Iesirea din transeele latinitatii estice
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura literatura » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
S-au împlinit nu demult 190 de ani de la nasterea lui Vasile Alecsandri. Acceptat cvasiunanim (a existat, poate mai persista, si opinia ca poetul ar fi venit pe lume în 1821!), 1818 este totusi consacrat de istoriografia literara ca fiind anul sau de nastere. Adica exact cu un secol înainte de Marea Unire, pâna la care trebuia savârsita însa cea mai importanta: a Principatelor Române, act istoric literalmente fundamental pentru natiunea si statul român, al carui artizan de frunte a fost marele om cu vocatia întemeierii. Dar, daca data nasterii a fost si poate înca mai este controversata, anul încununarii lui Alecsandri, la Montpellier, pentru oda „Cântecul gintei latine“, e sigur: 1878, adica la scurt timp dupa proclamarea Independentei. Numaram, deci, 130 de ani de la acel eveniment românesc produs în spatiul european. Însemnarile de fata îmi sunt prilejuite si de o alta data calendaristica, marcata în aceasta vara de scriitori, muzeografi, alti oameni de cultura, la Mircesti, acolo unde se afla si muzeul memorial Vasile Alecsandri. Este vorba de împlinirea a 80 de ani de la ridicarea, aici, în curtea conacului, în 1928, de catre Academia Româna, a mausoleului Poetului. Revenit – pentru a câta oara!? – la Mircesti, ma gândesc, iata, ca de undeva dintr-un sat din Moldova s-a putut intra direct în Europa. E drept ca satul nu e unul oarecare. E chiar Mircestii lui Vasile Alecsandri. „Contaminat“, se vede, de limbajul si sintagmele obsedante ale timpului destul de confuz si dominat de clisee stupide pe care îl traversam folosesc, si eu, verbul a intra. Dar evenimentul petrecut într-o primavara îndepartata a veacului al XIX-lea îmi sugereaza si un alt verb, în acest caz, cred, mai sugestiv si mai definitoriu: a iesi. Mi se pare, deci, ca Premiul obtinut atunci de Vasile Alecsandri cu „Cântecul gintei latine“, premiu decernat, cum se stie, de juriul felibrilor la propunerea lui Mistral, marca, de fapt, iesirea Scriitorului român din transeele latinitatii estice. Desi tradus în multe limbi, ca urmare a laurilor de la Montpellier, „Cântecul gintei latine“ nu a avut nici pe departe, si nici nu putea sa aiba, ecoul unei capodopere artistice. Numai ca el însemna mult mai mult decât o scriere literara, de ar fi fost ea si geniala, fiindca depasea prin semnificatia sa inaugurala sfera larga si totusi strâmta a esteticului, a literaturii. Alecsandri nu era doar un scriitor, un artist, un „bard“, eventual revoltat sau „disident“. Era si un lucid om politic, un rafinat diplomat, care contribuise în mod esential la impunerea în constiinta europeana a statului national unitar român, dupa ce el însusi, împreuna cu ilustrii sai prieteni de idei si de idealuri, între care cel ce devenise primul conducator al acestui stat – Alexandru Ioan Cuza – îl creasera. Vocatia de ctitor Alecsandri era, în fond, un european pur-sânge în casa sa din Lunca Siretului, de la Mircesti, unde se reîntorcea din desele si lungile sale calatorii de-a lungul si de-a latul continentului, si un nationalist luminat dar inflexibil, dincolo de aerul sau jovial si tolerant, atunci când pasea pragul palatelor pariziene si al cancelariilor occidentale. Predestinat „începuturilor de calendare“, stia bine ca la temelia unor mari constructii nu e nevoie sa pui neaparat capodopere. Mai importanta decât capodopera este perspectiva capodoperei. Mai importanta decât valoarea în sine a poeziei premiate era atunci deschiderea pe care poema ce avea sa devina atât de cunoscuta o genera printr-o recunoastere a unui juriu european. O deschidere premeditata, fara îndoiala, de Alecsandri si mai mult ca sigur chiar de Mistral însusi care propusese acordarea premiului. Pentru ca, la urma urmei, nimic nu e întâmplator în lume si în istorie... Reputatul specialist în literatura secolului al XIX-lea, un istoric literar cum putini mai avem astazi, Florin Faifer, îl portretizeaza astfel pe Alecsandri: „Cu firea lui senina si echilibrata, Alecsandri parea ca trece prin viata cu o anume nonsalanta, gata oricând sa guste o placere cu delicii de rafinat epicurean (...) E uneori infatuat si distant, mai ales vizavi de noua generatie, dar are un suflet duios, generos, afectuos cu cei apropiati. Acest om pe care Eminescu l-a vazut «vesnic tânar si ferice» a fost un entuziast, un neobosit combatant întru împlinirea visurilor generatiei sale: Unirea si independenta nationala. În lupta pe tarâm social, politic, ca si pe acela cultural, Alecsandri se dovedeste un spirit angajat, capabil de dezinteresare si de abnegatie, un om lucid, care priveste dincolo de epoca lui, actionând prin orice mijloace, printre care, nu în ultimul rând, prin intermediul teatrului, al literaturii în genere, socotita, ca la toti pasoptistii, o arma de lupta, dar si un indispensabil factor de instructie si educare. Nici un curent, din cele care strabat epoca, nu si-l