„Cand montez o piesa, imi spun in cap toate cuvintele“
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura interogatiei »
Autor: Jeroen van den Berg in dialog cu Cristina Rusiecki
Jeroen van den Berg (n.1966) este dramaturg, regizor si profesor de regie la Academia de Teatru din Amsterdam. Debutul sau cu piesa „Bosch International“ din 1993 a fost distins cu Premiul orasului Amsterdam pentru incurajarea teatrului. Apoi dramaturgul a obtinut Premiul pentru dramaturgie olandeza in 2003 (Taalunie Toneelprijs) pentru piesa „Blowing“. In iunie 2007, piesa i-a fost montata la Teatrul Monchengladbach/Krefeldt Stadtheater (Germania). Textele sale au fost puse in scena in Olanda, la Het Oranjehotel, compania de teatru pe care a co-infiintat-o in 1993, dar si la alte companii ca Theater van het Oosten (Arnhem) si CT (Rotterdam). Piesa sa „Polaroid“ a fost reprezentata la Lark Theatre Studio Retreat. I s-au tradus piesele „Polaroid“ (in engleza, germana, bulgara), „Blowing“ (in engleza, germana), „Sotia lui Schopenhauer“ (in ceha), „Blessuretijd u.c.“ (in engleza). De asemenea, Jeroen van den Berg a regizat si adaptat piese din repertoriul altor dramaturgi: „Pescarusul“ (Cehov), „Avarul“ (Molière), „Aniversarea“ (Pinter), „Vieti intime“ (Coward) si „Ivanov“ (Cehov). In Bucuresti, in cadrul Saptamanii olandeze de la Teatrul Odeon i s-a reprezentat „Blowing“ , intr-un spectacol-lectura in regia Anei Margineanu. Din distributie au facut parte Rodica Mandache, Mugur Arvunescu, Paula Niculita, Laurentiu Banescu si Ana Maria Moldovan. Textul a fost deja produs de mai multe teatre din Olanda si Germania.
Imi place sa pot vedea ceva din actor dincolo de rol. Cand lucrez cu actorii, le dau cat mai multa libertate. Cu cat le spun eu mai putin cu atat mai bine iese. Asta e parerea mea. In loc sa-i fortez sa intre in tiparele imaginate de mine, ii las sa-si construiasca rolul. Din cand in cand, le mai indic niste cai de urmat. E cea mai buna metoda. Cand incep un spectacol, sunt foarte curios cum o sa se sfarseasca.
Cristina Rusiecki: Sunteti profesor la Catedra de Regie de la Academia de Teatru din Amsterdam. Ce curs tineti? Jeroen van den Berg: Lucrez cu anul I. Le arat studentilor cum sa faca decupajul pe text, sa lucreze pe scene, sa depisteze conflictul si apoi sa lucreze cu actorii. Adica lucrurile de baza, primele care se invata la Regie. C.R.: Daca tot vorbim de conflict, ca regizor, preferati teatrul clasic, cel cu conflict? Jeroen van den Berg: Cred ca da, desi nu sunt foarte sigur. Dar imi place mult conflictul. Intr-un fel, ma dau gata piesele well made, cu constructie impecabila. Eu pe acestea ma concentrez. Incerc sa gasesc cat mai multe cai sa le fac sa nu para demodate. C.R.: Care sunt mijloacele pe care le folositi la modernizarea lor? Jeroen van den Berg: Asta da intrebare. Nici nu stiu ce sa raspund. Folosesc mult camera video, nu ca un procedeu modern, ci unul in fata caruia oamenii se expun. Cand discuti cu cineva si ti se filmeaza fata, te porti cu totul altfel decat daca ai sta pur si simplu de vorba cu un om. Filmarea ii face mult mai constienti pe oameni de ei insisi. In fata camerei, incearca sa creeze imaginea a ceea ce cred ei ca ar trebui sa fie. Acesta este unul dintre atributele prin care lumea noastra moderna se distinge de cea dinainte. Datorita camerei video fiecare poate analiza maniera in care se poarta