Despre tinerete
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura literara »
Autor: Oana Pughineanu
Caldura mare. In troleu un tânar aplica vechiul tertip: se uita pe geam pâna ii amorteste gâtul, ca nu cumva sa dea cu ochii de vreun reprezentant al vârstei a treia care i-ar putea fura locul manipulându-l cu cei 7 ani de acasa. Dar nu era vorba numai de scaun aici, ci si de un soi de oroare de a privi fetele alea in care „spatiul si timpul” s-au curbat deja in mod vizibil. Bunicul sau ii explicase de mic: vârsta a treia e un fel de lume a treia… numai ca nu-i ca aia de care se aude la jurnal, asta-i „inevitabila”.
– Ei bunule Socrate, ce spui de asta? Tu care traiai pe vremea glorioasei paidei, si care te-ai bucurat mosind sufletul atâtor tineri… – Bunule necunoscut, traiesc de prea mult timp în forma asta spectrala si istoria mi-a dat o lectie grea. Abia ma mai pot mosi pe mine însumi din tot ce-au facut discipolii din mine. Eram mare amator de discursuri… ce mai, discursurile erau viciul meu, dar acum ma simt asa… cam „lost in translation“ si nu-mi mai arde de vorbe prea multe.
In picioare vocifereaza doua doamne vizibil afectate inca de moda socialista a „doamnei”, adica ingreuiate de plase cu gogosari si rosii si castraveti si pita si niste caise pentru „ala micu’ ”, ingreuiate, cum s-ar zice cu/de „tot ce trebuie”: „Tinerii din ziua de azi… uite-te la el, nesimtitul. Nici cruce nu-si face când trecem pe lânga sfânta biserica. Daca nu-i face loc Lui, cum o sa ne faca noua?” „Lasa tu, nu vezi ce palid e? &a258;stia o sa moara repede. Au sângele coclit in ei de-atâta stat pe mesingiar… sau cum i-o zice la dracovenia aia”. Socat de aparitia cuvântului moarte sau – cine stie? – socat de moarte, pur si simplu, tânarul mai mai ca isi intorsese fata sa le vada pe cele doua cucoane, dar nu reusi gestul decât pe jumatate, ramânând cu ochii atintiti catre cusca soferului, sau mai bine spus catre imaginea ce se reflecta din gemul ei. In cusca aia e tot timpul racoare… e ca intr-o pestera de clestar. Uimit peste poate, tânarul nostru constata ca nu vedea decât umbrele a doi barbati asezati si nici urma de alti calatori, dar’mite de cucoane. Când sperietura atinse punctul culminant imaginile incepura sa vorbeasca. – Ei bunule Socrate, ce spui de asta? Tu care traiai pe vremea glorioasei paidei, si care te-ai bucurat mosind sufletul atâtor tineri… – Bunule necunoscut, traiesc de prea mult timp in forma asta spectrala si istoria mi-a dat o lectie grea. Abia ma mai pot mosi pe mine insumi din tot ce-au facut discipolii din mine. Eram mare amator de discursuri… ce mai, discursurile erau viciul meu, dar acum ma simt asa… cam „lost in translation” si nu-mi mai arde de vorbe prea multe. Prefer sa ma uit pe geam. Mi-e greata de tot de când am citit pe-o foaie lucioasa sub care se sufoca o frumoasa hetaira, ca a te cunoaste pe tine insuti inseamna a gândi pozitiv. – Hai, bunule Socrate. Mai gusta putin din viciu si spune-mi ce crezi de tinerii din ziua de azi… Pe vremuri astfel de incidente, precum cel la care tocmai am asistat, nu te-ar fi lasat rece. – E drept ce spui. Si mai ales tinerii ma tulburau intr-atât incât intram in contact cu daimonul meu gospodar sau macar cu vreo muza. De mult educatia tinerilor se face fara contact, sau in afara contactului… si asa ca din tineri n-a mai ramas pentru mine decât o enigma si desfatarea privirii trupurilor lor glorioase. Dar se stie ca desfatarea fara cunoastere nu e decât un desfrâu, iar in privinta tinerilor ma vad nevoit sa cad in el. Azi tinerilor nu li se cere decât sa cunoasca vorbele pedagogului, fara a i se cere si pedagogului sa cunoasca vorbele tânarului. Si astfel pe unii ii manânca eruditia, pe altii ignoranta, insa pe niciunii cunoasterea. A apus peste toate si vremea glorioaselor rapiri spartane pe care le-am privit cu jind… Nu mi-a fost dat sa fiu nici spartan, nici frumos, nici nobil. Am incercat din rasputeri sa joc rolul rapitorului de suflete, dar pare-se ca urâtenia mea proverbiala, m-a incastrat in stadiul de moasa… Pe când rapitorii se bucurau de prada lor tânara, eu nu faceam decât sa-i intarc pe tineri intru lumea ideilor. – Dar bunule Socrate, nu-ti inteleg deznadejdea. Mai sunt si azi tineri care gusta aceasta metoda. Acestia ar trebui sa-ti fie mai apropiati. Vorbeste-mi macar despre ei. – Dar ce are a face un biet spectru? Dupa cum ti-am spus, mai nou trec prin locurile publice doar ca sa privesc. Mi se pare totusi ca vad, mai ales la tinerii pe care-i pomeneai, un soi de împacare grabnica cu cele lumesti, desi parca „împacare“ nu-i chiar cuvântul potrivit. Cunoasterea nu-i mai angoaseaza. Acum, am înteles ca-i spun informatie si o plaseaza în afara îndoielii, desi prolifereaza asemenea ei. I-am auzit marturisind pe unii spre exemplu, ca ei citesc carti doar pentru a se îndeletnici cu mai vechiul si as putea spune