Neutralitate vs. lustratie în politica ICR
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura polemica »
Autor: L. Ghiman
Neutralitatea directorului ICR ar trebui sa-l faca sa roseasca pe omul H.-R. Patapievici. Si motivul e atât de evident încât e jenant sa fie nevoie de expunerea lui. Poate sa-i para cuiva o simpla vorba faptul ca acordarea de „timp de antena“ fostilor colaboratori e o umilinta pentru cei care au refuzat colaborarea, ca sã nu mai vorbim de opozantii regimului comunist?
Exista aparitii publice a caror impostura e atât de evidenta încât a reveni acuzator asupra-le devine aproape o insulta la adresa bunului-simt al cititorilor, edificati deja îndeajuns în ceea ce le priveste. În cele ce urmeaza e vorba însa de o forma aparte de impostura, care ar putea fi definita ca inadecvare la contextul de principiu al discutiei, si care, fara a fi acuzata, trebuie expusa, pentru a da celor în cauza posibilitatea de a reveni cu clarificari necesare în afara oricaror „reglari de conturi“ prin intermediul instrumentelor de diseminare a culturii. Replicile dlui Patapievici la nemultumirile exprimate în presa germana de catre Herta Müller si Richard Wagner cu privire la decizia recenta a ICR de a invita la manifestarile sale doi intelectuali români cu verdicte de colaborare cu fosta Securitate risca sa acopere o chestiune de principiu. Sa nu ne înselam în acest punct: este vorba aici despre dreptul oricarui cetatean de a cere detalii despre deciziile ICR, iar prezenta domnilor Antohi si Corbea-Hoisie la Academia de vara de la Berlin este rezultatul unei astfel de decizii, indiferent cum încearca sa se justifice cu sofisme de birocratie academica Institutul. A declara în calitate oficiala, cum o face dl Patapievici, ca Sorin Antohi nu necesita o invitatie, el fiind prezent în calitate de organizator, frizeaza ridicolul. La fel ca acela cum ca ceilalti invitati au acceptat, ba chiar au solicitat prezenta celor doi – câta vreme se punea problema capacitatii decizionale a ICR, care putea alege daca sa apeleze la acestia sau nu. Sau ar trebui poate sa conchidem ca ICR e un fel de girueta care se suceste încotro bate vântul? Trebuia, sau putea ICR sa reflecteze asupra oportunitatii prezentei acestora la Berlin? Întrebarea aceasta despre limitele capacitatilor decizionale ale ICR vizeaza o problema de politica culturala, si anume problema lustratiei în cultura româna. Herta Müller considera de la sine înteles faptul ca institutia care promoveaza interesele culturale ale României peste hotare trebuie sa se ghideze dupa principiul lustratiei, care nu ar însemna aici nimic altceva decât a restrânge sau a bloca aparitiile publice ale acelor persoane care s-au sinucis moral colaborând cu organele de represiune din perioada comunista. În replica, ICR afirma ca, pe de o parte, la noi nu exista nici o lege a lustratiei care sa poata fi aplicata în aceste cazuri sau în altele – o situatie de fapt, pe care – nu-i asa? – o institutie nu-si poate permite sa o comenteze. Adica, pentru a da deja de pe acum un raspuns la întrebarea formulata ceva mai sus, ICR nu decide în privinta moralitatii nimanui si nu are, subsecvent, nici o capacitate sau drept de a proceda în consecinta. Ca institutie, ICR nu-i o girueta, ci busola care indica valorile culturale ale tarii, si aceasta este unica sa politica culturala. Domnii Antohi si Corbea-Hoisie sunt, indiscutabil, niste nume de luat în seama în domeniile lor de competenta si membri stimati si merituosi ai comunitatii academice internationale. Iesirea la iveala a lipsei de onestitate academica a lui Sorin Antohi ca si verdictele CNSAS în ambele cazuri nu pot decât sa-i întristeze pe toti cei care i-au cunoscut si apreciat în activitatea lor profesionala. Discutia însa e, cum spuneam, una principiala. Iar H.