si in care apare in ochii celorlalti. C.R.: Am vazut acest procedeu si in spectacolul-lectura cu „Blowing“ de la Teatrul Odeon. In piesa, mama tine ca toata familia sa para fericita la aniversarea ei, in fata camerei. Depindeti atat de mult de acest procedeu, de video? Jeroen van den Berg: Nu neaparat. Dar folosesc mult lucruri legate de video si de fotografie. In cateva dintre piesele mele sunt interviuri cu oameni, asa cum vedem in fiecare zi la televizor. Si daca tot vorbeam de conflict, atunci cand un personaj e intervievat pe scena, nu mai ai neaparat nevoie de conflict. Suntem asa de obisnuiti cu televizorul, ca atunci cand vedem interviuri pe scena, intram exact in starea de privit la televizor. E complet diferit fata de o piesa normala. Imi place sa folosesc videoul si televizorul in teatru ca sa dau senzatia de viata adevarata. C.R.: Asta nu inseamna si ca referirea la un tip de ipocrizie sociala e implicita in piesele dv? Si in spectacolul de la Odeon fiul isi acuza mama de ipocrizie. Jeroen van den Berg: Nu m-am gandit la asta. Intr-adevar, ei se cearta pe subiectul ce este familia moderna: sa apara in fata camerei ca familie fericita sau sa filmeze partea in care se certau? Fiul ii spune mamei „asa suntem, tu vrei sa aratam cum ar trebui sa fim, cum ti-ar placea tie sa fim“. Iar ea ii raspunde ca nu e adevarat. In fond, trebuie sa facem un efort sa fim ceea ce suntem intr-adevar. Din perspectiva noastra poate parea ipocrizie, dar din perspectiva personajului e adevarul adevarat. C.R.: Mama are o perspectiva fantastica asupra realitatii? Traieste in propria ei realitate? Jeroen van den Berg: Intr-un fel, da. Dar e singurul mod in care poate trai. Altfel s-ar sinucide. Traieste intr-un mariaj care se apropie de sfarsit, sta cu un barbat despre care stie ca are o relatie extramaritala, asupra careia nu vrea sa scoata nici un cuvant. O situatie foarte trista. Am asistat la un spectacol-lectura la Londra. La discutiile de dupa, unul dintre actori a spus: „Viata e atat de grea ca parinte... cand esti intr-una dintre perioadele cele mai vulnerabile, copiii tai devin adolescenti. Si adolescentii sunt foarte brutali, se afla in etapa cea mai agresiva a vietii. Iar aceste perioade dificile ale existentei se desfasoara alaturi, in aceeasi casa. Situatia poate deveni exploziva.“ C.R.: Dramaturgul suedez Jonas Gardell, homosexual, declara ca scrie mai mult pentru un public feminin, care e, de fapt, publicul majoritar in teatrul suedez. E si cazul dumneavoastra? Jeroen van den Berg: Nu cred. In „Blowing“ e vorba despre o familie si fiecare joaca rolul sau in ea. Orice spectator poate interactiona cu subiectul piesei intr-un fel. In Olanda, piesa s-a jucat de multe ori in scoli, ceea ce nu a fost neaparat o situatie fercita, pentru ca, bineinteles, publicul s-a identificat cu cei doi adolescenti. Pentru actorii care jucau parintii era dificil, publicul nu era deloc de partea lor. Cand piesa se joaca in fata unui public mixt, reactiile sunt complet diferite. Publicul tanar se identifica cu adolescentii, cel adult cu parintii. C.R.: „Blowing“ a fost o piesa comisionata? Jeroen van den Berg: Da. Toate piesele care se scriu acum in Olanda sunt comisionate. Uneori plec de la niste schite, fara sa fiu comisionat. Cel mai adesea imi regizez eu singur aceste texte. De cele mai multe ori, regizorii te roaga sa scrii un text pe o anumita