barbarul obicei al catharsisului. Autorul e ceva de care ei se „folosesc“ (pe câine! Chiar asa spuneau!) si parca o fac numai ca sa-i dea dreptate unui filosof cu care aveam acum vreo 200 de ani niste conflicte spectrale… El zicea ca a citi nu e decât o modalitate de a gândi cu capul altuia… si mi-e greu sa nu-i recunosc o parte de dreptate când ma uit la tinerii acestia. Dar sunt si alti tineri care îi iau în derâdere pe acestia de care îti vorbeam si le spun „carii de biblioteca“, dar zau ca nu vad mare diferenta între ei si nu le înteleg ciondaneala. Si cariile de biblioteca si mai noii sobolani de retea si… daca e sa o spunem pe aia dreapta, si mai vechii adoratori de Dumnezeu cad în pacatul de care-ti spuneam: Dumnezeu prin religie si cartile prin catharsis… toate astea prea aduc a procese fiziologice. Prea stau toti cu capul la usurare. – Bietule Socrate. Spectrele te-au facut nitel cinic, daca nu chiar rautacios. De parca tu nu ti-ai fi dorit pacea cu sine... – Ei da, dar una e sa cresti la umbra ideilor în floare, si alta sa te usurezi sufleteste… Si în plus, de când cu statutul de spectru, m-am cam acrit. Am vazut în atâtea secole ca lumea a ramas în pas cu atenianul acela care mergea în derâdere prin fata lui Zenon când demonstra imposibilitatea miscarii. – Dar sufletul se misca de la sine, cel putin asta sustineau discipolii tai… Tare mi-e frica, privind tânarul acesta, ca l-am speriat si l-am încremenit mai degraba decât sa-i dam aripi asa cum i-ai facut tu lui Phaidros. Parca te-a parasit si pasiunea (sau meteahna?) pentru care ai devenit celebru. Pâna acum trebuia deja sa-mi spui ca nu despre un tânar sau altul ai vrea sa vorbesti, ci despre tinerete. – Ca bine spui. Am dat adesea de tineri care seamana cu acesta pe care l-am speriat noi. Sufletul lor se misca de la sine, dar parca nu se mai potriveste imaginea vizitiului cu cei doi cai: cel alb si cel negru. Cu riscul de a face literatura, îmi pare ca sufletele tinerilor de azi seamana cu jocurile acelea din parcurile de distractii, cu calutii aceia colorati care se învârt în cerc si-si schimba vizitii ametiti la fiecare pornire. Cât despre tinerete, ma pot apropia tot mai greu de ea. Un istoric îmi spunea ca cel putin de la ceea ce muritorii numesc epoca industriala încoace, „tineretea e mai mult reprezentata decât descrisa“. În ziua de azi, pe câine!, nu mai stiu ce-i de facut. Sunt atâtea reprezentari, câte specii, câte genuri si mai ca le-as parasi pentru o descriere. Uneori ma las vrajit de aceasta enumerare balzaciana de aparente, si nu stiu de ce… poate din cauza batrânetii mele spectrale parca vad mai clar în descrieri decât în reprezentari. Îmi vine sa cred ca menirea filosofilor de azi ar fi chiar aceasta: de a descrie reprezentarile. Asa ca nu-ti pot spune mimic despre tinerete, ci ma voi margini ca si pâna acum la a enumera contingente de indivizi care îmi trec prin fata. Daca ar fi sa ma iau dupa un filosof de pe meleagurile voastre as spune ca vad în tineri felurile prin care el credea ca se îmbogateste, se mareste fiinta, dar la drept vorbind eu unul continui sa cred ca sunt numai feluri de a o ocoli. Vad în tinerii de pe-aici ceea ce filosoful vostru vedea în „modularea“ pe care voi o aduceti fiintei facând astfel încât sa-i treceti „la activ si neîmplinirile ei“. Asa ca vad tineri care „n-au fost sa fie“, care „erau sa fie“, care „vor fi fiind“, care „ar fi sa fie“, care „sunt sa fie“ si care „au fost sa fie“. Cum s-ar zice… sunteti plini de posibilitati. Si totusi mai ieri auzisem un tânar vaicacarindu-se ca el nu e nici rentier, nici luptator, nici unul din acela la care i-a pus dumnezeu mâna în cap… ca e numai bun de „tras pe dreapta“, ca e deja obosit de munca pe care nici n-a facut-o, ca totusi la „vârsta si la studiile lui“ nu-si mai permite un dolce far niente, si-ar da orice pentru un mit care sa-l epuizeze. A mai zis chiar ca e satul si de femeile astea la care le bate ceasul moralitatii deodata cu ceasul biologic. Dupa toate astea a mai rostit o fraza care pentru mine, draga straine, a fost cu totul de neînteles: „Am trecut prin colonia penitenciara si m-am ales cu un cod de bare. Mai am nevoie doar de ceva care sa ma recunoasca… un ipod cu double touch screen… or something“. Dar iubite strain, deja am obosit. Logica si temeiurile s-au despartit în lumea asta, si eu încep sa duhnesc a cuvinte. Unde mai pui ca tânarul nostru a zbughit-o demult din troleu si se apropie o ora melancolica pentru mine, ora la care înaltam pe vremuri ruga catre zeul Pan. – Dar de ce melancolie, spectralule Socrate? – Pentru ca batrân fiind cad si eu în iluzia vârstei acesteia, crezând ca tineretea era vremea când viata a fost sau as fi avut puterea sa cred ca a fost prea buna cu mine si eu n-am înteles-o… la timp. Acum când ma paste eternitatea, tare mi-e frica ca nu e nici ea decât o forma a neîntelegerii.