Annalisti cu state vechi
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura internationala »
Autor: Teodora Dumitru
Academicianul Pierre Nora (reprezentant al celei de-a treia generatii descendente din Scoala de la „Annales“) si Elie Barnavi (consilier stiintific la Muzeul Europei) sunt instigati la dialog în ultimul numar (iulie-august) din „Le Magazine Littéraire“. Tema - conditia istoricului si a Istoriei astazi, sub tirania Memoriei.
Dupa un scurt preambul-omagiu adus Scolii fondate în jurul revistei „Annales d’historie économique et sociale“ de Marc Bloch si Lucien Lebvre si modului în care istoricii revendicati de la aceasta paradigma au reorientat tehnicile de cercetare a istoriei si obiectul „istorie“ în sine (de la o disciplina restrânsa la conceptul de istorie totala, recreat cu instrumente împrumutate din toate stiintele umane), discutia ia proportii. Pierre Nora îsi aminteste de prestanta mondiala a Scolii de la „Annales“, care „a facut din Istorie un produs de export frantuzesc“, un produs intelectual de exceptie. „Asa cum lacanismul a reprezentat maniera franceza de reinterpretare a freudismului, annalistii (în special prin tendintele de interpretare economica si sociala a istoriei apartinând lui Fernand Braudel) au frantuzit marxismul.“ Modelul Scolii de la „Annales“ este însa pe ultima suta de metri, se lamenteaza Nora. Nu mai are cine sa reprezinte/ sa reinventeze modelul francez. „Franta are multi istorici de calitate, care nu formeaza, totusi, un mediu stimulativ si novator ca acela de la «Annales».“ Sunt invocati ca mostre de efervescenta Ariès si Duby, Le Roy Ladurie sau Braudel. Totusi, multe dintre deficientele vinovate de blocajul istoricilor de astazi vin din radicalizarea manierei de la „Annales“, remarca Barnavi: „dusa la extrem, metoda de la «Annales» a sfârsit prin a goni subiectul uman din Istorie“ în favoarea „curbelor si a graficelor“. Scoala de la „Annales“ a fost mai mult decât o schimbare de paradigma în cercetarea istorica, a influentat si desenul contemporaneitatii în care s-a plasat, a produs „rupturi epistemologice“, considera mai departe Nora. A facut istoria trecutului si mai mult decât atât, a facut din aceasta un instrument de manipulare a istoriei iminente si viitoare. Fenomenul de decolonializare a fost un efect al succesului Scolii de la „Annales“, mai sustine Nora. Astazi asistam, din pacate, la o noua radicalizare (si aici Nora îl confirma pe Barnavi) a efectelor acestei scoli de gândire: „istoria“ se face acum pe loc, o istorie instant, ideologizata la maximum, fara detasarea necesara autonomiei profesionale a istoricului. Nora vorbeste de „contemporaneizare“ - morbul care decurge din politizarea excesiva a Istoriei, morb care face din stiinta numita istorie un teatru al resentimentelor si „al mizelor“ „tributare tragediilor recente ale secolului al XX-lea“. Istoria devine, asadar, mai putin o disciplina stiintifica, si mai mult un tribunal etic traversat de obsesia gesturilor compensatorii. „Istoria e somata sa se puna în serviciul Memoriei“, e o „victima“ a ei – acesta e de fapt si titlul pe care „Le Magazine Littéraire“ l-a atasat dialogului dintre Nora si Barnavi. Istoria e stiinta, Memoria e sentiment – de aici decurg inconvenientele care-i confisca pe istoricii de azi si-i împiedica sa se organizeze fructuos ca acum mai bine de o jumatate de secol, în cadrul Scolii de la „Annales“. „Hipermnezia“, alaturi de „contemporaneizarea“ excesiva malformeaza stiinta istoriei transformând-o într-un „privilegiu pur si simplu corporatist, aproape parohial. Timp de secole, istoricul a fost cel care a detinut monopolul interpretarii trecutului“, puncteaza Nora. „Si acum i-a fost sustras“, completeaza Barnavi. În plus, insista acesta, „inflatia informationala e atât de ridicata, încât dialogul istoricului cu publicul a devenit aproape imposibil. Scriem, de fapt, pentru interiorul breslei. Supraabundenta de imagini si de informatie exista alaturi de fenomenul descreierarii generalizate. Oricum, asociat tiraniei Memoriei, fluxul informational mondial nu mai lasa loc progresului intelectual.“ Nora consimte si înnaspreste termenii: legislatia care ocroteste dreptul la Memorie nu e, din fericire pentru francezi, un apanaj strict al politicii franceze, ci, din nefericire pentru toata lumea, reprezinta o grava mostenire a „metodelor statelor totalitare“ dintotdeauna. „Autorii acestei legislatii nu-mi par totalmente constienti de mizele jocului lor, adauga Nora. Nu putem ignora faptul ca aceasta deriva legislativa ne împinge spre interpretarea Istoriei dintr-un singur punct de vedere: acela al victimelor.“ Nora si Barnavi ataca mai departe, la patru mâini, sonata conflictului dintre Adevar si Etica, timp în care Barnavi, fost ambasador al Israelului la Paris, nu pare deloc deranjat de postura de victima agresiva în care s-ar include, la rigoare, multi dintre congenerii sai. Partenerul sau de dialog, Pierre Nora, e însa un ins fin si nuantat: vorbeste despre „les Juifs“ ca despre niste modele pozitive de apelanti la memorie, înscriindu-i într-o „perspectiva universalista“, si-i opune revendicarilor „teroriste“ de azi (fara alte detalii), „particulariste si subiective“. O discutie aparent relaxata despre tribalizare si terorism, despre istorie obiectiva si istorii subiective cu doi adepti ai Scolii de la „Annales“. M-a impresionat la cei doi istorici, nostalgici ai obiectivitatii annaliste, vehementa anti-memorialista. Oare ei însisi, ca nostalgici ai unei anume scoli de gândire, nu-si executa tributul fata de aceasta tot prin apel la mecanismul nefacultativ al memoriei? Este fondul acestor aduceri aminte, al invocarii unor modele de profesionalism si efervescenta, oricare ar fi ele, cu totul separat de morbul melancoliei prin excelenta subiective?