Balcanii din Europa
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura politica »
Autor: Cristina Dogot
Faptul ca evenimentele politice ce se petrec pe teritoriul care poarta numele generic de Balcani constituie o provocare pentru toti analistii si oamenii politici reprezinta deja un loc comun. Ceea ce ar trebui sa ridice semne de intrebare ar fi modul nostru de raportare la aceasta zona, atitudinea prin care, de cele mai multe ori si la un nivel de cliseu, de prejudecata sau de lipsa de cunoastere profunda a numeroaselor realitati locale, incercam sa oferim impresia de déj&a341; vu, si sa reducem totul la eternul butoi cu pulbere pentru care nici o solutie nu pare a fi suficient de buna si reprezinta (inca!) un subiect in jurul caruia orice discutie devine inutila.
Daca o reconciliere franco-germana a fost posibila, de ce nu am gandi cel putin in acesti termeni si pentru Balcani? Este nevoie doar de liderii (europeni si locali) care sa doreasca sa asume acest obiectiv
Teoreticienii din Romania nu se afla insa intr-o pozitie singulara deoarece, din pacate (atat pentru Europa in general cat si pentru statele din Balcani in special), nici pentru Uniunea Europeana acest subiect nu a fost unul foarte placut, motiv pentru care au existat perioade in care a preferat sa fie rezervata in abordare, si anume cea cuprinsa intre 1991 (anul generalizarii si al acutizarii conflictului din fosta Iugoslavie) si 1995 (al Acordurilor de la Dayton/Paris, care pun capat, oficial, conflictului iugoslav si stabilesc noile distinctii teritoriale pentru Bosnia-Hertegovina). Este perioada in care Europa resimte din plin prezenta Balcanilor ca regiune europeana, dar si aceea despre care nu se poate spune (in ciuda existentei catorva incercari relevante) ca Europei i-a reusit prea bine prezenta in aceasta zona. Situatia este comprehensibila doar partial. Singurul element care dezvinovateste Uniunea Europeana il reprezinta faptul ca in perioada amintita institutia Politicii Externe si de Securitate Comune se afla intr-o perioada de incipienta a existentei si functionarii sale. Uniunea Europeana avea insa o serie de alte motive al caror precedent ar fi trebuit sa constituie atat fundamentul cat si motivatia sa in vederea desfasurarii unor actiuni sustinute de management al crizei in zona fostei Iugoslavii: venea dupa o perioada indelungata de esecuri (favorabile ascensiunii Statelor Unite atat in Europa cat si la nivel international) in ceea ce priveste implicarea in problemele politice europene si internationale; in cadrul unional functionase o perioada destul de indelungata asa-numitul proces de Cooperare Politica Europeana (lansat conceptual in urma Conferintei de la Haga din 1969 si in evolutia caruia punctul culminant l-a constituit Actul Unic European); Statelor Unite li se refuzase, pe motive ce tineau de locatia crizei, participarea la monitorizarea acesteia; Uniunea Sovietica intrase deja pe o panta descendenta inca de la inceputul crizei (destramarea URSS va fi anuntata la numai cateva zile dupa ce Germania anuntase recunoasterea unilaterala a independentei Sloveniei si Croatiei); nivelul ridicat de asteptare al statelor central-est europene fata de Europa, chiar daca indreptat cu precadere fata de unele dintre statele membre (factor care a functionat perfect in cazul legaturii istorice dintre Germania, Croatia si Slovenia). Ramane, desigur, de vazut in ce masura Europa a ajuns in Balcani dupa acest debut extrem de timid. Intr-o viziune constructivista, toate implicarile Uniunii Europene in indelungata criza iugoslava constituie o prezenta europeana in tumultuosul spatiu balcanic, fiecare dintre aceste interventii continand, in ciuda rezultatelor doar partial pozitive, germenii solutionarii, chiar segmentare, a crizei. Orice acord incheiat constituie o norma care va ghida comportamentul actorilor aflati intr-un conflict, si chiar daca orice interventie in cadrul unui conflict poate fi considerata una artificiala (venind de la un tert care nu cunoaste din interior fundamentul conflictului si nu il poate asuma), aceasta poate contribui la o reconstructie a