Un Istanbul labirintic si labirintul literaturii
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura literatura »
Autor: Rodica Grigore
Scriitorul adoptã, în „Cartea neagrã“, la nivelul cel mai evident al semnificatiilor, modelele consacrate ale prozei politiste, numai cã rãtãcirile personajului prin marele (si obsedantul, pentru Pamuk) oras sunt dublate de altele, cel putin la fel de atent prezentate, si anume ale autorului însusi printre aluziile livresti si trimiterile la textele care l-au influentat, în mai mare sau mai micã mãsurã, în scrierea propriului sãu roman.
Adeptii înflacarati ai lui Orhan Pamuk n-au ezitat sa afirme ca strategiile narative ale prozei acestuia sunt mereu perfecte si functioneaza exact ca într-o fictiune borgesiana, dar la dimensiunile extinse ale unui roman. Cu toate astea, Borges a stiut cum sa nu se expuna riscului de a-si supralicita procedeele, fie ele si favorite, si cu atât mai putin conceptele metafizice, considerând, dupa cum a si spus, ca a întinde pe sute de pagini o idee a carei perfecta expunere încape în câteva fraze este o nesabuinta obositoare si inutila. În concentratele sale fictiuni, scriitorul argentinian are întotdeauna extraordinara capacitate de a crea dintr-o data o lume suficient de coerenta pentru ca neîncrederea cititorului sa poata fi suspendata imediat si în mod natural. Astfel ca Borges s-ar fi multumit, probabil, cu primele capitole ale unui roman al lui Orhan Pamuk. Însa Pamuk, recent laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, continua, în toate cartile sale, demonstratiile si descrierile pe câteva sute de pagini, presupunând, probabil, ca, altfel, naratorii sai nu vor fi suficient de credi(ta)bili. Acelasi lucru se întâmpla si la nivelul constructiei personajelor, care, dincolo de faptul ca simbolizeaza întotdeauna si o serie de probleme ale Turciei contemporane (sfâsiata între dorinta de a pastra valorile traditionale si necesitatea de a se situa, acceptându-le, pe coordonatele modernitatii occidentale – supratema tuturor romanelor acestui autor, al carui discurs de acceptare a Premiului Nobel a abordat exact aceste aspecte), nu reusesc sa convinga de fiecare data si ramân, uneori, artificiale. Asa se întâmpla, de exemplu, în cazul lui Osman, protagonistul din „Viata cea noua“ (1994), dar, cel putin partial, si în cel al lui Galip în „Cartea neagra“ (1990). Un policier livresc Considerat nu o data drept romanul reprezentativ al lui Orhan Pamuk, „Cartea neagra“ porneste de la un conflict ce poate fi rezumat în câteva fraze: tânarul avocat Galip este parasit pe neasteptate de sotia sa, Rüya, mare amatoare de scrieri politiste, care, ca spre a-si demonstra înca o data aceasta pasiune, îi lasa sotului un bilet compus din nouasprezece cuvinte. În ciuda recomandarii din succintul mesaj, Galip va încerca, totusi, s-o gaseasca, construind, în fata familiei, complicate explicatii referitoare la disparitia Rüyei (o presupusa boala, o vacanta prelungita). Cercetarile lui Galip se îndreapta rapid spre o posibila pista: relatia pe care sotia sa ar fi avut-o cu Celâl, un membru al familiei, cunoscut autor al unor articole publicate în ziarele de mare tiraj ale Turciei. Pentru a se edifica pâna la capat si pentru a reusi sa afle adevarul despre plecarea sotiei, despre casnicia lor si, în fond, despre el însusi, Galip va ajunge sa locuiasca în apartamentul lui Celâl si chiar, la un moment dat, sa-si asume pe de-a-ntregul identitatea acestuia (dublul si identitatile multiple fiind alte teme predilecte ale prozei lui Pamuk) de-a lungul unor nesfârsite peregrinari pe strazile din Istanbul. Este clar, asadar, ca scriitorul adopta, în „Cartea neagra“, la nivelul cel mai evident al semnificatiilor, modelele consacrate ale prozei politiste, numai ca ratacirile personajului prin marele (si obsedantul, pentru Pamuk) oras sunt dublate de altele, cel putin la fel de atent prezentate, si anume ale autorului însusi printre aluziile livresti si trimiterile la textele care l-au influentat, în mai mare sau mai mica masura, în scrierea propriului sau roman. Si care sunt, evident, numeroase si voit labirintice, cum altfel ar putea oare ele sa fie de la Borges încoace... Astfel, fiecare din cele treizeci si sase de capitole are un titlu si un motto cu rolul de a clarifica tema fragmentului respectiv, dar si de a oferi o cheie de lectura. Iar aceste chei de lectura sunt, desigur, diferite si, nu o data, functioneaza în directii multiple, daca avem în vedere amanuntul ca