Stahanovisti si profeti
articol aparut in Cultura, nr. 185 din 2008-08-07» cultura literara »
Autor: C. Stanescu
Intr-un climat literar ce-l mosteneste pe cel de acum peste douazeci de ani în rivalitatile fatise ori mocnite între patronii grupurilor vechi îngrasate cu noii recruti mai stilati, dar parca si mai slugarnici decât ceilalti de pe vremuri – „Litere“-le dâmbovitene de la Gaiesti nu mosteneste mai nimic în afara de formatul „Biletelor de papagal“ ale lui Arghezi: „am planuit-o si am gândit-o singur, i-am nascocit formatul, am vazut-o în minte si am pus-o pe hârtie – îsi aminteste cu melancolie si emotie paterna directorul Tudor Cristea – am facut sumarul primului numar, am conceput (donquijotesc!) solutia financiara, am scris partea mea (care era cam jumatate din cele saisprezece pagini, câte avea ea atunci), i-am imaginat si ecoul.“ Ecoul a fost pe masura imaginatiei nascocitorului si, dupa opt ani, „Litere“ împlineste o suta de numere „cu echipajul ei dintru începuturi – noteaza Barbu Cioculescu – si cu acelasi editorial care ar face mândria oricarei publicatii centrale, cu neschimbate rubrici de literatura, istorie, cultura – la zi si în perspectiva.“ „Litere“ e un „patent dâmbovitean, dar n-are tâfne localiste – constata Ioan Adam – , ci e o revista nationala. Daca în România ar exista o adevarata retea de difuzare, nu un navod arabesc cu ochiuri mari, „Litere“ ar avea tirajul pe care-l merita. Fiindca în paginile ei se scrie scurt, dar se gândeste îndelung. Fiindca aici spiritul critic e taios, dar elegant, iar ironia subtila cicatrizeaza ranile.“ O buna parte din secretul ecoului imaginat de Tudor Cristea vine dinspre colaboratorii pe care revista a stiut sa si-i recruteze si mentina, câteva personalitati accentuate ale vietii literare nationale si o mâna de talentati scriitori si publicisti locali, dar nu provinciali. Cu un salutar spirit de independenta, revista s-a ferit sa-si faca urechea pâlnie colectând la gramada ecourile Bucurestiului literar la Gaiesti ori Târgoviste din judetul strabatut de aceeasi Dâmbovita, însa cu apa mai murdara în Capitala decât în provincie. Cu o garnitura de colaboratori ca Alexandru George, Mircea Horia Simionescu, Barbu Cioculescu, Mihai Cimpoi, Henri Zalis s.a. ce parca-si traiesc a doua viguroasa tinerete în paginile „Literelor“, revista capteaza de fiecare data atentia cititorilor. Ca si în acest numar aniversar în care, bunaoara, Alexandru George schiteaza în accentele lui portretul relativ surprinzator, pentru multi ca si necunoscuti, al „aulicului“ Vladimir Streinu : „Întocmai ca Mihail Sebastian, sub aparente sterse, de tânar îmbatrânit înainte de vreme, de ins timid sau doar politicos, ascundea o fire clocotitoare, uneori cu abia stapânite iesiri paroxistice. Vladimir Streinu, sub aparente calme, ale unei personalitati armonioase si echilibrate prin natura, ascundea o vâna polemica, un criticism fara menajamente, o disponibilitate spre lupta.“ El însusi de origine rurala, Streinu îl contesta pe Cosbuc, „poetul taranimii“, scrie un articol violent contra „Rodicai“ lui Alecsandri si „blameaza“, zice Al. George, „noua viziune irealista a lui Blaga despre taranul român si spatiul sau“, desi, tine sa se stie reputatul eseist romancier, teoriile poetului ardelean fusesera omologate de însusi Carol al II-lea într-o sesiune oficiala la Academie“ ! Streinu, adauga Al. George, desi a proclamat necesitatea „militantismului estetic“ chiar în perioada razboiului, fusese mai înainte „publicist, angajat si politic, devenind macar epizodic parlamentar national-taranist (…), o atitudine pe care o va plati cu închisoarea în comunism si cu excluderea din viata publica sau marginalizarea, – toate de natura sa nu-l faca prezent în constiinta contemporanilor sai mai tineri care, în genere – adauga mustrator colaboratorul „Literelor“ – pacatuiesc închipuindu-si ca ceea ce n-au trait ei nu exista.“ Asumându-si ipostaza de cronicar si istoric literar, Tudor Cristea continua sa publice consideratii despre „starea poeziei“ sub un titlu postmodern ce-i aduna laolalta pe Titu Maiorescu si … Marian Popa : „O cercetare critica asupra poeziei române de azi pe mâine“. Poezia româna de azi pe mâine din acest episod al serialului e descoperita în volumele „Visul care ma va ucide“ de Carmen Duvalma si „Aparté“ de Ioana Geacar. În materie de proza revista din Gaiesti furnizeaza cititorului ignorant de la Bucuresti o informatie senzationala : „Adrian Georgescu a publicat începând din anul 2002 si pâna în prezent paisprezece romane, multe dintre ele – ne taie rasuflarea Veronica Anghelescu, autoarea fabuloasei stiri – cunoscând mai multe editii. Stilul neobisnuit, sintaxa fluida, muzicalitatea intrinseca, imaginile violente, deconstruirea metodica a tuturor armelor consacrate ale literaturii contemporane sunt câteva din caracteristicile operei lui Adrian Georgescu. Trilogia „Hagigadar“ cuprinde un volum de povestiri – „Nu-i asa ?