Ultimul taliban
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07
» cultura literara » stricto sensu/ri
Autor: Al. Cistelecan
Nu toti fundamentalistii sunt oameni rai si nici toate fundamentalismele nefaste. Unele sunt chiar trebuitoare. Exista, bunaoara, unele fundamentalisme de arta care ar fi pacat sa dispara; asa cum nu-i putem cere Bisericii sa le admita bucuroasa pe toate, nu-i putem cere nici artei sa renunte, tot voioasa si ea, la toate fanatismele de concept (oricât de retrograd le-ar parea acesta ultimilor revolutionari; asta cu atât mai mult cu cât în arta revolutiile se fac tot în jos). Unii fanatici de arta trebuie sa supravietuiasca, macar pentru a înnobila contrastiv toleranta generala si democratia absoluta de formule. Si nu-ncape vorba ca la câta – si mai ales la ce fel de – democratie se poarta acum în poezia noastra e nevoie de unii opozanti radicali, de câte-un taliban care nu cedeaza o iota din dogma poeziei cu – si ca – viziune.
Poezia cu transcendenta
Ultimul taliban din poezia noastra e, fireste, un mare poet (ultimii, din orice specie, sunt întotdeauna mari, dar în cazul de fata sunt si alte, destule, temeiuri): Aurel Pantea. E drept ca nici nu se putea sa fie altceva, caci fanatismele de proza sunt contradictie în obiect (iar de altele nici nu se poate face vorbire serioasa). Aurel Pantea e un fundamentalist al viziunii; poate nu chiar infernale, dar, în cel mai rau caz, sub-umane, sub-fiintiale, daca-mi dati voie. Fiecare din poemele sale e o excavatie (chiar cu excavatorul, deci literala) din informul fiintei, o cupa de mâl existential extrasa din adâncurile eului. Tocmai de aceea poemele lui nici nu sunt si nici nu pot fi simpatice, agreabile, delective. Din contra, arata repulsiv si suna atonal, inform, asemeni unei bâlbâieli abia articulate; versurile sunt mai degraba „vâjâite“ decât vorbite, repezite sec, la telegraful obsesiei, si curmate brusc; e ca si cum reporterul subsolurilor fiintei care e poetul abia ar avea timp sa trimita câte-un mesaj comprimat, câte-o imagine grotesca, si aia îndesata imploziv – înainte de a fi absorbit el însusi în informal. Dar ca Aurel e un fundamentalist ca poet nu-l obliga sa fie tot asa si în exeget (se stie ca adesea poetii fac doar ce pot iar uneori nici nu stiu bine ce fac); faptul ca, totusi, e, dovedeste o iute coerenta între concept si actiune, reflectie si creatie. Caci Aurel nu e mai putin fundamentalist când comenteaza poezia decât atunci când o scrie. Iar daca nu e mai mult, e, oricum, mai metodic. Ba chiar atât de metodic încât e fundamentalist si acolo unde nu se cuvine sau nu se poate. Bunaoara într-o carte despre reveria poetica româna: „Poeti ai transcendentei pline. Epifanii ale indeterminatului“ (Casa Cartii de Stiinta, Cluj, 2003). Eseurile de aici se întind de la romantism (Eminescu) pâna în pragul postmodernismului (Mircea Ivanescu, Emil Brumaru), metoda lui Pantea fiind aceea de a urmari „comportamentul unui invariant“ (p. 17) de-a lungul poeziei si de a scoate în relief, tocmai prin aceasta prisma unitara, „universuri imaginative distincte, modalitati lirice diferite“ (idem). Numai ca „invariantul“ sunt, de fapt, doi: „vis si reverie“ (ibidem). Si sunt doi cu atât mai net cu cât Aurel Pantea porneste de la ontologia poetica a lui Bachelard, pentru care cele doua reprezinta ethosuri imaginative aproape total opuse. Ajunge sa reamintim ca-n vreme ce visul e linear, epic si masculin, reveria e stelara, centrata liric si, fireste, feminina. E clar ca nu pot oferi o singura prisma, un singur „invariant“. Si pentru Aurel ele sunt distincte, dar reusesc, totusi, sa