Antrenorul - un alter ego al jucatorului de tenis?
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura sportului » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Probabil ca v-ati intrebat adeseori care poate fi ponderea in economia performantelor a relatiei jucatorului de tenis cu antrenorul sau. Un campion, adica un jucator talentat, inteligent, bine dotat fizic si puternic in plan psihic, oare chiar datoreaza ceva esential coach-ului? Si daca da, in ce masura? Aparent retorice, in realitate asemenea intrebari sunt foarte axate pe continut, adica pe faptul de a sti efectiv care si cum este adevarul.
Antrenorul este ca un tata rationalizat, caci el nu este dat, ci ales, iar legitimitatea raportului cu el este oferita de criteriul performantei.
Daca vom medita superficial, privilegiind trasatura vocationala a jucatorului, atunci vom avea tendinta sa expediem chestiunea. Probabil ca vom gandi cam asa: „Ce conteaza un antrenor, oricat de competent ar fi, daca player-ul este unul de geniu! Campionul se poate descurca excelent de unul singur, chiar si in cele mai complicate ori dramatice situatii!“. Si pentru a ilustra „justetea“ unui asemenea punct de vedere, vom invoca un caz celebru si apropiat temporal de noi - relatia dintre liderul mondial Roger Federer si antrenorul sau, fostul mare jucator Tony Roche. Povestea este scurta. Nemultumit ca septuagenarul coach nu este in masura sa-l „determine“ a obtine titlul la Roland Garros, „expresul de Basel“ a hotarat sa puna punct unei relatii care dura, cu excelente rezultate, de cativa ani buni. Dupa acest „divort“, Roger a castigat Wimbledonul, Flushing Meadows si Mastersul de la Shanghai. De unde si concluzia, din punctul meu de vedere destul de pripita, ca superjucatorul Federer se poate descurca minunat de unul singur, fara aportul vreunui antrenor. La rigoare insa, s-ar cuveni sa amintim si sincopele, foarte spectaculoase, inregistrate de liderul circuitului ATP din ultimii patru ani: infrangerea in finala turneului Masters Series de la Montréal in fata lui Novak Djokovici, dar si usturatoarele batai pe care i le-a administrat in doua saptamani succesive „nasul“ sau argentinian, David Nalbandian, tot in turnee de Masters Series, la Madrid si Paris. Asadar, absenta unui antrenor competent si valoros si-a spus cuvantul pana si in cazul unui jucator de geniu, asa cum, neindoielnic, este Federer. Prin urmare, daca raspunsul la intrebarea din debutul articolului este unul pozitiv, atunci se cade sa avansam pe calea intelegerii complexei relatii dintre jucator si antrenor. O putem face formuland cateva intrebari ajutatoare. De pilda: ce asteapta efectiv player-ul in raporturile cu coach-ul? Ce nevoi ii poate satisface acesta? Si, consecutiv, cererea jucatorului este una constienta, formulata explicit ca atare sau ea este implicita, consumandu-se empiric si intuitiv? Ca sa raspundem la acest tip de interogatii, e nevoie sa analizam mecanismele si mizele psihologice ce fac posibila relatia dintre jucator si antrenor. Astfel, pentru Augustin Cambosie, presedinte al Federatiei Romane de Psihoterapie si un foarte experimentat clinician psihanalitic, trei ar fi planurile in care poate fi urmarita relatia dintre tenisman si coach-ul sau. In primul rand, jucatorul asteapta de la antrenor autoritatea unui model de urmat. Prin forta exemplului propriu, ca si prin eficienta comportamentelor adoptate (atitudini, analize, sfaturi, solutii), acesta ar trebui sa fie in stare sa-l convinga pe jucator ca oferta pe care i-o face e de natura sa-i sporeasca potentialul sportiv, ca si altitudinea rezultatelor. Functia raportului de tip model vine din copilaria mica, atunci cand identificarea cu tatal presupune pentru copil si dorinta de a fi asemenea acestuia. Este o relatie de iubire si de reflectare, caci a demonstra ca meriti sa fii iubit tine de performanta imitarii personajului patern. Or, antrenorul este ca un tata rationalizat, caci el nu este dat, ci ales, iar legitimitatea raportului cu el este oferita de criteriul