Mangaierea Mediteranei si handicapurile noastre
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
Cand randurile acestea de ganduri vor aparea, mai sunt doar cateva zile pana la inceperea sezonului de retur al primaverii. Cam o saptamana, ultima a pregatirilor, care nu mai este a patimilor de efort pentru jucatori. Echipele s-au reintors acasa din tarile calde, unde si-au turat motoarele, pentru doar doua luni si ceva de partide oficiale, foarte concentrate.
Ai nostri, majoritatea, vor sa castige cat mai mult cu cat mai putina munca; in timp ce strainii sunt struniti de mici sa munceasca pana la epuizare.
Si cred ca nu este rau ca evoluam intr-un asemenea ritm. E drept ca nu l-am mai avut de ani buni, si pentru ca echipa nationala nu s-a mai calificat la festinurile oficiale ale competitiilor supreme, europene si mondiale. Aceasta revenire a formatiilor noastre de club, de ceva timp, pe propriile terenuri, unde este inca iarn&a259;, se joaca cu starea lor, te duce cu privirea si spre ceruri. Acolo unde bat din aripi pasarile migratoare, intr-un perpetuum mobile al plecarilor si reintoarcerilor. Generatia noastra privea doar la ceruri, pentru ca transpiratia pregatirii de iarna picura mai mult doar in glia neaos&a259;. Atat se putea pe atunci! Desi, prin anii '70, primele noastre firme fotbalistice si echipa nationala, rar, stateau chiar o luna si ceva in America de Sud, infruntand mai mult distributiile de marca ale Braziliei. N-am prins pe viu marele si unicul carnaval, dar a fost tare frumos si solicitant sa intalnim jucatori cu adevarat capabili sa mangaie mingea, chiar sa o ascunda, ca intr-un descantec sfant. Scrutand cat de des se va juca pe puncte si pentru un loc cat mai caldut pe scara clasamentului, doar vreo saptezeci si ceva de zile, incerc sa imi imaginez cum ar putea rezista in ritmul oficial britanic jucatorii nostri. Unde programarea este uneori infernala, ades cu trei partide intr-o saptamana, cam zece luni pe an. De aceea, cred ca este hazliu sa lasam inca neputinta noastra actuala sa zburde, doar cu vorbe, atat de inofensiv. Pentru ca, indiferent de acuitatea luptelor ce ne asteapta, mai puternice uneori pe ecranele si paginile comentatorilor (!), decat in ciocnirile dintre cele doua porti, vom ramane doar la usile marilor competitii intercluburi. Vom avea, ce-i drept, mai multe reprezentante ca niciodata, care vor ciocani la toamna oficiala a Cupelor U.E.F.A., dar asta nu inseamna ca suntem cu adevarat mai puternici pentru a face fata la acest nivel. Multe se explica prin educatie! Venita din timp, in complexitatea ei, nu de nedescifrat, ba din contra, destul de simpla. Si nu este intamplator ca au navalit peste noi atatia jucatori straini. Ne pleaca mana de lucru din mai toate domeniile, dar, in fotbal, ea vine din ce in ce mai mult de afara, nu-i asa? Si te-ntrebi: de ce? Ar mai trebui precizat, pentru a avea toate datele acestei ecuatii, ca de la noi in afara isi fac bagajele mult mai putini „fotbalisti adevarati“ ca imediat dupa 1990... Si de aceea, vreau sa cred ca noi producem, in ultimii ani, multi jucatori de fotbal dintre care, din ce in ce mai putini sunt... fotbalisti. Adica stapani incontestabili, fizic, tehnic, mental si comportamental pe secretele calificatorii ale acestei meserii. Ai nostri se vor si mai scumpi si mai rasfatati, deci slabuti educational, in comparatie cu extra si comunitarii, sositi parca peste noapte. Acestia au si avantajul de netagaduit ca isi cunosc mult mai bine interesul, din mai toate criteriile definitorii, parcurgand, aproape toti, „cursurile“ fotbalistice fara absenta si... la zi! Cu mentori adevarati, calificati si ei prin exigenta si cu drag de meseria de a scoate performanta si din talente minime. Iar aceasta diferenta se poate defini doar intr-o singura fraza: ai nostri, majoritatea, vor sa castige cat mai mult cu cat mai putina munca; in timp ce strainii sunt struniti de mici sa munceasca pana la epuizare (fara a comenta tot ce se petrece sau se remunereaza primprejur), pentru a castiga cat li se da!... Si tot astfel, nu-i o intamplare ca in capacitatea de efort, bazata pe studii de fiziologie de netagaduit, diferentele dintre noi si straini sunt elocvente. Iarasi, doar un singur exemplu: Se numeste capacitatea „VAM“, adica: valoarea aerobica maxima. Mai simplu: cat poate alerga un jucator in consum de oxigen normal, fara un mare consum al acestui transportator unic de energie. Se face o alergare de 5 minute, pe un circuit oval, ce masoara 200 de metri. Cand pornesc ai nostri, nu numai ca fura de mici, alergand prin interior, dar ajung foarte rar la valoarea de 18 km/ora. Un raport general de interpretare. Strainii parcurg corect, nu trebuie sa pui benzi sau garduri de delimitare a traseului, ca la hipodrom, si ajung mai toti, fiind educati de mici astfel, la varsta in care expira junioratul, la valoarea pe care o precizam. Pai atunci, daca ei sunt capabili sa alerge cam cu 20% mai mult si mai bine decat ai nostri, nu-i asa ca ne este mai greu sa-i depasim atunci cand ii avem in fata? Bineinteles ca smecheria atat de perdanta nationala are si aici leac de expresie si comportament decimator: „Lasati, ca si calul alearga!“... Rostesc ades, cand ii pui la treaba, doar prezumtivii nostri talentati... Si, tot nu intamplator, am simtit si in aceasta iarna, in care majoritatea echipelor noastre s-au antrenat sub soarele binecuvantat al Mediteranei, ca in fata rigorilor de selectie si de comportament in teren (deci si antrenament) al multor echipe chiar din Estul Europei, nu prea avem solutii de depasire a jucatorilor lor. Sunt mai bine pregatiti fizic decat ai nostri (uneori parem doar echipe de cercetasi!), lupta si nu te lasa sa respiri, adica sa joci in traditionala noastra libertate de a face orice si oricand. Dovedind ca la noi, acum, selectia o fac mai mult conducatorii. Dupa gust, ochi si inselatoarea mangaiere a orgoliului lor delirant. Si nu dupa criterii universal asezate in marele fotbal de cateva decenii si prin rigoarea unor judecati normale prin exigenta si realism.