Un proces care isi asteapta inca verdictul: procesul comunismului
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura controversei » dosar
Autor: Bogdan Duca
Dupa prabusirea Germaniei naziste, a fost necesar, ani de-a randul, un proces de denazificare. Nu numai liderii partidului nazist, dar pana si oamenii putin sau foarte putin implicati in experienta nazista au fost obligati sa raspunda pentru crima de a fi sustinut, intr-un fel sau altul, regimul lui Hitler. Regimul comunist, cu mult mai criminal decat cel nazist (imi asum riscul de a fi facut adept al lui Nolte – ceea ce nu ar fi chiar asa de dezonorant pentru mine), nu a beneficiat de un tratament similar cu cel impus nazistilor. Regimul comunist a cazut, dar comunismul a continuat sa ramana voios si prosper. In toate avatarurile sale, stafia comunismului continua sa bantuie nestingherita Europa si lumea. Fie ca vorbim despre regimurile lui Kim Jong Il sau Fidel Castro (relicve ale vechiului bolsevism), fie ca vorbim despre marxismul intelectual al scolii de la Frankfurt si al urmasilor sai, fie ca ne ciocnim de regimurile comuniste „soft“ ale unui Chavez sau Lulla sau de ideologiile noii stangi, precum multiculturalismul, „combaterea discriminarii“, noua toleranta sau corectitudinea politica, spectrele lui Marx ne surad de peste tot.
Discursul prezidential a fost ingaduitor, poate prea ingaduitor, in prezentarea si condamnarea fiarei comuniste. Reactia presei la Raport a fost de asemenea una partizana. Mai interesati de cine era bunica lui Bogdan Olteanu, jurnalistii au pierdut de cele mai multe ori esentialul: la 17 ani de la evenimentele din decembrie 1989, Romania inca nu divortase de comunism.
In 1989 am crezut ca am terminat-o cu regimul comunist. Cuplul Ceausescu a fost executat, statuia lui Lenin a fost aruncata la gunoi, partidul comunist roman s-a volatilizat intr-o clipa. Dar iata ca nu a fost asa. Practic, Romania a continuat sa fie condusa de catre membri din aparatul de partid pana in zilele noastre. Mai mult chiar, orice incercare de discutare deschisa a istoriei celor 50 de ani de comunism s-a lovit de reactii din cele mai dure. Fie ca vorbim despre isteria demoniaca din acea teribila zi de 18 decembrie 2006 (asupra careia voi reveni mai jos), fie ca vorbim despre decizia relaxata a Curtii Constitutionale cu privire la CNSAS, ultimii ani stau sub un singur semn: cel al unui refuz hotarat de a ne rupe de comunism. In vremuri care ar fi trebuit sa stea sub semnul penitentei si al reconcilierii, stafiile comunismului ataca absolut din toate partile. Te si intrebi de unde atata energie din partea unui sistem presupus mort. Desigur ca intrebarea este naiva: Marx, desi a pierdut o batalie in Est, a reusit sa cucereasca Occidentul. Comisia „Tismaneanu“ Este meritul incontestabil al lui Traian Basescu acela de a fi incercat sa ia taurul de coarne, condamnand comunismul. Cum nu a vrut sa fie singur in acest demers, si cum nu avea nici o legitimitate morala in a formula aceasta condamnare, el a creat o Comisie Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Ea va ramane in istorie sub numele de Comisia Tismaneanu. Alegerea lui Vladimir Tismaneanu in fruntea acestei Comisii a facut si continua sa faca valuri. Foarte probabil, nimeni de pe acest pamant nu ar fi scapat de atacurile si injuraturile chitibusarilor si rau-intentionatilor de pe la noi. Insa e la fel de probabil faptul ca putini ar fi avut autoritatea morala si pregatirea necesara pentru conducerea unei asemenea Comisii, precum Vladimir Tismaneanu. Atat metanoia prin care a trecut in anii '80, cat si pregatirea sa academica il faceau sa fie unicul presedinte acceptabil al unei astfel de Comisii. Dar cei ce il ataca pe Vladimir Tismaneanu uita un alt lucru esential: Comisia nu este alcatuita din domnii Vladimir, Tismaneanu si Vladimir Tismaneanu. Compozitia acestei Comisii este una mult mai generoasa. Si nu este alcatuita doar din prieteni ai domnului Tismaneanu. Comisia a avut 19 membri (incluzandu-l aici si pe presedintele ei), si a apelat de asemenea la o echipa de 20 de experti. Printre