performantei. Mai mult, tatal real cu greu poate fi parasit, in vreme ce tatal simbolic, care este coach-ul poate fi eliminat mult mai facil, printr-un agreement negociat. In al doilea rand, Augustin Cambosie aseaza accentul, in analiza relatiei dintre player si antrenor, pe caracteristica de capatai a jocului de tenis: solitudinea. Dupa cum spunea si Fabrice Santoro, intr-un interviu ce mi l-a acordat in septembrie anul trecut, pana si in jocul de dublu tenismanul este singur, „prizonier“ al unui sport prin excelenta solitar si individual. Ei bine, o astfel de solitudine este foarte dificil de asumat, de suportat si de gestionat. Doar marii campioni - si nici macar aceia tot timpul - pot sa controleze presiunea psihica extraordinara la care „condamna“ tenisul. Antrenorul indeplineste, in aceste conditii, un rol decisiv - acela de a anula sau macar de a diminua apasarea cu care singuratatea il ameninta pe jucator. El preia o parte din angoasele de separare cu care player-ul se confrunta in meci. El ii transmite acestuia sentimentul ca nu este singur, ca, de la distanta, fizic, prin gest si mimica, poate conta pe caldura si inteligenta, pe suportul si solidaritatea coach-ului. Iar acest lucru se dovedeste de multe ori decisiv in joc - daca nu neaparat pentru castigarea meciului, cel putin pentru a suporta durerea infrangerii sau pentru a gestiona estetic si decent esecul. Ca urmare, maestrul isi contine psihic invatacelul, il suporta si-l fortifica, reconfortandu-l si asigurandu-l ca, „in doi“, singuratatea devine indurabila si chiar poate fi invinsa, fie si secvential. Cel de-al treilea plan avut in vedere de Augustin Cambosie se refera la faptul ca, pentru jucator, prezenta antrenorului poate asigura obiectivitatea si constructivitatea criticii. Inzestrat cu autoritatea conferita de competenta, coach-ul are dreptul (si obligatia) de a critica neajunsurile din jocul si atitudinea elevului – dar o face cu blandete (ori cu amicala severitate), astfel incat pupilul nu se simte amenintat, diminuat sau contestat. Maestrul nu e jurnalist, spectator, adversar si nici macar membru al familiei jucatorului (cel mai adesea). De aceea, observatiile sale sunt obiective, caci el este in afara, la distanta, fiind un altcineva, diferit de jucator. Pe de alta parte, interventiile si sfaturile lui au valenta constructiva, deoarece, plecand de la obiectivitatea si percutanta cu care sunt formulate, exista premize solide pentru ca ameliorarea performantelor de joc si psihice sa devina realitate. Toate aceste aspecte indicate de psihanalistul Augustin Cambosie ne determina sa concepem relatia player-coach ca pe o evidenta umana foarte profunda si extrem de complexa, de care numai ignorantii, superficialii sau bolnavii de narcisism pot face abstractie – cu niste consecinte deloc minore in planul soliditatii sufletesti si al rezultatelor tehnice. Trufia de a te lipsi de antrenor ajunge, mai devreme sau mai tarziu, sa se plateasca si, daca tinem seama de scurtimea vietii sportive de competitie, nu cred ca un asemenea experiment „renteaza“ prea mult. Un caz exemplar, pe care eu l-as numi 100% didactic, il reprezinta raportul dintre lidera mondiala a circuitului femin, Justine Henin, si coach-ul sau, Carlos Rodriguez. Povestea campioanei din Li&a269;ge este pilduitoare in acest sens. Practicand de la &a351;ase ani tenisul, Justine a fost foarte legata de mama ei. In 1992, privind finala de la Roland Garros, disputata intre Steffi Graf si Monica Seles, micuta Justine, pe-atunci in varsta de 10 ani, a spus mamei sale: „Intr-o zi o sa castig si eu aici“. Din nefericire, mama a disparut prematur de langa fetita, dupa numai trei ani. La un an dupa tragedie, Justine intra pe mana antrenorului Carlos Rodriguez, un argentinian care, dupa o cariera destul de anosta ca jucator pro (cea mai buna clasare ATP: 467, in 1986), si-a dat seama ca adevarata lui vocatie este cea de coach. Zis si facut. Carlos si-a inceput activitatea in Belgia, unde a devenit repede cunoscut si cautat gratie