se amestece în analiza, astfel încât distinctia conceptuala nu devine si operativa. Etimologia devine, fie si fara intentie, mai determinanta decât fenomenologia în actiunea conceptuala. Nu e, ma grabesc s-o spun, o procedura eronata, cu conditia ca Aurel sa nu fi fost în prealabil de acord cu Bachelard; ar fi fost chiar o procedura eficienta daca l-ar fi contrazis si ar fi mers anume contra separatiei dintre vis si reverie. Lui Aurel Pantea nu-i place, însa, cearta de concepte. Cu toate ca titlul ales de el trimite numaidecât la o cearta cu Hugo Friedrich, cel care a inventat „transcendenta goala“ (fara de care nici nu se poate vorbi de vreuna plina, fiind transcendenta „plina“ de la sine). Ilinca Domsa (în „Echinox“, nr. 3-6/2004) i-a si reprosat (alaturi de altele, mai grele, de unde a reiesit apoi o discutie cam urâta) faptul ca nu expliciteaza aceasta polemica si ca mereu combatutul Friedrich abia apare mentionat la „Concluzii“ (p. 191), când el, de fapt, e protagonistul manqué al dezbaterii. Friedrich sta, însa, de reper ocultat, Aurel abordându-l prin eschiva, pentru ca eseistul alege calea strict pozitiva, a aliatilor, în „evidentierea unor imaginaruri poetice“ în cadrul carora „visul si reveria sunt cele mai active“ (p. 30) instante producatoare. Reveria e, de regula, producatoare de „plinatate“, dar visul poate angaja în imaginarul frustrarii. Putea, deci, si Friedrich sa-si gaseasca un loc printre analistii imaginarului, caci pe functia frustranta a viziunii se bizuie interpretarea lui. înca o data atelajul lui Pantea se dovedeste eterogen, caci el va privilegia, dintre cele doua, reveria (mergând chiar pâna la reveria negativa de la Macedonski). Si înca reveria „tare“, care da direct în configuratie vizionara. Aici se vede cel mai bine fundamentalismul vizionarist al lui Pantea, în felul în care obliga reveria la identitatea cu viziunea, conferindu-i un ethos de forta, instaurativ mai curând decât insinuant. Consecvente si inconsecvente Nu e Bachelard singurul aliat chemat în ajutor si apoi tradat la prima ocazie. Caci „tradarea maestrilor“ e aproape metodica în studiile lui Aurel Pantea. Fireste ca un post-bacherlardian ca Jean-Pierre Richard va fi cu atât mai usor de tradat. Cu toate ca Aurel merge, initial, de acord si cu el, fiind si el convins ca „actul interpretarii tematologice – cum e si a sa, n.n. – trebuie sa tina seama de miscarile contradictorii ale imaginarului, trebuie sa le strabata, sa se identifice cu ele, are nevoie de trecerea prin aparenta incoerenta a unui univers poetic pentru a sesiza coerenta sa de profunzime“ (p. 27). Ba, în cazul lui Richard, avem de-a face chiar cu o dubla tradare. E drept ca numai de la un punct încolo. Pâna spre jumatatea cartii, Aurel „strabate“, într-adevar, hatisurile imaginarului, dar mai apoi se satura si iese în poiana „ideologica“ sau atitudinala a operei. Pe de alta parte, când Richard cauta originaritatea unui poet, el da întotdeauna mai multa dreptate, în ancheta, pulsatiilor imaginarului decât propozitiilor teoretice ori programatice. Pe bun temei, caci cele dintâi sunt spontane si nu pot fi imediat manipulate. Acest lucru îl face si Aurel o bucata de vreme, dar când ajunge pe la Gellu Naum, Leonid Dimov si mai departe, „declaratiile“ de poetica sunt mai autentificate decât miscarile imaginarului, chemate doar la confirmare. Asta nu mai e, cu siguranta, hermeneutica a imaginarului, de vreme ce acestuia i se acorda doar functie ilustrativa, subsidiara. Cred ca Richard s-ar supara pe buna dreptate vazându-si metoda anulata. Si înca atât de apriat: „Natura profunda a spiritului poetic