individualitatilor beligerante (state, etnii, societati, grupuri etc.), uneori impotriva intereselor imediate ale acestora. Realistii, care considera conflictul inerent societatii umane, cel interetnic reprezentand ultima „inovatie“ in materie, considera insa ca, in cazul declansarii unei crize, singurul obiectiv trebuie sa il constituie managementul acesteia, nu desfasurarea de actiuni pentru schimbarea societatii in care acesta are loc (a se vedea in acest sens articolul lui Charles-Philippe David, „Visions constructivistes et réalistes de la consolidation de la paix en Bosnie ou Quand Alice au pays des merveilles rencontre le monstre de Frankenstein“, Revue française de science politique, Année 1999, Volume 49, Nr. 4, pp. 545-572). Pornind de la aceste doua viziuni (realizabile, in fapt, prin aceeasi metoda a interventiei „artificiale“) se impune o trecere in revista a actiunilor intreprinse de catre Uniunea Europeana in zona de conflict din fosta Iugoslavie, a obiectivelor urmarite si, acolo unde este cazul, a rezultatelor obtinute ca urmare a acestora, urmand a observa mai apoi in ce masura aceste actiuni au avut un fundament constructivist sau realist. Inainte de acest demers ar fi necesar, probabil, sa oferim opinia lui Nikolaos Tzifakis, exprimata intr-un articol aparut in „Journal of Southern Europe and Balkans“, vol. 9, Nr. 1, Apr. 2007, referitor la problema Balcanilor. In viziunea acestuia, Balcanii nu au reprezentat niciodata pentru Uniunea Europeana un inamic, ci un „celalalt“ care dupa 1990 a fost considerat initial ca fiind „intr-o stare de subdezvoltare cronica, fragmentat politic, prins in hatisul unor vechi animozitati si strain de identitatea europeana“, pentru ca apoi sa devina „capabil sa se schimbe, un celalalt capabil sa devina asemenea eu-lui european“. Un proces pe care l-am traduce in mod involuntar prin notiunea de europenizare, dar asupra careia va fi necesara o revenire. Uniunea Europeana nu arunca insa toata povara schimbarii in tabara balcanica, considerand ca extinderea catre statele balcanice i-ar asigura si ei „o schimbare si o largire a perceptiei asupra ideii de noi seuropeniit“ (Cf. Tzifakis), asupra valentelor si nuantelor multiple ale identitatii europene. ...Europa din Balcani Revenind la actiunile in care Uniunea Europeana a avut un rol activ, cele ce pot fi considerate de importanta majora sunt urmatoarele: „Acordurile de la Dayton/Paris“; lansarea, in februarie 1996, a programului „Regional Approach“, adresandu-se unui numar de cinci state balcanice beligerante, Albania, Bosnia-Hertegovina, Croatia, Macedonia si Serbia, carora li se oferea posibilitatea de a stabili relatii contractuale cu Uniunea Europeana, precum si sprijin economic si financiar, in schimbul reformarii sistemelor politice, al liberalizarii economiei si al imbunatatirii relatiilor reciproce (ceea ce il determina pe N. Tzifakis sa considere ca aceasta actiune reprezinta o incercare a Europei de a „reconstrui“ alteritatea balcanica); „Pactul de Stabilitate pentru Europa de sud-est“, semnat la Köln in iunie 1999, prin care se incerca realizarea cadrului in care statele balcanice foste beligerante sa poata realiza procesul de democratizare, accentul fiind pus cu precadere pe problematica drepturilor omului si ale minoritatilor, pe restructurarea economica si securitatea interna si externa, aceasta fiind considerata o incercare de a transforma (prin auto-renegocierea propriei identitati, in viziunea lui Tzifakis) statele implicate in piloni ai noilor structuri regionale; „Acordul de Stabilitate si Asociere“, care va inlocui, in 2000, programul „Regional Approach“, incercand sa motiveze si sa conditioneze statele balcanice in vederea unei viitoare integrare in Europa (oferta care in opinia lui Tzifakis a fost una prematura) si la care statele din fosta federatie iugoslava si Albania au aderat gradual pana in 2007 (in noiembrie 2007 Serbia parafand acest acord si adoptand si conditiile necesar a fi indeplinite pentru inceperea negocierilor de integrare: cooperarea cu Tribunalul Penal International in vederea penalizarii criminalilor de razboi). La aceste