tema sau un anumit subiect. C.R.: Se deosebeste mult regizorul de dramaturgul Jeroen van den Berg? Jeroen van den Berg: Daca regizez propriile mele piese, realitatea se mixeaza mult mai usor cu fantezia. Am scris o piesa care se cheama „Polaroid“. In primele momente, crezi ca e vorba de o piesa cu oameni care lucreaza intr-un birou. Dar pe parcurs iti dai seama ca, de fapt, sunt actori intr-un serial. Prin urmare, paralel cu acest plan, mai exista unul legat de actori. Cele doua se interfereaza si publicul nu poate distinge totdeauna intre ele. Pana la sfarsit, nu mai poate sti sigur ce e realitate si ce tine de serial. Cand scriu propriile mele piese, ma intereseaza mult mai mult genul acesta de structura dramatica. Ca regizor, ma concentrez pe limbaj in loc de alte efecte. Ma straduiesc sa aflu ce anume vrea sa comunice scriitorul chiar daca sfarsesc prin a rescrie eu textul. Ca dramaturg, nu sunt constient de ceea ce transmit. Cand imi regizez propriile piesele, prima data ma chinuiesc sa depistez care ar fi mesajul. C.R.: La Bucuresti s-a mai jucat un spectacol de teatru non-verbal, „Vielfalt“, regizat de dumneavoastra. Acolo, constructia aceasta cu mesajul, cuvintele, sensul nu mai statea in picioare. Jeroen van den Berg: Creatorul spectacolului e Jakop Ahlbom, care joaca in el, l-a initiat si a dezvoltat tot materialul. Eu am regizat numai ultima luna de repetitii. De fapt, am scos o poveste din materialul interpretilor. Asa ca am functionat mai mult ca un monteur decat ca regizor. Am fost foarte relaxat pe parcursul repetitiilor si al reprezentatiilor. Pentru ca in mod normal, cand montez teatru de text, imi spun in cap toate cuvintele din piesa, nu stiu de ce. Iar cand ma uit la un spectacol pe o piesa scrisa de mine, sunt tot timpul incordat. Cand nu sunt cuvinte, e foarte simplu sa stai sa te uiti si sa te bucuri de ceea ce vezi. E mai usor sa creezi teatru non-verbal si mult mai dificil sa lucrezi pe teatrul de cuvinte. Cuvintele au un sens si relatia dintre personajele care spun replici se construieste mult mai dificil pe scena decat relatiile intre cei ce nu vorbesc. Daca ati vorbi olandeza, mi-ar veni mai usor sa va exemplific ce spun. Cand faci un spectacol fara cuvinte, toata miza sta numai pe montaj. E singurul lucru care confera sens. Si ai o groaza de lucruri pe care poti sa le exploatezi. Daca iti iese un montaj bun, cu dinamica sustinuta, sensul poate fi la fel de percutant ca la un spectacol bazat pe cuvinte. Or, la teatrul de text se poate intampla ca intr-o seara actoria sa nu mearga si n-ai ce face. Se pierd relatiile intre personaje, apoi se pierde legatura cu publicul si in final se pierde controlul complet. Si tu stai, te uiti si nu ai ce sa faci. La teatrul non-verbal e mult mai usor de evitat o asemenea situatie. C.R.: Dar fara cuvinte e mult mai dificil de creat structuri narative si impresia de realitate. Jeroen van den Berg: Da, dar in cazul lui „Vielfalt“ nu asa s-a pus problema, pentru ca Jakop Ahlbom are o imaginatie luxurianta. Lucreaza la Catedra de Pantomima si e foarte bun in dezvoltarea miscarii si efectelor. E magician, ii place sa lucreze cu scamatorii. De fapt, in „Vielfalt“, am vrut sa facem o piesa despre un magician. Asa ca personajele au in maneca o groaza de trucuri. Cand pui o piesa in scena, sunt momente in care ai vrea tare ca personajul sa se evapore, nu sa mearga, atunci