Bacanul
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura literara »
Autor: Gelu Negrea
Nouasprezece ani, o luna, o saptamana si o zi despart lectura in premiera absoluta a comediei „O noapte furtunoasa“, intamplata la Iasi, pe 12 noiembrie 1878, cu prilejul unei aniversari a Junimii (a XV-a, insa, nu a XXV-a cum, eronat, se mentioneaza in editia Caragiale, aparuta in anul 2000 in colectia „Opere fundamentale“ girata de Academia Romana!) si publicarea, intaiasi data pentru prima oara, a mini-romanului „Canuta, om sucit“ in nr.22-23/ 20 decembrie 1897 - 5 ianuarie 1898 al „Gazetei Sateanului“. Initial, ambele lucrari poarta cate o dedicatie, „andrisantii“ fiind Titu Maiorescu si, respectiv, B. St. Delavrancea. Dar nu acest detaliu, mai degraba formal, le apropie in primul rand. Mult mai interesanta din perspectiva literara este surprinzatoarea recurenta, dupa atata amar de vreme si in opere de factura net diferita, a unei situatii de viata si a unui tip de personaj inzestrat cu un mecanism de reactivitate emotionala cvasi-identice. Ma refer, se-ntelege, la Jupan Dumitrache si la Bacanul in pravalia caruia, timp de vreo doi ani, copilul Canuta slujeste „cand mai bine, cand mai rau“. Despre primul aflam de la Spiridon ca este poreclit „Titirca Inima-Rea“; despre al doilea, autorul pretinde ca „nu era om asa de rau“. Amandoi sunt insa iritabili, cautatori de nod in papura si degraba varsatori de nervi contondenti pe spinarea baietilor. Sistematic, la intoarcerea acasa, Jupan Dumitrache il trateaza pe Spiridon cu insulte si cu bataie indiferent ca il gaseste „destept“ („– ...Ai stat pan-acuma sa bei tutun, ai?“) sau „dormind“ („– ...Tutun ai tras destul, acum te-ai pus sa tragi la ghioase; trai, neneaco, cu banii babachii!“). De fiecare data, la originea molestarii se afla situarea in contratimp a comportarii victimei in raport cu asteptarile agresorului – reale sau numai invocate tendentios pentru a justifica nelipsita chelfaneala. La fel se petrec lucrurile si in relatia dintre Bacan si Canuta. Cand baiatul de pravalie, trimis la domiciliul unui client cu un cos supradimensionat, plin cu produse casabile, alege varianta scurta a traseului („pan ulicioara“) si, alunecand pe gheata, sparge sticlele, stapanul se precipita furios asupra-i cu pumnii „si trage-i, si trage-i...“, acuzandu-l ca n-a ales, din lene, ruta ocolitoare, dar mai sigura, „pe podul Mogosoaiei“. Dupa trei zile, trimis la un alt musteriu, Canuta opteaza pentru itinerariul indicat insa, la intoarcere, primeste reprosul ca a intarziat prea mult „ca sa caste gura la pravalii“ si, ca bonus, „sart! part! o pereche de palme fierbinti peste urechile degerate“. Dupa cum se vede, mecanica reactiei Bacanului este „la fel identica“ (vorba comisarului Mitica Pisculescu de la sectia 55) cu aceea a cherestegiului din „O noapte furtunoasa“, bazandu-se pe similara plasare in contratimp a solutiilor alese de victima-copil, oricare ar fi acestea. Cu o minima (totusi) deosebire de nuanta: Bacanul are o motivare mai solida pentru recursul la cotonogeala decat Jupan Dumitrache, pentru ca primul inregistreaza o paguba materiala efectiva in urma aventurilor peripatetice ale lui Canuta, pe cand al doilea pare doar excedat de apucaturile tabagice ale lui Spiridon la care face acide trimiteri directe si in alte momente ale actiunii piesei. Personajul de care ne ocupam este, ca orice capitalist care se respecta, foarte interesat de capitolul beneficii al activitatii sale - dovada, remarcabila echilibristica profesionala pe care o desfasoara vizavi de o doamna care inregistreaza intarzieri inacceptabile la plata unor mai vechi datorii, dar pe care negustorul n-ar prea vrea, totusi, s-o piarda de clienta. Au trecut aproape doua decenii de cand Dumitrache Titirca declara nonsalant: „– Ce! ce-o sa ni se-ntample? sa-mi arza cherestigiria? arza sanatoasa! Nu m-a facut ea pe mine!“. E adevarat, dugheana „este asiguripsita“, dar orisicat... Sociologic vorbind, comportamentul violent al celor doi fata de baietii de pravalie se inscrie in cutumele epocii privitoare la relatia de vasalitate medievala stapan - slujitor si la dimensiunea educativa a bataii, acceptata tacit in epoca drept fireasca si benefica. Urmatoarea fraza este edificatoare: „A vrut bunica sa-l mustre, sa-l indemne la supunere – ba, ca asa bate stapanul, sa-nvete baietii minte; ba, ca trebuie sa aiba copilul rabdare daca n-a vrut sa-nvete carte si nici la stapan nu vrea sa stea, atunci ce-o sa se faca el? s-ajunga vagabond, ori pungas, ori sa se prapadeasca pe drumuri...“ Ma tem ca, dupa mai bine de un secol, schimband „stapan“ cu „patron“, putem regasi acest tip de discurs absolut intact si in zilele noastre, mai cu seama in mediile paupere.