doua acorduri se mai adauga ajutoarele financiare si o serie de alte proiecte particulare si individualizate pentru fiecare stat balcanic (vizand domeniile economic, infrastructura, politic, juridic, social, educational etc.), documente strategice, programe de finantare, rapoarte de fezabilitate sau privind evolutiile din diferite domenii, directive, recomandari, o cronologie si o prezentare mai detaliata a acestor actiuni putand fi gasite pe site-ul www.euractiv.com si pe site-ul „Miscarii pentru Pace in Balcani“ (www.paixbalkans.org) sau pe cel a Uniunii Europene. Daca tinem seama de faptul ca in opinia realistilor accentul cade pe monitorizarea conflictului, nu si pe reconstructia societatii, este relativ simplu sa ajungem la concluzia ca actiunile Uniunii Europene au o puternica substanta constructivista, accentul fiind pus pe urmarile, pe rezultatele pe care le poate aduce implicarea directa in cadrul conflictului, adica pe ceea ce va urma dupa incetarea conflictului, pe transformarile considerate inerente etapei post-conflictuale si pe consolidarea pacii. In acest context Ch.-Ph. David subliniaza faptul ca realistii considera imposibila instituirea modelului democratic liberal in spatiul fostei Iugoslavii deoarece interesele mai mari sau mai mici ale liderilor sunt mult mai importante decat realizarea unei anumite ordini sociale, iar pentru satisfacerea acestor interese respectivii lideri nu vor ezita sa apeleze nici la discursul nationalist si nici la exercitarea unei autoritati foarte largi asupra populatiei. Se poate spune insa ca Uniunea Europeana a gasit o „pedeapsa“ constructiva pentru a rezolva aceasta problema reala a statelor balcanice (si am putea spune, fara a uita ca este vorba despre realitati diferite, ca solutia respectiva este aplicata si noilor state membre): aplicarea principiului conditionalitatii, element esential al strategiei europene in Balcani. Prin aplicarea acestui principiu Uniunea Europeana pune in stransa legatura imbunatatirea relatiilor sale cu statele balcanice cu indeplinirea de catre acestea a unei serii de conditii politice, in primul rand, dar si economice. O asemenea conditionare a reprezentat si incheierea (la nivel bilateral si numai sub rezerva indeplinirii anumitor conditii de fezabilitate) a „Acordului de Stabilitate si Asociere“ prin care, dupa parcurgerea a trei etape (a ajutorului financiar acordat de Uniunea Europeana, a liberalizarii comertului dintre statul in cauza si Uniunea Europeana si a semnarii si ratificarii acordului), statului in cauza i se ofera posibilitatea de a depune o cerere de aderare la structurile europene, situatie care s-a realizat in 2004 pentru Croatia, iar in 2005 pentru Macedonia. Relatia institutionala dintre Uniunea Europeana si statul semnatar al acordului este una asimetrica, cea dintai arogandu-si dreptul de a-si retrage orice sprijin financiar daca statul semnatar (monitorizat in permanenta) nu indeplineste anumite criterii. In acest mod Uniunea Europeana, oferind un ajutor atractiv pentru un stat care a cunoscut timp indelungat o situatie conflictuala, monitorizand si obligand statul semnatar la indeplinirea anumitor conditii pentru obtinerea respectivului sprijin economic si financiar il determina sa se remodeleze si sa se reformeze din interior. Toate aceste elemente (structuri, strategii si politici europene, actori statali, acorduri etc.), care pot fi luate si fiecare separat, constituie in esenta un puzzle in care, daca lipseste un element, intregul risca sa se destrame. Actorii participanti sunt astfel obligati sa fie atenti la detalii si sa se auto-construiasca in mod voluntar, ceea ce reprezinta un prim beneficiu, legat cu precadere de imbunatatirea situatiei interne. Obiectivul Uniunii Europene este insa unul mai larg: daca statele foste beligerante isi vor imbunatati relatia cu Uniunea Europeana prin dialogul politic permanent initiat de aceasta din urma la summit-ul de la Thessalonik din iunie 2003, atunci acestea vor fi nevoite sa isi imbunatateasca si relatiile bilaterale, ceea ce reprezinta fundamentul pacii si stabilitatii regionale si europene. Astfel