dimovian poate fi repede recognoscibila în câteva texte teoretice, definitorii pentru tipul de imaginatie practicat de poet“ (p. 146). Daca secretul imaginatiei se vede întreg în suprafata declaratiilor, ce folos de anchete suspicioase ca ale lui Richard?! Ele îi sunt, într-adevar, nefolositoare lui Aurel, mai ales acolo unde admite ca valabile toate spusele de teorie ale poetilor; interpretarea la Gellu Naum e, din acest punct de vedere, aproape tautologica, fiindca exegetul nu iese din cuvântul poetului; si tocmai aici, unde dicteul dicteaza (daca e asa cum zice lumea admiratoare de Naum), s-ar fi cuvenit o metoda cu banuiala. Si mai mare e tradarea psihocriticii. Oricât ar parea ea de aproape de critica arhetipala si de critica imaginarului, de tematologie în general, diferenta e mare si ele nu prea pot merge laolalta. Pentru Bachelard (si apoi si pentru Durand si Richard), imaginea nu e „psihologica“, fiind mult mai „adânca“. Pentru Mauron ea nu poate fi scoasa din determinari psihologice, chiar daca e împinsa, la urma, spre „miturile personale“ (care, normal, se lovesc de cele arhetipale). Nici ustensilele psihanaliste nu-mi par folosite chiar cum ar trebui (asta chiar daca Aurel le foloseste numai în sprijin). Foarte saritori, la orice nevoie, sunt Freud si Jung (mai ales; fireste, merge la poeti), dar Adler nu se misca din bibliografie nici când e nevoie urgenta de el, cum ar fi în cazul lui Macedonski, daca tot „întregul comportament al imaginatiei macedonskiene e provocat de o constiinta concurentiala“ (p. 71). De altminteri, interpretarea lui Macedonski e una din cele mai spectaculoase; vazut mai întâi ca un fel de Cecco Angiolieri („se fossi fuoco“ etc.), ca un „concentrat pur al resentimentului“ (p. 68), poetul e urmarit pe traseul „mântuirii“ si iluminarii, în trecerea de la „reveria resentimentara“ la cea „integratoare“. Ma tem, însa, ca aceasta convertire nu tracteaza convingator imaginarul, care ramâne tot unul animat de vanitate, de „suprematie“ si „întâietate“. Desi nu-i certaret din firea sa exegetica, Aurel e, totusi, un interpret caruia-i prieste dialogul. Cele mai bune observatii le face pe seama poetilor cu bibliografie saturata; acolo distinge el nuante noi si patrunde în spatii nebatute, scotând definitii acute. Unde bibliografia e mai facultativa (ca la Mircea Ivanescu sau Emil Brumaru), observatiile lui fie reiau lucruri spuse în alte parti (obiectele ca depozitare ale timpului, orfismul etc.), fie nu sunt atente la dialectica imaginatiei ca atare. „Timpul devenit spatiu“ (la Mircea Ivanescu) e un mecanism imaginar general, pentru ca imaginatia „temporala“ e spatializanta de la sine, timpul vorbeste spontan în termeni spatiali; cronotopia e, mereu, în fond, simpla topie. În alta, suparatoare poate, ordine de idei, care e diferenta dintre principiul erotic imaginativ de la Eminescu si de la Emil Brumaru, de vreme ce la amândoi el lucreaza la fel?! La Eminescu „realitatea spirituala cea mai pregnanta a imaginarului [...], adevarata putere genezica, este erosul“ (p. 41). La Brumaru, „primigenitus al sau este Eros, element fundamental al coeziunii tuturor lucrurilor“ (p. 187). Fireste ca si la Eminescu erosul tot coeziunea o asigura. Tocmai spre a evita asemenea asemanari la general s-a inventat critica/hermeneutica imaginatiei. Chiar daca si unul si altul au, la imaginar, preponderenta acvatica, freatica imaginatiei e cu totul diferita. Din pacate, Aurel Pantea abia daca-si baga, uneori, degetul în aceste ape imaginative si imaginante. De aceea nu-i ies foarte „evidentiate“ universurile „imaginarurilor“. Dar si când îi ies!