Sari la conținut

Eu, în ticalosia mea

articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07
» cultura politica »
Autor: Valentin Protopopescu
Nu te poti lupta cu vântul. Sau cu ploaia. Sau cu zumzetul. Clar, nici cu harmalaia. Cacofonia îti pune capac, respiratia multimii te reduce la tacere. Iar faptul ca toate aceste fenomene se petrec în blogosfera, pe net, iar nu fizic, pe strada – nu schimba cu nimic dimensiunile afa­cerii. Reteaua este o metafora pentru realitate. Uneori, prin efecte, mai reala chiar decât aceasta din urma.
Daca îti semnezi de ani buni textele, ai opinii, spui ce crezi, nu ce e bine-profitabil-oportun sa crezi, nu pupi în fund nici pe Gabriel Liiceanu, nici pe Adrian Paunescu, esti „rau“, iar daca mai si îndraznesti sa privesti altfel decât aplaudând pe românii din afara (pe unii dintre ei, care nu si-au lasat naravurile în Mioritia, ci le perpetueaza aiurea), gata, devii monstruos, nazist si românocidar!
Se pare ca în nemarginita mea „ticalosie“, de partizan „marxisto-pari­zian“ al lui Nea Ion Ilici Iliescu (sic!), am jignit în demnitate, democratie si spirit polemic o parte (mica, mare?) a diasporei românesti. Cineva (Maricica, patrupedu, bipedu bun, capsunica si Foster, plus altii la fel de sonori – scuze, sunt nume inventate, dar perfect comparabile cu cari­caturalele pseudonime internaute), adica mai multi, au sarit, care mai de care, la semnalul de alarma tras de un similar de-ai lor cum ca subsemnatul, care ar trebui dat afara de la revista „Cultura“ pentru impostura si jeg moral, si-ar fi permis sa terfeleasca imaculatul obraz cultural al gânditorilor mentionati mai sus. Nu-mi sta în fire sa ma lupt cu vazduhul, dar uneori chiar ma enerveaza prostia si reauavointa, setea de rastalmacire si citarea decontextualizata, ascunse toate protector sub plapuma groasa a anonimatului retelistic. Asa ca îmi iau libertatea, asumându-mi riscul de a fi „somerizat“ de redactia gazetei „Cultura“ (macar cu ajutor de somaj sa ma aleg, ca de onorarii nu îndraznesc sa vorbesc!), sa digresez nitel contra anonimilor pseudo-critici, vizi­bili gratie generoasei si neselectivei democratii a netului, care, ca si hârtia, dar fara granite spatiale si temporale, rabda orice. Superficialitatea si desfigurarea ideilor – înainte de toate. Desi nu chiar oricine are acces la idei, dupa cum îsi imagineaza narcisic onor anonimii mei preopinenti, supraevaluându-si paranoid statura intelectuala... Este evident pentru orice ins dotat cu un dram de inteligenta si de bun-simt, asa cum sper ca sunt si eu, ca emigrantii pleaca din tara de bastina din motive în genere negative. (Un matematician performant pleaca pentru conditii profesionale mai bune, dar motivatia lui este în esenta aceeasi cu cea a celui care pleaca din motive de mizerie economica sau de privare politica: ceva îl frustreaza major). Din aceasta cauza, foarte multi cauta sa uite sau sa conserve raporturi personale minime cu locul de origine. Unii însa (habar n-am daca multi sau putini) pastreaza o relatie sado-maso cu spatiul de unde au plecat. Asta era teoria mea, pusa într-un articol minuscul din „Cultura“. Reactia internauta în fata acestui text al meu a fost de tip tsunami. Nu ma mira interventiile furibunde ale „celebrelor“ personaje citate, ci doar slaba lor întemeiere rationala. Adica: umoare, interjectii si dejectii, dar slaba logica argumentativa. (Ma refer la media reactiilor, caci au existat câteva, putine la numar, decente si reflexive, la care în mod natural nu fac referire acum.) Într-adevar, probabil ca am atins, fara sa vreau, o regiune foarte sensibila din sufletul acestora. Sa pleci, de oriunde, cam miroase a înfrângere. A slabiciune. A disperare. A frustrare. A neîmplinire. A spirit de aventura, deci a relativism existential. Etc. Oricât ai brava, durerea si insatisfactia