membrii comisiei il intalnim pe Levente Salat, un teoretician al multiculturalismului, pe Constantin Ticu Dumitrescu sau pe Stelian Tanase, oameni care nu sunt tocmai in armonie de idei cu domnul Tismaneanu. Asa cum Marius Oprea nu este in armonie de idei cu... Traian Basescu. Mana dreapta a lui Vladimir Tismaneanu in acest demers a fost un tanar istoric (cu pregatire si in domeniul stiintelor politice), Cristian Vasile. Multi dintre experti proveneau din randurile unei generatii de istorici care s-a format intelectual dupa decembrie 1989, deci oameni „fara de viclesug“, ca sa preiau o frumoasa expresie biblica. Spunand aceasta, o fac pentru a arata ca atat Comisia Tismaneanu, cat si Raportul „Tismaneanu“ nu sunt opera lui Vladimir Tismaneanu si a prietenilor domniei sale si nici macar opera lui Traian Basescu si a aliatilor sai politici. Avem in schimb o Comisie gandita in asa fel incat sa fie cat mai aproape de idealul obiectivitatii. Ar fi multe de imputat acestei Comisii. Principalul repros ar fi lipsa timpului. O Comisie insarcinata sa discute nu mai putin de 44 de ani de istorie a Romaniei ar fi trebuit sa lucreze „la foc continuu“ pentru o perioada de timp mult mai lunga – cel putin pentru un an sau doi. Al doilea lucru reprosabil membrilor Comisiei este lipsa de unitate. Din cei 19 membri ai Comisiei, toate injuraturile le incaseaza Vladimir Tismaneanu, Cristian Vasile si Dorin Dobrincu. Ceilalti membri sunt fie timid prezenti in dezbaterile care au urmat, fie se transforma, din ratiuni politice, in acuzatori (cazul domnului Marius Oprea). De asemenea, membrii Comisiei nu au simtit nevoia continuarii demersului lor prin asumarea unui dialog cu societatea civila (si nu ma refer aici la droaia de ONG-uri neomarxiste sau doar de stanga de pe la noi). O vizita la Patriarhia Romana, cu prezentarea exacta a partilor privind BOR-ul din Raport, ar fi scutit probabil Comisia de multe atacuri inutile si penibile. Raportul final Vladimir Tismaneanu a spus, in mai multe ocazii, ca a acceptat orice acuza adusa acestui Raport final pana in ziua de 18 decembrie 2006, ziua condamnarii Comunismului de catre Traian Basescu, in plenul Parlamentului Romaniei. Pe 18 decembrie, isteria din Parlament a aratat cat de posedati sunt unii romani de stafia comunismului. Un raport cu foarte multe lipsuri, cu destule semne de intrebare, si un discurs ce pacatuia (din punctul meu de vedere) prin blandete si refuzul de a asuma pe deplin raul comis de comunism, au reusit sa starneasca pe energumenii din Parlamentul Romaniei. Isteria, urletele, fluieraturile, comportamentul de pietar al lui Corneliu Vadim Tudor, agresivitatea cu care au fost tratati atat membrii Comisiei cat si toti cei ce venisera sa participe la acel moment istoric, dar mai ales tacerea si refuzul de a reactiona al majoritatii parlamentarilor, au aratat ca raul comunist este atat de bine infiltrat in aceasta tara, incat orice accent mai „tare“ al discursului prezidential ar fi putut duce chiar la violenta fizica. Discursul prezidential a fost ingaduitor, poate prea ingaduitor, in prezentarea si condamnarea fiarei comuniste. Reactia presei la Raport a fost de asemenea una partizana. Mai interesati de cine era bunica lui Bogdan Olteanu, jurnalistii au pierdut de cele mai multe ori esentialul: la 17 ani de la evenimentele din decembrie 1989, Romania inca nu divortase de comunism. Anul care a urmat a fost unul al dezbaterilor publice in jurul Raportului final si, desigur, pe langa Raportul final. Am aflat, pentru a mia oara, cine sunt parintii, unchii, verisorii, prietenii din copilarie, colegii de gradinita si de scoala ai lui Volodea Tismaneanu. Am aflat ce carti teribile a scris acesta in tinerete. Am aflat de asemenea si despre cum Patriarhul Teoctist, pe patul de moarte, ar fi afurisit pe membrii Comisiei prezidentiale. Nu stiu daca independent sau in legatura cu acest demers duhovnicesc, BOR „a pus“ de o Comisie paralela care a scos, la randul ei, un Raport final (in care multe reverende au fost spalate si curatate, se pare). O polemica mai interesanta din presa culturala a fost