cand trebuie sa-l scoti din scena. In „Vielfalt“ chiar asa se si intampla. Oamenii, pur si simplu, dispar in buzunarele decorului. Jakop Ahlbom are o fantezie atat de scaparatoare, ca nu a fost deloc complicat sa creez o poveste interesanta din momentele lui. Si nici nu a trebuit sa ma lupt cu cuvintele. C.R.: Ati montat si Cehov, si Ibsen, asa ca nu s-ar putea spune ca sunteti chiar atat de inspaimantat de cuvinte. Jeroen van den Berg: Bun, nu ma paralizeaza spaima de a lucra pe text. De fapt, pana cand Jakop Ahlbom mi-a propus acest spectacol, am lucrat numai pe teatru de cuvinte. Dar cu Jakop Ahlbom avem aceleasi pareri despre teatru, despre realitate, despre suprarealismul pe scena. Ne plac aceleasi lucruri. Si pe el il intereseaza spectacolele cu poveste, si lui ii plac piesele well made (bine facute). De aceea am si lucrat impreuna. C.R.: In celelalte montari, cum se defineste stilul Jeroen van den Berg? Jeroen van den Berg: Oh, divers. Am regizat si spectacole in aer liber, in padure, cu un decor natural fantastic. Era ca un parc plin de rulote, numai ca ele stateau unele peste altele. Ceea ce se vedea era un turn imens de rulote cu personaje care locuiau in ele. Decorul ajuta enorm la crearea atmosferei. Am conceput acel spectacol de la decor. In alte ocazii, incep spectacolul cu adaptarea textului, ca in cazul lui Ibsen, de exemplu. Nu-l las in forma originala. Pe Ibsen l-am mixat cu o poveste foarte romantica dintr-un scriitor evreu, Meir Shalev. Am incercat sa pun in contrast realitatile celor doi scriitori. Ibsen e dur, nu iubeste viata sau cel putin mie mi se pare ca nu iubeste deloc oamenii. Ii despoaie fara mila in diferite situatii si nimic nu le mai poate da viata. Asta ne arata Ibsen; pe cand Meir Shalev ne infatiseaza toate lucrurile frumoase ale vietii. Eu am pus in contrast cele doua lumi. Trebuie sa recunosc ca n-a functionat exact asa cum m-as fi asteptat, dar macar a fost punctul de la care am inceput. C.R.: Care e tipul de actorie preferat de regizorul Jeroen van den Berg? Jeroen van den Berg: Mi-a placut mult cum au interpretat actorii de la Teatrul Odeon spectacolul-lectura cu piesa mea: constienti de existenta publicului in sala, desi nu dadeau impresia sa ne vada cu adevarat. Nu-mi plac actorii care uita complet de ei, ci aceia care intra in rol fara sa dea senzatia ca se abandoneaza cu totul. Imi place sa pot vedea ceva din actor dincolo de rol. Cand lucrez cu actorii, le dau cat mai multa libertate. Cu cat le spun eu mai putin cu atat mai bine iese. Asta e parerea mea. In loc sa-i fortez sa intre in tiparele imaginate de mine, ii las sa-si construiasca rolul. Din cand in cand, le mai indic niste cai de urmat. E cea mai buna metoda. Cand incep un spectacol, sunt foarte curios cum o sa se sfarseasca. Am o imagine initiala despre cum ar trebui sa iasa piesa, dar nu incerc niciodata sa-i fortez pe actori sa-mi urmeze strict indicatiile. Incerc doar sa-i ajut, pe parcursul repetitiilor, construindu-le urmatorul pas al rolului. C.R.: Care e spectacolul olandez care v-a interesat cel mai tare in ultima vreme? Jeroen van den Berg: Am vazut un spectacol produs de o companie de teatru in care joaca si fratele meu. Compania aceasta nu lucreaza niciodata cu regizori. Actorii raspund de tot. Uneori monteaza o piesa de la cap la coada, alteori mixeaza portiuni din diferite piese. Se simt foarte liberi