rezultatelor obtinute ca mentor de copii (i-a antrenat, intre altii, pe Dick Norman si Olivier Rochus). De langa Justine n-a lipsit nici o zi, fiindu-i alaturi de cand aceasta a implinit 14 ani si pana in prezent. Dupa numai un an, pustoaica triumfa la Roland Garros, categoria junioare. Carlos sustine ca a intuit de la bun inceput ca fata slabanoaga, cu alura de baietel, va fi o mare campioana. El i-a fost mai mult decat antrenor, devenindu-i micutei belgience un adevarat al doilea tata (poate chiar mai autentic decat cel real, cu care Justine n-a intretinut niciodata raporturi prea blande). Cu Rodriguez, campioana s-a inteles mereu excelent. I-a apreciat acestuia lipsa de diplomatie si faptul ca stie sa comunice foarte clar. Intre cei doi s-a format o relatie de tip fuzional, care a presupus o simbioza deplina, lipsita de tensiuni speciale. Argentinianul s-a numarat printre putinii care nu au descurajat-o pe Justine cand aceasta s-a maritat cu Pierre-Yves Herdenne, in 2002. Tatal si fratii ei s-au maniat, iar jucatoarea a rupt orice raport cu familia. Langa ea a ramas doar coach-ul, iar rezultatele nu au intarziat sa apara (titluri de Mare Slem, locul unu mondial). Cand a divortat, Carlos a inteles-o si nu a presat-o sa reia competitia. Faptul ca Justine a revenit in forta a confirmat ca toleranta si profunda intuitie dovedite de antrenor s-au dovedit juste si de asta data. Rodriguez spune ca nu a ridicat niciodata vocea la eleva lui, dar ca de fiecare data cand i-a dat un sfat, mai intai i-a explicat cu blandete principiul si apoi i-a oferit un exemplu personal. Mai mult, a incurajat-o sa fie ea insasi, sa dispretuiasca ipocrizia si butaforia atat de prezente la jucatoarele din WTA. Ca antrenor, i-a explicat de la bun inceput regulile de baza ale relatiei ce urmau sa o construiasca intre ei doi. „Voi fi cel mai bun prieten, dar si cel mai aprig dusman al tau. Daca imi ceri ajutorul, trebuie sa fii pregatita si sa ma suporti. N-o sa fiu doar un tehnician al jocului, ci si un educator pentru viitor al tau – si asta pentru ca dupa 30 de ani, cand nu vei mai juca tenis, lumea trebuie sa te respecte ca persoana, si nu doar ca fosta campioana“. Numeroase intamplari pledeaza in favoarea excelentei acestei relatii cu totul deosebite dintre Carlos si Justine. Iata doar una dintre ele. Atunci cand, in urma victoriei din sferturile de finala de la US Open 2007 contra Serenei, Henin a fost atacata de Oracene Price, mama surorilor Williams, pe motiv ca fiica ei „a pierdut in fata unei jucatoare care a fost ghidata tot timpul meciului de antrenorul sau“, Carlos Rodriguez a reactionat dur. „Cei din familia Williams sunt oameni infioratori, care nu joaca un meci de tenis doar pe teren. Ei incearca sa destabilizeze in fiecare zi pe adversarii de care se tem. Ceea ce spun sau ceea ce fac este pentru ca le este frica si pentru ca nu au alte mijloace de a o invinge pe Justine“. Argentinianul a denuntat astfel deja traditionala tactica de intimidare folosita de membrii familiei Williams impotriva adversarelor mai bine cotate (vezi si episodul Irina Sparlea-Venus Williams). „Este trist daca Justine trebuie sa triseze pentru a castiga“, mai spusese Oracene Price. Ca un ecou al interventiei lui Carlos Rodriguez, a declarat si Justine Henin, nu fara malitie: „Daca trisez asa mult, de ce nu mi se da un avertisment? Atat timp cat nimeni nu imi va spune nimic, voi continua“. Si a continuat glorios, spulberand-o in semifinala de la US Open si pe sora Serenei, Venus, pentru a-si adjudeca apoi trofeul. Prin urmare, cazul trecut in revista mai sus descrie cu elocventa substantiala relatie dintre jucator si antrenor. Carlos Rodriguez a fost concomitent pentru eleva lui si model, si echipier contra singuratatii, si un critic obiectiv, dar constructiv. Atitudinea sa a ilustrat cum nu se poate mai bine spusele psihologului Augustin Cambosie, intarind presupozitia de baza a articolului de fata: fara un antrenor pe masura, nici un jucator nu va putea deveni (sau ramane) un mare campion!