dublul gest, din octombrie si noiembrie 2003, al presedintilor Croatiei si Serbiei-Muntenegru de a-si cere scuze pentru neajunsurile pe care cetatenii celor doua tari si le-au provocat unii altora; deschiderea negocierilor dintre Serbia-Muntenegru si Kosovo in octombrie 2003 sunt considerate si un rezultat al strategiilor Uniunii Europene pentru zona Balcanilor occidentali. Exemplul Serbiei este sugestiv pentru a sustine atat viziunea realista cat si cea constructivista: actiunile politice ale Serbiei dintre 1999 si 2006/2007 sustin viziunea realista, cele ce urmeaza acestei date vin in sprijinul celei constructiviste. Dupa esecul Conferintelor de la Rambouillet si Paris si bombardamentul fortelor NATO, in 1999, dupa indepartarea lui Milosevici de la putere si inlocuirea lui cu nationalistul moderat Vojislav Kostunica in 2000 (moment ce deschide Serbiei posibilitatea de a-si depune candidatura pentru a deveni membru al Consiliului Europei, aprobata in aprilie 2003, si de a fi reprimita in cadrul ONU), dupa adoptarea unei noi Constitutii in 2003, si incercarea de recompunere prin formarea unui nou stat, Serbia-Muntenegru (2003-2006), condus de un presedinte muntenegrean, Svetozar Marovic, ales de catre Parlamentul comun, anul 2006 va aduce Serbiei doua evenimente majore: Muntenegru isi va obtine, prin referendum, independenta, iar functia prezidentiala va fi ocupata de catre un nou lider, Boris Tadici, primul presedinte necomunist al Serbiei. Orientarea pro-europeana a lui Tadici a condus Serbia catre o serie de acorduri care nici macar nu puteau fi imaginate in perioadele anterioare: in aprilie 2005 Comisia Europeana anunta faptul ca Serbia (ca si Muntenegru) este pregatita sa inceapa negocierile pentru realizarea unui pact de asociere si stabilitate; in mai 2007 (dupa un an de suspendare a relatiilor) Uniunea Europeana si Serbia reusesc sa adopte un acord prin care se facilita procedura acordarii vizelor, pentru ca in noiembrie 2007 cele doua sa parafeze Acordul de Stabilitate si Asociere. In acest moment se poate afirma faptul ca abordarea constructivista a avut castig de cauza: in ciuda obstacolelor, inerente pentru o comunitate care intr-o perioada foarte scurta la scara istorica a cunoscut convulsii drastice, ce inca mai afecteaza profund memoria colectiva, Uniunea Europeana a reusit (impreuna cu fortele ONU iar uneori si cu cele ale NATO, dovada ca realismul este adesea util) sa determine statele balcanice si indeosebi Serbia sa isi schimbe modul de a se raporta atat la institutiile internationale si europene, cat si unele fata de celelalte. Emotiile nu au disparut insa intru totul, ultimele alegeri prezidentiale din Serbia, desfasurate pe un fundament regional si international destul de delicat, cel al recunoasterii independentei Kosovo, ridicand numeroase semne de intrebare cu privire la capacitatea societatii sarbe de a nu recurge la o abordare afectiv-viscerala (puternic stimulata de discursul asupra „Serbiei mari“ al candidatului ultra-nationalist Tomislav Nikoli?) in acordarea votului. Campania electorala a fost scurta, iar in timpul acesteia nu au fost publicate rezultate ale sondajelor de opinie, cei doi lideri nu aveau curajul de a se exprima cu privire la un eventual rezultat, nivelul absenteismului parea initial destul de mare. Invingatorul a fost candidatul democrat, dar izbanda nu poate fi considerata decat cu rezerve una de lunga durata, Boris Tadici fiind destul de singur, neavand sustinerea guvernului si a primului ministru, Vojislav Kostunica. Aceasta situatie se poate transforma insa intr-un avantaj, existand voci care considera ca daca Tadici s-a putut impune fara ajutorul primului-ministru atunci el detine toate prerogativele unui lider puternic si trebuie sa se comporte ca atare. Transformarea unei victorii scurte in una de durata depinde insa de foarte multi factori, atat interni cat si externi. Presedintele Tadici va trebui, pe de o parte, sa fie foarte atent la doleantele cetatenilor sarbi fara a fi populist (intr-un anume fel a si facut-o deja, in noaptea ce a urmat alegerilor pe zidurile Belgradului aparand afise