cea dintre domnii Ciprian Siulea si Caius Dobrescu, careia i se adauga excelenta analiza polemica a domnului Bogdan Cristian Iacob, care, incercand sa priveasca obiectiv atmosfera dezbaterilor in jurul raportului, cade victima vanatorului de fascisti, legionari, negationisti, adepti ai lui Nolte, mereu incrancenatului domn Michael Shafir. Gafele sunt din ce in ce mai numeroase, iar atacurile la persoana se inmultesc in anul 2007. Lovit este Vladimir Tismaneanu, iar pe „linie de culte“, Cristian Vasile. Faptul ca aceste atacuri nu urmaresc nici o logica academica e aratat de felul in care atacatorii se raporteaza la Raport, in general, ca la o carte pe care nici macar nu au rasfoit-o. Un repros, pe care si eu l-am adus la vremea mea, cu privire la estimarea numarului victimelor directe ale regimului, estimare ce fluctueaza intre 500 000 si doua milioane de persoane, poate fi inteles in lumina unei dezbateri dintre membrii comisiei (domnii Constantin Ticu-Dumitrescu si Dorin Dobrincu), lucru de altfel clar mentionat in raport (a se vedea nota 4 de la pagina 463, editia de la Humanitas). In contextul in care nu avem inca o cifra exacta a victimelor Holocaustului nazist, la atatia ani dupa evenimente, ar fi fost chiar un record absolut incropirea exacta, in cateva luni, a unui recensamant al suferintei din Gulagul romanesc. Domnul Michael Shafir a avut o interventie punctuala si pe o alta chestiune: cea a utilizarii termenului de genocid. Daca luam definitia din dictionar, desigur, aceasta utilizare nu poate sa fie considerata valida. Dar exista doua motivatii ale utilizarii acestui concept: una este obiectiva – primii doi oameni pedepsiti pentru crimele comunismului, sotii Nicolae si Elena Ceausescu, au fost gasiti vinovati, condamnati si impuscati pentru infractiunea de genocid, intr-un proces inca recunoscut ca legitim. Al doilea argument este unul subiectiv. Termenul se regaseste doar in capitolul dedicat gulagului, capitol scris chiar de victimele directe ale comunismului, membrii Asociatiei Fostilor Detinuti Politici. Glasul victimelor, marturia lor, nu poate sa fie blocata de o chichita terminologica precum aceasta. Capitolul despre culte a fost si el citit „in diagonala“. Refuzului BOR de a-si asuma integral trecutul i s-a adaugat si dorinta unei anumite parti a dreptei ortodoxiste de a apara cu orice pret Biserica Ortodoxa de orice calomnie. Astfel, un text echilibrat a fost citit ca un fel de atac la adresa institutiei BOR. Partea din Raport dedicata economiei in comunism a fost ignorata. Motivul? Este simplu. Daca este usor sa iti dai cu parerea pe diverse teme, de la problema gulagului pana la cea a dizidentei, este mai greu sa poti sa faci afirmatii critice intr-un domeniu ce presupune rigoare stiintifica, precum domeniul economic. Iar apoi acest aspect nici nu prezenta un aspect polemic imediat. O alta parte din Raport trecuta sub tacere este cea dedicata problemei minoritatilor. Nu ma pot pronunta asupra calitatii acestei parti din Raport, insa indraznesc sa cred ca aceasta tacere este motivata ideologic. Atacurile venind de obicei dinspre stanga societatii civile, unul din autorii principali ai acestei parti din raport, domnul Levente Salat, fiind unul dintre teoreticienii acestei noi stangi, dar si natura temei cercetate (minoritatile) fiind foarte sensibila pentru reprezentantii stangii cultural politice de la noi, tacerea respectuoasa pare justificabila, nu? O lansare interesanta la Targul Gaudeamus Lansarea Raportului final la Targul Gaudeamus s-a facut cu mare tam-tam. Presedintele Traian Basescu a tinut sa participe la eveniment si sa tina un discurs care sa arate implicarea sa serioasa in acest proces al comunismului. Paralel cu lansarea Raportului, inteles ca un fel de triumf moral al dreptei romanesti, Ion Iliescu lansa o carte devenita best-seller international al stangii. Cartea lui Al Gore, oscarizatul si nobelizatul milionar ecologist american, „Un adevar incomod“, facea concurenta Raportului final. O intrebare se poate pune: oare, cel putin pentru Ion Iliescu si pentru colegii sai de partid, un