poate cu totul integra. Alecsandri sarjeaza ridicolele care decurg din importul pripit de civilizatie, dar ia în raspar, când este cazul, si conservatorismul retrograd. (...) În pasoptismul scriitorului e o pornire junimista. E patriot sincer si dezinteresat, dar aluneca uneori în xenofobie“. În fine – scrie Florin Faifer – „Vocatia mare a lui Alecsandri, providentiala pentru cultura noastra, e aceea de ctitor“. Interesant, ba chiar spectaculos, este tabloul receptarii evenimentului de la Montpellier în tara. Impactul în constiinta intelectualitatii românesti a vremii a fost puternic si din multe puncte de vedere simptomatic. Succesul de la Montpellier a consolidat regalitatea literara a lui Alecsandri proclamata de însusi Mihai Eminescu. Dar si de Titu Maiorescu. Omagii si contestari Cu multi ani în urma, romanistul Stefan Cuciureanu, neuitatul meu profesor de Lingvistica romanica la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iasi, mi-a adus la redactia unde lucram textele a doua manuscrise pe care le descoperise la Biblioteca Academiei: o emotionanta epistola a lui Ciprian Porumbescu adresata lui Alecsandri si un omagiu liric apartinând lui Alexandru Odobescu, ambele prilejuite de rasunatorul succes repurtat de autorul „Cântecului gintei latine“. „Lui Vasile Alecsandri“ – se intitulau stihurile lui Odobescu: „Din apa rece a Cernei/ Pe care zeul iernei/ A descântat-o-n vin,/ Din undele nebune,/ Ce-n veci o sa rasune/ De dulcele-ti suspin,/ Eu umplu azi pahare/ Si chiar din departare/ În numele-ti-nchin, / Poete, ce cu fala/ Duci hora triumfala/ A neamului latin“. De la Stupca, Ciprian Porumbescu îi scria lui Alecsandri, la 30 iulie 1878: „Prea onorate Domnule, Unde totul admira si e cum mai mândru încântat de splendidul triumf al Domniei Tale, si prin Domnia Ta si a natiunei noastre ce o ai înaltat prin «Cântecul gintei latine», acolo si eu, un modest încercatoriu de a cultiva muzica noastra nationala, nu puteam sa nu simt asemeni palpitari de admiratiune pentru Domnia Ta si dulce mândrie caci sunt si eu fiu al acelei natiuni al carei Mare Poet esti Domnia Ta si atâta onoare i-ai adus în fata întregei lumi...“ Întors victorios la Iasi, Poetul a fost primit cu onorurile cuvenite. Numele sau avea sa fie dat de municipalitatea vremii (când primarul Iasilor era Dimitrie Gusti) unei strazi din centrul istoric al capitalei Moldovei, strada pe care se afla casa vornicului Alecsandri, tatal scriitorului, si care se numea Sf. Ilie. Pentru unii dintre cititorii acestei pagini, ar fi poate necesara o precizare. A conferi atunci numele unei personalitati în viata, fie ea si una ilustra, unei strazi ori unei institutii publice dintr-un oras ca Iasii constituia un fapt cu totul exceptional. Suntem departe nu doar în timp, dar si moralmente, de moravurile epocii postdecembriste, când am ajuns sa avem mai multi „cetateni de onoare“ decât cetateni (în sens european) si în nu putine localitati – strazi ce poarta nume ale unor eroi de mucava sau ale unor personaje fara opera (stiintifica, artistica, politica etc.), fara merite deosebite. Strada Vasile Alecsandri exista si astazi (aici poate fi vazuta si cladirea în care au functionat redactia si tipografia revistei „Viata Româneasca“). Exista si casa Alecsandri, refacuta în anii '70 cu bani grei de statul român, în care s-a amenajat Muzeul Teatrului, unicul cu acest profil din România. În momentul de fata, imobilul face obiectul unui litigiu. Un cetatean din Israel l-a revendicat întrucât, sustine el, în anii '30 ar fi fost cumparat de bunicul sau. Se pare însa ca dovezile care sa ateste ca fosta casa Alecsandri ar fi fost proprietatea celor ce o revendica nu sunt, cel putin deocamdata, concludente. Dar asta e o alta poveste dintr-o tara guvernata de un partid ce are în titulatura sa cuvântul national, dar pe care nu-l intereseaza decât proprietatea individuala, nu si cea nationala... În linia multisecularului si prostului obicei românesc, Premiul obtinut la Montpellier a generat si invidii, a rascolit patimi. Laureatul a fost vehement contestat de Macedonski, iar mai apoi de Delavrancea, de Vlahuta, de Traian Demetrescu si de multi altii. Peste toate cele omenesti si trecatoare a ramas rasunatorul succes al Poetului. De la Mircesti, cu 130 de ani în urma, s-a putut iesi (sau intra) direct în inima Europei. Pasaportul (sau, daca vrem, certificatul) purta pecetea latinitatii. Sa ne amintim de el reproducând primele zece versuri ale „Cântecului...“, dintr-o versiune a lui în limba latina („Canticum latinae gentis“): „Celebres inter terrae gentes/ Tum dites magnas. Tum potentes/ Latina gens adest Regina,/ Cui insidet stella divina,/ Quae luxit, lucet luce rara/ Per saecula omnino clara:/ Voluntas eius est processus,/ Elate suos regit gressus./ Est gentium dux ceterarum/ Et vera lux orbis terrarum...“ Ma îndoiesc ca birocratii marginiti din conclavurile europene mai (re)cunosc aceasta limba întemeietoare si civilizatoare. Ca sa nu mai vorbim de limba Poeziei – fie ea si pe o tema data...