sa experimenteze si sa gaseasca noi modalitati in teatru. De aceea imi plac. C.R.: Dar dumneavoastra preferati sa montati texte clasice? Jeroen van den Berg: Nu, deloc. Nu prea ma pasioneaza teatrul de repertoriu. Cred ca e interesant sa regizezi un alt dramaturg pentru ca ajungi sa stii multe despre el. Cel mai bine intelegi un autor atunci cand ii montezi piesele. Trebuie sa recunosc ca am invatat multe despre regie punand in scena textele lui Ibsen, Cehov sau Noel Coward. Pe vremuri eram foarte interesat de felul in care ei isi scriu piesele, dar in acest moment nu incerc deloc sa-mi gasesc proiecte pe asemenea texte. Nici macar cu Shakespeare. Prefer sa-mi regizez propriile mele piese si uneori incerc sa fac productii ca aceea cu Jakop Ahlbom, cand nu raspund de tot, dar scot ce pot mai bine din materialul teatral imaginat de altcineva. C.R.: Cand incepeti sa scrieti o piesa, porniti de la o tema anume sau de la ce? Jeroen van den Berg: Uneori, da. Cand scriu propriile mele piese, le incep fara sa stiu niciodata cum se vor termina. Acum sunt comisionat de Teatrul de Tineret din Olanda sa scriu un text despre Bombay. Fiindca de data aceasta nu am prea mult timp, am inceput cu un synopsis cu toate scenele si tot ce se va intampla in piesa. Apoi nu voi face decat sa umplu acest synopsis. Dar e prima oara cand lucrez asa. De regula, lucrurile sunt mult mai vagi, plec de la o tema, de la un monolog... Nu am o formula fixa de la care incep. C.R.: De ce un teatru de tineret alege sa comisioneze o piesa despre Bombay? Jeroen van den Berg: Pentru ca, in acest moment, la un muzeu din Amsterdam are loc o expozitie cu Bombay. Publicul tinta sunt copiii. In muzeu s-a reconstruit o parte din Bombay, ca si o groaza de magazine mici, ca sa le arate copiilor care e senzatia cand traiesti intr-un oras ca Bombay, plin de case fara conditii decente, intr-o mahala unde vietuieste mai mult de un milion de oameni. Copiii merg la expozitie si vad cum e sa existi intr-un asemenea mediu. E o expozitie foarte populara. Piesa mea vine in prelungirea acestei expozitii si va cutreiera toata Olanda. Alta data, am scris o piesa bazata pe improvizatia actorilor. Se numea „Prelungiri“. Ca la fotbal, cand sunt prelungirile de la final dictate de arbitru pentru minutele pierdute in accidentari. In olandeza, termenul din fotbal este acelasi cu „ranire“. Piesa mea era despre niste oameni care traiesc intr-un azil de batrani, laolalta, fara ca inainte sa se fi cunoscut. Toate personajele mor pe parcursul piesei, pentru ca sunt foarte batrane si bolnave. Dar piesa a inceput de la improvizatiile actorilor care au vrut sa creeze un spectacol bazat pe experienta cu parintii lor. Toti actorii aveau in jur de 50 de ani si parintii le erau internati in azile de batrani, cu diagnosticul dementa. Simteau nevoia sa-si spuna povestea. C.R.: S-a bucurat de succes? La noi, daca un regizor ar fi propus-o vreunui director de teatru, sigur ar fi fost refuzat pe motiv ca e prea trista, ca nu-ti vine lumea la asa ceva, ca oamenii vor sa se amuze la teatru etc. Jeroen van den Berg: A avut public pentru ca era ca o piesa despre familie, ii privea pe toti. Cine nu poate interactiona cu o piesa despre batrani si moarte? Prima data s-a jucat intr-o provincie mica din Olanda, apoi in tot restul tarii. Cred ca am avut in jur de saizeci de reprezentatii cu ea, ceea ce e foarte bine.