ramân. De aici, probabil, indiferent de reusita în tara de adoptie, si presupozitia inconstienta, supracompensativa, de competenta morala a emigrantului în raport cu tara lasata în urma. Una destul de falsa, cred. Ma îndoiesc ca acum, când ma gândesc la chestiunea în tema, sunt debordat de frustrare, resentiment, invidie si teama în fata „fortei intelectuale“ a blogger-ilor si internautilor, care sunt mai cititi, mai polemici si mai edificati conceptual decât mine. Daca ar fi ajuns sa conteze culturalmente sau publicistic cât de cât, nu s-ar mai fi ascuns eroic dupa pseudonime scalambaiate agatate pe bloguri. Asta demonstreaza ce amplu veleitarism îi macina. Si, oricât s-ar da peste cap „intelectualii“ retelistici, blogul n-a devenit sino­nim cu editura, biblioteca sau cu amfiteatrul universitar. Înca. De aceea, cred ca frustrarea e cam la dânsii, nu la mine. Însa hai sa conced ca sunt tari, destepti si rationali. Bravo lor – daca asa e. Dar dupa cum scriu si argumenteaza majoritatea, lucrurile nu prea arata cum ar dori acestia. Si nu e vorba nici de mizerabila sintagma resentimentara „salam si soia“, care are legatura cu mine cam tot atât cât are spiritul critic cu textele „publicistilor“ citati, ci de o suferinta profunda si nevindecabila. A lor, nu a mea. Eu ma defulez înjurând zilnic cam tot ce misca în Românica, chem politia, dau în judecata, scriu la gazeta si vorbesc pe unde sonore sau studentilor despre maladiile sufletului românesc. E apararea mea psihica împotriva anomiei românesti. Ne-emigrând, sunt masochist. Am ales o vaga pozitie sociala în detrimentul unei relative sigurante economice. Alegerea mea. Masochismul meu. Trairea asta nu-mi da însa nici o competenta în întelegerea exhaustiva despre cum sunt românii, dar ma fereste de sadismul epistemic ultragiat al unora dintre emigrantii români care, de la distanta, stiu mult mai bine (perspectiva, nu?) cam care e retorica nationala demna sa faca referire la dânsii. Stridenta reactiei lor, ca si perceptia rea de care se bucura atmosfera din multe comunitati românesti „de dincolo“ îmi confirma preluarea simptomelor de-acasa si implantarea lor în solul noii tari. Naravul nu se schimba, indiferent ca esti la Paris, Toronto sau Chicago. Românica clinica triumfa peste tot. Pe blog sau pe site poti sa scrii orice, sub acoperirea anonimatului, e ok, e sanatos, e etic. Ca în corul antic, anonimatul face bine la constiinta morala (ori la lipsa ei). Daca îti semnezi de ani buni textele, ai opinii, spui ce crezi, nu ce e bine-profitabil-oportun sa crezi, nu pupi în fund nici pe Gabriel Liiceanu, nici pe Adrian Paunescu, esti „rau“, iar daca mai si îndraznesti sa privesti altfel decât aplaudând pe românii din afara (pe unii dintre ei, care nu si-au lasat naravurile în Mioritia, ci le perpetueaza aiurea), gata, devii monstruos, nazist si românocidar! Raule si magarule, Proto criptocomunist ce esti, sa-ti fie rusine!!! Asa o fi. Însa e cam frustrant sa constati ca una spui – si alta înteleg subiectii care n-au competente umaniste evidente, dar stiu ei mai bine cum stau lucrurile, ca deh, anonimatul le-a întarit încrederea cognitiva în propriile talente retorice. Cât despre „ura“ sau „teama“ mea fata cu netul, daca „autoritatile“ din diaspora invocate mai înainte sunt fericite sa creada în realitatea acestor sentimente, foarte bine... de ce sa le destructurez stiintifica opinie? Ca oricum au pus monopol pe întelegere, critica si argumentatie, nu? Iar acum, haide, pe blog baieti, si da-i si lupta pâna la victoria finala! Apoi sa-ncingeti o hora, la care sa nu uitati sa-l convocati pe baciul moldovan si, eventual, pe Ana, daca primeste învoire de la mesterul Manole sa iasa din zidul de pomenire... Ca Mioritica sigur e pe pasune, privind melancolica la stele-faclii si tastând la metafizice chat-uri. Punct.