cu un mesaj simplu „Hvala Beograd“, „Multumesc, Belgrad“), iar pe de alta parte sa reuseasca sa se incadreze in strategiile pe care cadrul international si european le impune pentru respectiva regiune, si anume recunoasterea independentei Kosovo. Nici una dintre cele doua directii nu va fi usor de realizat, mai ales ca acestea comporta diferite nuante. Nu doar sarbii din Kosovo, care, ingrijorati de viitorul lor intr-un Kosovo independent, au votat masiv pentru candidatul ultra-nationalist, nu vor fi usor de multumit, ci nici cei din Serbia, care, conform sondajelor din ultimii cinci ani, au asteptari foarte mari de la liderii lor in ceea ce priveste relatia cu Uniunea Europeana, cresterea economica si a nivelului de trai si relativ la scaderea somajului si a diminuarii nivelului coruptiei (temele preferat ale discursului electoral al lui Nikolici), dar, desi o situeaza in al doilea plan, nu uita nici de problema Kosovo (permanent invocata in campania electorala de catre ambii candidati prezidentiali). Iar pe de alta parte nu vor fi usor de multumit nici Uniunea Europeana si institutiile internationale, deoarece Tadici, desi pro-european, este si el impotriva independentei Kosovo. Europenizare? O dubla intrebare se ridica in acest moment: in ce masura Serbia s-a inscris, la nivel de societate si de lideri politici deopotriva, pe drumul europenizarii? In ce masura Uniunea Europeana, prin strategiile aplicate, a reusit europenizarea Serbiei? Iar inainte de a incerca o varianta de raspuns, vom incerca si o sumara definire a notiunii de europenizare, si vom preciza ca prin aceasta intelegem un dublu proces: pe de o parte „un transfer de suveranitate catre Uniunea Europeana“, o „dezvoltare a structurilor de guvernare comune europene“ ori procesul prin care strategiile economice si politice comunitare devin parte a sistemului organizational si de decizie politica de la nivel national, asadar unul de „constructie, difuzie si institutionalizare a regulilor formale si informale, a procedurilor, paradigmelor si modurilor de a face politica, a normelor care definesc politicile Uniunii Europene in cadrul discursului politic national, al identitatilor, al structurilor politice si al politicilor publice“. (Claudio M. Radaelli, „Whither Europeanization? Concept stretching and substantive change“, in: European Integration online Papers, Vol. 4, Nr. 8, 2000) Chiar si in urma acestei analize foarte sumare realizate asupra Serbiei ne putem da seama ca pentru aceasta noua entitate politica, economica si sociala europeana nu putem vorbi despre europenizare decat la un nivel extensiv (dinspre Uniunea Europeana catre Serbia), si nu la unul intensiv (de asumare interna a structurilor europene). Se poate astfel afirma ca in ceea ce priveste Serbia ne afla, mai degraba intr-un proces de „europeificare“, care reprezinta echivalentul unei „largiri a competentelor si o extindere a puterii Uniunii Europene“ asupra sistemului politic si administrativ sarb, realizat prin institutii europene noi, dupa cum este cazul „Acordului pentru Stabilitate si Asociere“. O etapa fireasca am putea spune: inainte de europenizare Serbia trebuie sa se regaseasca si sa se impace cu sine si cu ceilalti... Ceea ce este foarte important in acest moment este faptul ca Europa (inclusiv varianta sa institutionalizata, Uniunea Europeana) si Balcanii s-au intalnit: pe de o parte prin „Acordul pentru Stabilitate si Asociere“, iar pe de alta parte prin Boris Tadici. Iar prin extrapolare putem merge mai departe cu rationamentul nostru pozitiv: daca o reconciliere franco-germana a fost posibila, de ce nu am gandi cel putin in acesti termeni si pentru Balcani? Este nevoie doar de liderii (europeni si locali) care sa doreasca sa asume acest obiectiv... In ciuda opiniei liderilor V. Giscard d'Estaing si Helmut Schmidt ca state precum Romania si Bulgaria nu ar fi trebuit sa devina niciodata parte a Uniunii Europene deoarece apartin unei civilizatii diferite, cea ortodox-bizantina, indraznim sa consideram ca diversitatea din Balcani e atat de speciala incat sa nu se poata incadra in unitatea/diversitatea europeana...