând privat de (pseudo)libertatea care mai era îngaduita si ca oamenii pot disparea în spatele unor ziduri neidentificate, lasând în urma familia, minimul de fericire la care mai au acces. O tara cu usile zavorâte si cu vorbiri în soapta, terifiata de proximitatea batailor la usa în miez de noapte, privata de drepturile de a mai râde, de a vorbi liber si de a mai spera, un univers a carui cadere libera parea ca nu se mai sfârseste: „Grandoarea orasului se stinsese. Pietele si parcurile erau pline de steguri rosii, de afise gigantice cu conducatorii de atunci si de lozinci enorme îndemnându-i pe proletari sa se uneasca peste granitele tarii. Statuile enorme ale lui Lenin si Stalin erau atât de dispretuite de oamenii normali, printre care ne numaram, încât niciodata nu le priveam direct, de teama ca, facând vreo grimasa involuntara, puteam da de necaz, si asta fiindca soldatii si securistii în haine civile erau prezenti pretutindeni“. Viata la conacul Andronache Tulburator este ca situatia e resimtita acut si de privirea inocenta a unui copil, devenit peste noapte paria prin alianta al unei societati ce marginalizeaza elita pentru simplul motiv ca este susceptibila de independenta în gândire. Copiii lui Noica au învatat de mici sa taca, sa se autocenzureze, sa îsi aleaga cu grija prietenii, sa îsi înfrâneze pornirile expansive specifice vârstei. Ei sunt capabili sa faca distinctia între falsele valori impuse de reprezentantii ipocriti ai sistemului si adevaratele valori învatate de la tatal lor (speranta, gustul pentru arta, pasiunea pentru lectura, placerea conversatiei civilizate): „Învatatorul nu ne încuraja defel sa ne folosim mintea proprie, dimpotriva: ne cerea doar sa repetam, ca niste papagali, idealurile comuniste s…t trebuia sa dam impresia ca ne simtim recunoscatori pentru cinstea care ne fusese acordata prin acceptarea noastra în rândurile organizatiei de pionieri si, în consecinta, era de datoria noastra sa raspândim vestea cea buna printre copiii care nu avusesera norocul sa faca parte dintre cei alesi“. Duc o disciplinata viata dubla, comportându-se în public potrivit uzantelor comuniste, pentru ca abia acasa sa redevina ei însisi. Atât viata de la conacul Andronache, unde le este îngaduit sa locuiasca în urma deposedarii burghezilor datorita unui artificiu legislativ – mama cedeaza casa unei vecine sarace -, cât si vizitele anuale la domiciliul fortat al tatalui îsi pastreaza o aura idilica. Zgomotul masinii de cusut Sienger, mirosul izbitor de naftalina, glacialitatea beciului, lustrul sobelor de teracota, bucuria de a se juca cu noua papusa de celuloid, savoarea gustului mamaligii si al pâinii cu dulceata, odihna reconfortanta pe prispa casei, dar si teama obsedanta de „a fi data la tigani“ si, mai ales, „plimbarile în stil“ cu trasura prin Câmpulung sunt datele unei copilarii bulversate de vârtejul istoriei. Aflata la vîrsta ierarhizarii experientei de-o viata, Alexandra Noica-Wilson rememoreaza prea putinele momente petrecute în compania tatalui. Apasând pedala trairilor usor nostalgice, evoca cele trei întâlniri ulterioare stabilirii în Anglia (1972, 1977 si 1983). Predomina emotia, reveria, exaltarea justificat egoista, surescitarea: „Nu mai voiam sa dorm la gândul ca, în felul acesta, pierdeam din timpul pe care as fi putut sa-l petrec cu el s…t Îmi fusese atât de dor de el, încât, fara voia mea, faceam figura unei fiice care, din prea multa dragoste, ameninta sa îsi sufoce tatal! Îl însoteam pretutindeni si, într-o zi, mergând doar noi doi într-o excursie cu autocarul, am trait bucuria ca, pentru câteva ore cel putin, tata sa fie numai al meu“. O carte-document Fara a avea valoare literara (cartea cuprinde pe alocuri descrieri banale, lipsite de nuante, plus trei poezii patriotarde în final), volumul de amintiri în discutie se justifica prin valoarea sa documentara, doua fiind momentele care vor fi atasate biografiei lui Noica de acum încolo: justificarea refuzului de a se exila, data lui Eliade si lui Cioran („Are o opera de terminat în România si trebuie sa profite de acesti ultimi ani de viata pentru a încheia ceea ce-si propusese sa scrie, cu atât mai mult cu cât regimul îi permisese din nou sa publice s…t simtea ca poate sa scrie doar în limba româna si doar în tara lui natala, pe care o iubea cu adevarat“) si momentul de profunda emotie al comuniunii de-un ceas pe muzica lui Mahler a unor oameni care, iubindu-se, au suferit („A fost un moment unic. Muzica se revarsa si nimeni nu rostea niciun cuvânt... Eram toti trei într-o armonie perfecta“). Adresat initial publicului englez, volumul cuprinde date care pot fi considerate redundante de publicul românesc specializat, si pastreza linia corectitudinii politice, identificând drept cauza unica a arestarii lui Noica apartenenta la „detestabila clasa a burghezo-mosierimii“ si disimulând activitatea prolegionara, desfasurata în perioada 1938-1939, prin ferventele articole publicate în presa vremii. O perspectiva care, totusi, cu greu i-ar putea fi imputata celei pe care Dan C. Mihailescu o numeste, datorita sinceritatii si devotamentului de care da dovada, „fiica pe care ar invidia-o toti tatii de azi“.