adevar incomod nu ar fi trebuit sa fie cel continut in Raportul final al Comisiei Tismaneanu si nu in gogoritele apocaliptice ale plictisitorului (Michael Moore e mult mai simpatic) star al „societatii civile“ americane? Noua stanga, intelectuala si ONG-ista, are insa grija ca batranetile lui Ion Iliescu sa nu fie prea mult deranjate... Unde „pica“ prost Vladimir Tismaneanu Desi doar presedinte al Comisiei prezidentiale, desi doar unul dintre cei trei editori ai Raportului final (alaturi de Dorin Dobrincu si Cristian Vasile), desi lipsit de orice statut de demnitar, Vladimir Tismaneanu a devenit, pentru fostii comunisti, noua stanga si pentru dreapta ortodoxista principalul vinovat pentru condamnarea comunismului, iar pentru dreapta, responsabilul cu intregul proces al condamnarii comunismului. Iata o pozitie ingrata in care eu, cel putin, nu as vrea sa fiu. Pentru fostii comunisti, carora condamnarea comunismului le-a provocat reactiile de posedati (nu intamplator, precursorii bolsevismului rus erau considerati de Dostoievski ca fiind posedati de diavol) de la 18 decembrie, Tismaneanu este „jidanul“, Tisminentki, lupul in piele de oaie, fiul principalilor vinovati etc. Sistemul nervos al profesorului Tismaneanu poate sa fie zguduit pe mai departe de atacurile gazduite sau provocate de un Corneliu Vadim Tudor si de asociatii acestuia. Pentru noua stanga, lucrurile sunt ceva mai complexe. Se dorea o condamnare a comunismului, probabil pe logica discursului lui Hrusciov de condamnare a crimelor lui Stalin. Noua stanga a sustinut prin vocile sale autorizate deconspirarea arhivelor Securitatii, chiar vanarea si trimiterea in fata instantei a vinovatilor de abuzuri. Daca ar fi dorit sa fie condamnat ceva, acel ceva trebuia sa fie reprezentat doar de sistemul represiv (Securitate, eventual si Militie) si nu de insasi ideea de comunism. Asemenea lui Ion Iliescu, multi dintre cei care chiar se declara anticomunisti (Smaranda Enache, Gabriel Andreescu, Ioan Bogdan Lefter etc.) cred de fapt ca reprezentantii regimului comunist doar au intinat „nobilele idealuri“ ale marxismului. Marxism pe care, mai mult sau mai putin fatis (curajosi sunt doar tinerii: Bucurenci, Cistelecan Jr., Goldis etc.) si-l asuma si-l revendica. Dreapta ortodoxista se pare ca este fie incapabila sa scape din vraja fascinantului national-comunism, fie incapabila sa inteleaga (si aici ma gandesc la grupul celor de la Civic-Media) ca dincolo de partizanate exista valori care trebuie aparate. Toti acestia au gasit in Vladimir Tismaneanu un vinovat. Vinovat pentru ca Raportul final este prea academic, vinovat ca nu este academic, vinovat ca e prea lung, vinovat ca e prea scurt... Insa mai mult ca sigur vinovat pentru ca numele sau va ramane asociat cu actul condamnarii comunismului in Romania. Din partea „aliatilor“, Vladimir Tismaneanu este „gratulat“ cu responsabilitati care il depasesc. I se cere si i se va cere socoteala pentru toate neputintele clasei politice (Traian Basescu fiind inclus pe lista) de a-si asuma Raportul final si de a continua procesul comunismului. Cat de „final“ este Raportul final Un loc comun al discursului tuturor membrilor Comisiei prezidentiale (din care, repet, nu sunt receptate decat doua glasuri, al lui Vladimir Tismaneanu si al lui Cristian Vasile) este acela ca Raportul final nu e o piatra de mormant, punctul conclusiv al demersului intelectual de cercetare critica si de condamnare a ceea ce a insemnat si inseamna comunismul. Impreuna cu Sorin Lavric, Ana Petrache, Catalin Buciumeanu si Razvan Andrei am initiat, in continuarea demersului acestui Raport, un proiect de seminar privat pe tema tipologiilor de intelectuali din comunismul romanesc. Cred ca ar fi mai mult decat necesare tot mai multe proiecte care sa completeze, corecteze si sa continue demersul din Raportul final, mergand pana la ziua (aici, recunosc, sunt deja intr-o utopie) cand Marx, Engels, Lenin, Stalin Trotki, Gramsci, Castro, Mao, Guevara, Pol Pot, Kim Jong Il, Chavez, Lulla, Scoala de la Frankfurt si altii asemenea lor vor ajunge la „groapa de gunoi a istoriei“.