Anticomunismul antidemocratic
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura controversei » dosar
Autor: Ciprian Siulea
Imaginea cea mai buna pentru condamnarea comunismului in Romania, ajunsa acum la cateva momente succesive de bilant, mi se pare ca e aruncarea copilului odata cu apa murdara din covata. Apa murdara este, desigur, comunismul, cu primitivismul sau special pe care l-a avut in Romania, cu toate traumele si reminiscentele lui. Copilul e, din nefericire, democratia tanara care a avansat dupa 1989 cu pasi extrem de impleticiti, mai degraba din inertia alinierii la un trend extern decat ca aspiratie coerenta si semnificativa a societatii.
In oglinda cu tarile central europene, care au intreprins o decomunizare relativ pragmatica si eficienta, in Romania promotorii Raportului Tismaneanu au ajuns, ca justificare ultima a demersului, tot la un soi de exceptionalism romanesc, expresie a complexului de inferioritate compensat prin cel de superioritate: potrivit acestora, am fi prima tara care a intreprins asa ceva, in sfarsit am ajuns si noi primii...
Atat textul Raportului Tismaneanu cat si discursurile publice de sustinere a lui, apartinand unora dintre cei mai prestigiosi intelectuali, au carente esentiale in ceea ce priveste fundamentarea demersului de condamnare a comunismului pe un set coerent de valori (respectiv pe valorile democratice in masura in care toti cei in cauza se revendica, evident, de la ele). Cel mai grav simptom al acestui defect de viziune consta in faptul ca Raportul si discursurile de sustinere si promovare a lui se intemeiaza pe intelegerea comunismului ca fenomen metafizic, nu politic si social. De aici decurge imediat atitudinea exorcista, respectiv solutia pe care anticomunistii puri si duri (cel putin aparent; in realitate, putinii puristi adevarati sunt imersati intr-o mare de intelectuali si politicieni oportunisti) o propun pentru Romania: purgarea comunismului, cu efecte miraculoase pentru societate. A comunismului prin ideologia si reprezentantii ei vinovati, nu insa si prin consecintele lui durabile: subdezvoltare mascata, recadere in autarhism si ruralism, reluarea si impunerea in forme adaptate a unor modele de gandire interbelice catastrofice precum elitismul si discriminarea ca politica naturala a statului sau conceperea pe model nationalist-etnicist a statului. Este insa si normal sa se intample asta: viziunea misticoida care domina anticomunismul romanesc se concentreaza pe nivelul simbolic, nu pe realitatile de profunzime. Solutia exorcista miraculoasa explica tipul de atitudine „mare preot“ pe care o au multi lideri publici ai condamnarii comunismului, de la voce si gesturi pana la continutul discursului. Din pacate, solutia este clar nedemocratica, intrucat sunteaza viziunea dezvrajita asupra societatii pe care se bazeaza democratia, sunteaza ideea ca societatea e in primul rand o modalitate de convietuire in care interesele diverse trebuie negociate cat de cat rational si echitabil, prin mecanisme pragmatice si reci. Viziunea metafizic-exorcista explica felul in care condamnarea comunismului este vazuta ca eveniment fondator capabil sa resapeze complet atat statul cat si societatea intreaga (unii anticomunisti intarziati, in special din randul acelor putini puristi, inca mai clameaza necesitatea unei revolutii, cel putin in cazul in care aceasta condamnare nu e dusa pana la capat...). Faptul ca acest eveniment este considerat capabil sa realizeze „eradicarea coruptiei“ si „reformarea clasei politice“, doua teme populiste mult indragite, nu are insa nimic in comun cu viziunea tehnic-pragmatica a democratiei, pe care multi dintre acei puristi considera, sincer dar complet gresit, ca o sustin. E doar o iluzie care sunteaza si ea mecanismele si procedurile lente si dificile, e adevarat, dar relativ rationale ale democratiei. O iluzie, din nou, inrudita cu mecanismele intelectuale ale comunismului, respectiv slabiciunea acestuia pentru revolutie, in general pentru „actiunea directa“. Situatia in care ne aflam cu condamnarea comunismului mi se pare relativ simpla, iar conceptul fundamental care o poate explica cel mai bine este subdezvoltarea severa a Romaniei, ignorata prea usor, si cvasiunanim, de o societate care nu pare sa aiba resursele de a elabora o viziune coerenta despre ea insasi si despre posibila ei evolutie. Astfel ca, in oglinda cu tarile central europene, care au intreprins o decomunizare relativ pragmatica si eficienta, in Romania promotorii Raportului Tismaneanu au ajuns, ca justificare ultima a demersului, tot la un soi de exceptionalism romanesc, expresie a complexului de inferioritate compensat prin cel de superioritate: potrivit acestora, am fi prima tara care a intreprins asa ceva, in sfarsit am ajuns si noi primii... Destul de trist. Nu mai insist asupra continutului propriu-zis al Raportului, am facut-o deja in diverse alte locuri. Pun insa doar cateva intrebari extrem de simple: cat de democratice sunt valorile de profunzime care stau in spatele Raportului, daca ele produc un document kilometric, prolix si incoerent in structura lui, respectiv complet inaccesibil publicului, in conditiile in care era vorba de o tema de maxim interes public? Cat de democratica e modalitatea de promovare a Raportului aleasa de Vladimir Tismaneanu, care nu se deosebeste cu nimic, structural, de propaganda antifascista instrumentata de comunisti, in masura in care exacerbeaza apocaliptic polemica cu un adversat facil, extremistii (adversar pe care il si inventeaza astfel, in buna masura), ignorand in schimb criticile rezonabile aduse Raportului? Cat de democratic e faptul ca Vladimir Tismaneanu rosteste la nesfarsit si cu voluptate numele acestor extremisti impotriva carora incearca sa „stranga randurile“ in jurul Raportului, dar in putinele ocazii in care se refera la criticii rezonabili ai documentului foloseste de regula parafraze (de exemplu, intr-o emisiune „Inapoi la argument“, Gabriel Andreescu era „un fost disident“, iar Michael Shafir „un anumit politolog“)? Cat de normal e ca cineva sa faca, in Romania de azi, cu ocazia condamnarii comunismului, liste cu cei care au nume si cei care nu au nume, iar bilantul sa fie, totusi, atat de surprinzator de favorabil lui Corneliu Vadim Tudor si de defavorabil cuiva care a facut inchisoare pentru ca a protestat impotriva comunismului? Cat de penibil, pe de o parte, si cat de util societatii noastre, pe de alta, este felul in care multi anticomunisti de frunte s-au pus neconditionat la dispozitia presedintelui Basescu? Cat de trist e faptul ca modul in care acesti intelectuali papagalicesc discursul presedintelui in mass-media, ca niste elevi de clasa a II-a, culmineaza cu omagiile pe care i le inchina Vladimir Tismaneanu, aproape la fel de penibile ca si linguseala degradanta pe care in trecut i-a dedicat-o, ocazional, presedintelui Ceausescu? In concluzie: ce legatura poate exista intre condamnarea comunismului, asa cum a fost ea intreprinsa recent, si posibila elaborare a unei democratii in Romania?