“ si doua romane, „Hagigadar“ (Sieben Publishing, 2007) si „Iubi-te-voi ! „ (Sieben Publishing, 2008). Subsumabile stilului binecunoscut al autorului, fara a se subsuma într-o continuitate logica a discursului narativ reiau aceeasi tema, tratând-o diferit (…) Structura acestei trilogii este similara celei a formei muzicale a fugii (…) Iubita creata, personajul central al întregii trilogii, apare si în romanul „Iubi-te-voi!“. Cititoare atenta a celor paisprezece romane publicate din 2002 pâna în prezent, recenzenta îsi aduce aminte ca „în partile anterioare ale trilogiei cele doua personaje, cel feminin si cel masculin, traiesc o fulminanta poveste de dragoste ce survine unei întâlniri întâmplatoare în fata unei banale cafenele. Întâlnirea dintre cei doi are efectul unei covârsitoare eruptii vulcanice care acopera sub un ocean incandescent de lava existentele anterioare…“. În fine, ce mai!, în concluzie „Iubi-te-voi“, scrie cititoarea noastra din Gaiesti, „este o carte tragica, amintind de marile capodopere ale teatrului grec antic, lucrurile se întâmpla la înaltimile ametitoare ale spiritului uman, unde maruntele drame ale existentei nu îsi gasesc locul, totul desfasurându-se la parametrii cosmici ai vietii, mortii si eternitatii.“ Merita sa mai notam un caz de productivitate a muncii iesit din comun semnalat ca atare în „Litere“. Mihai Stan recenzeaza romanul de dragoste („Si pace va fi în inima mea“ de Dan Gîju : „Dan Gîju este, fara îndoiala, un romancier consacrat pentru cei nu putini care i-au citit si comentat cartile : „Diribistii“ (2000 – Premiul George Florin Cosma al revistei „Viata Armatei“), „Pumnul de fier“ (2003), „Zodia capului de mort“ (2005), „Duelul condamnatilor“ (2006 – Premiul Societatii Scriitorilor Târgovisteni), „Fantomele nu raspund la salut“ (2007). „Mostenirea calaului“ (2008) alaturi de „Si pace va fi în inima mea“ (2008) sunt doua romane din anuntata trilogie „Labirintul hienei“ din care ar urma sa mai faca parte „Casaputra. Arta supliciului“. Spre deosebire de stahanovistul literar mentionat mai înainte, concurent redutabil al lui Pavel Corut la capitolul productivitate în regim capitalist, Dan Gîju, redactor-sef în cadrul Trustului de Presa al Ministerului Apararii, are o productivitate mai scazuta, dar totusi promitatoare pentru viitor. Lectura romanului „Si pace va fi în inima mea“ prezentat de Mihai Stan îl face pe recenzent sa considere ca „D. G., ajuns la stadiul în care doar subiectele îi lipsesc, poate scrie despre orice ; o dovedesc si titlurile pentru „fetele“ casetelor : „Dileme cu faraonul-femeie“ sau „Micuta chinezoaica din Saigon“ sau „Femeia cu penis de argint“ al caror scop este sa-l socheze pe cititor ca si subiectele abordate, de altfel : tineretul contemporan, conflictele matrimoniale, presa postdecembrista, resuscitarea legionarismului, asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu, valsantul cetatii s.a.m.d.“ Poemele ce strabat din loc în loc paginile cartii (aparuta la Editura Bibliotheca, 2008, Târgoviste, director Mihai Stan) ne edifica asupra scrisului promitatorului autor „… viata e un ciur de malai presarat în mijlocul intersectiei / pe unde zeii îsi mai fac, uneori, promenada ; / hai, vino moarte, vreau sa pun cap superstitiei / cu tine de mâna, cu totul altfel suna-vor însesi bârfele lumii, / vei fi cea mai sexy amanta, nu babeta cu coasa, / cum îsi închipuie unii. / Hai, vino domnisoara, te astept ! …“ E de asteptat „Casaputra. Arta supliciului“, romanul ce ar urma sa faca parte din anuntata trilogie din care „Si pace va fi în inima mea“ fu tocmai recenzat tocmai acum, cum va spusei, de Mihai Stan în numarul 100 al bunei reviste „Litere“ a dlui Tudor Cristea. În acelasi numar aniversar Dumitru Ungureanu prezinta în tonul meritat volumul cu marturisile altui stahanovist al scrisului românesc, Paul Goma. Tonul care face muzica ce-i place prezentatorului este acesta : „… majoritatea spuselor lui Paul Goma au greutatea greu de îngurgitat a pietrelor care ramân dupa ce apa trece si se polueaza, au incasabilitatea sticlei folosita în industria chimica, au virulenta profetiilor Vechiului Testament, a caror dreptate se dovedeste îndeosebi când e prea târziu, iar poporul a fost trecut prin foc purificator (…) Paul Goma se însumeaza acelui fel de-a fi patriot inaugurat de Mihai Eminescu )…) Gasesti în paginile lui Paul Goma sensul profund pe care el l-a dat Cuvântului ca vehicol al Adevarului. În optica lui Goma, Cuvântul si Adevarul sunt una si amândoua Dumnezeu sunt, asa cum spune Evanghelia dupa Ioan. Nu poti rosti Adevarul cu gura cu care ai mâncat cacat, traduce Goma pe întelesul mocofanilor.“ Amin ! - bombane un mocofan care nu-l simte nicaieri pe „navalnicul profet“ ce nu stârneste nici macar un „uragan“ literar : Paul Goma e în ochii mocofanilor doar scriitorul admirabil al singurei lui veritabile capodopere „Din Calidor. O copilarie basarabeana“. Cât despre „ florilegiul gomoetic“ (de la Flori si Goma), ce sa spun ? Putina moderatie, discretie si decenta în adorare nu strica nici macar „profetilor“, dimpotriva…