citatele sunt preluate din opere foarte diverse, de la „Albertine disparuta“ de Proust ori „Scrisorile“ lui Dostoievski la „Prin oglinda“ de Lewis Carroll sau de la „Umbra“ lui E.A. Poe la texte de Süleyman Çelebi ori Ahmet Ates. Evident, Orhan Pamuk reuseste sa-si convinga cititorul ca a „prins“ aproape perfect si secretele lui Umberto Eco din „Pendulul lui Foucault“, dar si pe cele de care se va folosi Don deLillo în „Mao II“, caci, întrucâtva asemanator cu romanul scriitorului american, „Cartea neagra“ exploreaza pe larg relatia dintre individ si colectivitatea care îi conditioneaza întotdeauna actiunile si comportamentul. Dincolo de toate acestea, este evident, la o lectura atenta, ca influenta cea mai profunda asupra romanului lui Pamuk este a celor „O mie si una de nopti“, caci de acolo provine irepresibila tentatie a povestirii întrerupte si mereu reluate, procedeu pe care îl adopta nu doar naratorul, ci, adesea, chiar Galip. Hüzün Însa ceea ce rezista în acest roman si îl salveaza – ca, de altfel, proza lui Orhan Pamuk în ansamblu – e de gasit dincolo de atotprezentele ecouri încrucisate din Kafka (în ceea ce priveste atmosfera hipnotica), Proust (la nivelul tratarii temporalitatii), Joyce (pentru imaginea lumii ce se reflecta într-o carte sau într-o zi din viata unui personaj) sau, pe alocuri, Italo Calvino. Si tine tocmai de descrierea Istanbulului, o lume în sine, caracterizata printr-un termen discutat chiar de autor în volumul de eseuri intitulat, deloc întâmplator, „Istanbul“: „hüzün“, cuvânt turcesc ce poate fi doar partial tradus prin „melancolie“ si care ar exprima, dupa parerea lui Pamuk, esenta acestui spatiu cultural. Caci partea occidentala a Turciei este reprezentata de Istanbul, oras situat, el însusi, atât în Europa, cât si în Asia, aceasta fiind scena majoritatii cartilor lui Pamuk. Iar întrebarea ce strabate subtextual mai toate paginile din „Cartea neagra“ este (si) aceasta: unde (mai) e de gasit adevarata Turcie, între toate aceste imagini aflate mereu în miscare, ca într-un urias carusel? Nimic altceva, în fond, decât nelinistile ce framânta aceasta tara înca din epoca lui Kemal Ataturk si a reformelor sale din anii '20 ai secolului XX. Asa încât, daca ne raportam mai ales la spatiul cultural al Turciei, nu putem sa nu observam ca romanul acesta se înscrie, practic, deja într-o adevarata traditie literara, în ciuda tuturor procedeelor retorice si discursive (postmoderne, mai ales) folosite de autor pentru a-si inova textul. Dar, cu siguranta, exista în „Cartea neagra“ si un alt aspect care merita adus în discutie, chiar si pasager, caci la tot pasul pot fi stabilite numeroase legaturi cu celelalte romane ale lui Orhan Pamuk: caci, daca atmosfera strazilor înguste si aglomerate din Istanbul ne duce cu gândul la cartea ulterioara, „Ma numesc Rosu“ (1998), permanenta pendulare între valorile Occidentului si lumea traditionala orientala este perfect raportabila la întâmplarile nu o data tragice si sângeroase din „Zapada“ (2002). Iar schimbarile de identitate sunt familiare cititorilor lui Pamuk înca din „Fortareata alba“ (1985) si vor fi reluate în „Viata cea noua“ (1994), acesta devenind, cu timpul, procedeul favorit al scriitorului. Criticilor si cititorilor occidentali le-a venit uneori greu sa situeze si sa interpreteze în mod identic proza lui Orhan Pamuk. Sustinatorii ferventi ai scriitorului au vorbit de dificultatile de traducere, caci, asa cum e greu pentru lectorul turc, de exemplu, sa perceapa toate semnificatiile Dublinului în care se misca Leopold Bloom în romanul lui Joyce, la fel se va dovedi a fi si cazul Istanbulului, atunci când e pus în fata cititorului occidental. La fel stau lucrurile si în ceea ce priveste procedeele realismului magic – despre care unii s-au grabit sa afirme ca ar fi stralucit reprezentate în cartile lui Pamuk. Reprezentate sunt, fara îndoiala, metoda consacrata a lui García Márquez este identificabila, pe alocuri, dar nu o data aceste procedee sunt preluate mecanic, lipsind acel echilibru, atât de necesar, între elementele de real si cele ce tin exclusiv de magic, ca si adaptarea lor la particularitatile lumii despre care scriitorul alege sa vorbeasca. Ceea ce mai ramâne de stabilit ar fi doar gradul exact de stralucire; dar asta, desigur, doar dupa ce ecourile „orbitoare“ ale nenumaratelor interviuri si cele ale relatarilor ceremoniile de decernare a numeroaselor premii literare cu care Orhan Pamuk a fost rasplatit în ultima vreme se vor (mai) fi potolit.