-R. Patapievici comite o imprudenta când formuleaza o optiune de principiu afirmând ca: „Eu vreau sa conduc Institutul Cultural Roman în perfecta independenta de optiunile mele morale, filozofice si religioase. Ele nu se reflecta în nici un fel si cred ca asta este esenta unei institutii liberale: neutralitatea“. (hotnews.ro, 30 iulie 2008) Sa privim cu atentie aceasta afirmatie, zarul de fuga al unui intelectual care a contribuit substantial, ca personalitate publica si ca membru al CNSAS, la denuntarea comunismului, si care, în calitate de director al ICR, se vede în situatia de a-si ignora propriile-i convingeri. Probabil ca sunt destui cei care, asemenea Hertei Müller si lui Richard Wagner vad lucrurile altfel, aceasta neutralitate parându-li-se înca o umilinta pe care trebuie sa o suporte cei care au avut de suferit de pe urma comunismului. Acestia nu vor putea în ruptul capului sa accepte pertinenta acestei indiferente morale acum, într-o tara care nu a reusit sa îsi priveasca în ochi trecutul. Poate ca însusi dl Patapievici le împartaseste fie si partial convingerile. Poate ca exista de fapt doi Patapievici, unul care semneaza documentele cu antetul ICR, si altul care, în momentele de ragaz, admite ca apelul catre lichele trebuie ca e si un apel catre cei care vor, totusi, sa le supravietuiasca. Neutralitatea directorului ICR ar trebui sa-l faca sa roseasca pe omul H.-R. Patapievici. Si motivul e atât de evident încât e jenant sa fie nevoie de expunerea lui. Poate sa-i para cuiva o simpla vorba faptul ca acordarea de „timp de antena“ fostilor colaboratori e o umilinta pentru cei care au refuzat colaborarea, ca sa nu mai vorbim de opozantii regimului comunist? Poate sa-i para cuiva cu un minim de bun simt ca valoarea contributiei intelectuale sau artistice poate sa fie, în cazul a nenumarati oameni de cultura români crescuti în comunism, despartita de moralitatea persoanelor? E nevoie de multa naivitate pentru a putea trece cu vederea faptul ca accesul la educatie si pregatire si, în consecinta, dreptul de a urma o cariera în cultura, ca în orice domeniu, trecea foarte adesea, în comunism, pe sub furcile caudine ale colaborarii cu organele. Valoarea pe care o au azi unii dintre intelectualii nostri scoliti în comunism, fara a fi de suspectat oricând si oricum, depindea de posibilitatea acestora de a face rost de carti, de îndrumare si de parteneri de discutie pe masura potentialului lor. Iar aceasta nu se putea realiza, în alte multe cazuri, exclusiv în tara. De aceea nu e deloc exagerat sau absurd sa presupunem ca unii dintre tinerii cercetatori de pe atunci, fara îndoiala, valorosi, azi oameni de cultura consacrati, au acceptat sa dea moralitatea pe dreptul de a-si urma „destinul intelectual“ nestânjeniti. În vreme ce altii, care nu au reusit sa se aplece suficient, au ramas sa se rateze în fundul asta de lume, lipsiti (uneori în mod voit si sistematic) de mijloace si oportunitati si înconjurati de agresivitatea nivelatoare a unei mase de semidocti. În cazul celor dintâi, nimic, nici macar valoarea propriilor opere, nu va putea rascumpara nedreptatea pe care au generat-o acceptând sa-si creeze acest avantaj neloial pe piata productiilor culturale. Ei sunt doar niste carieristi. Sunt cei care au facut cariera pe seama celor care nu au avut posibilitatea sa o faca, pentru ca au preferat sa nu colaboreze. Günther Anders, un individ de o verticalitate vecina cu inconstienta, numea imoralitate incapacitatea de a-si reprezenta consecintele propriilor actiuni. Pentru cei care au nevoie de constructii auxiliare, declarata incapacitate decizionala a ICR reprezinta recunoasterea si perpetuarea unei ierarhii valorice în cultura româna cladita pe o inegalitate de sanse construita anume de un regim totalitar. Cine va garanta, în aceasta tara a orbilor, de acum încolo, egalitatea de sanse, piatra unghiulara a democratiei? În calitate de simplu cetatean, îl rog pe dl Patapievici sa ia în considerare, ca director al ICR, înlocuirea principiului neutralitatii cu principiul lustratiei culturale. Domnia sa stie la fel de bine ca mine ca pentru a o pune în aplicare nu are nevoie de nici o lege. În orice caz, ca platitor de impozite, sunt de acord sa contribui la suportarea cheltuielilor de judecata în orice proces în care vreun dinozaur se plânge ca ar fi „dat la o parte“. Ar fi un spectacol unic al nesimtirii crase, si nu as vrea sa-l pierd pentru nimic în lume.