Farmecul discret al sugestiei
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
Faima de prozator britanic a lui Kazuo Ishiguro se intemeiaza mai cu seama pe trei romane, de altfel chiar primele sale romane, publicate pe parcursul a mai putin de sapte ani: „Amintirea palida a muntilor“ (1982), carte care a primit Premiul Winifred Holtby al Societatii Regale de Literatura, „Un artist al lumii trecatoare“ (1986), incununat cu Whitbread Book of the Year Award, si „Ramasitele zilei“ (1989) care, pe langa mult ravnitul Booker Prize, a avut parte, in scurta vreme, si de o excelenta ecranizare, cu Anthony Hopkins si Emma Thompson in rolurile principale. In orice caz, la fel de impresionanta ca si palmaresul cu adevarat de invidiat al scriitorului, ramane marea arta a lui Ishiguro – dublata de o egala pasiune si capacitate – de a-si reinventa si reinnoi tehnicile narative si stilistice cu fiecare noua aparitie editoriala. Tocmai prin acest aspect, el se diferentiaza net de asa – numitul „nou internationalism“, tendinta manifestata cu atata energie in domeniul romanului britanic al ultimelor decenii.
„Ceea ce ma intereseaza nu e faptul ca personajele din romanele mele au facut unele lucruri pe care mai tarziu le vor regreta, ci modul in care aceste personaje ajung sa se impace cu aceste lucruri.“ (Kazuo Ishiguro)
Cu toate acestea, nu o data, Ishiguro a fost incadrat in orientarea literara mentionata, pornindu-se de la o serie de amanunte pur exterioare, cum ar fi, in primul rand, originea japoneza a autorului sau faptul ca primele sale doua carti erau plasate intr-un cadru macar partial nipon. Afirmand, insa, cu hotarare, dar si cu o suficienta doza de umor, ca, daca si-ar semna romanele cu pseudonim sau daca ar pune pe coperta fotografia altcuiva „nici unul dintre reprezentantii atat de doctei critici academice n-ar mai face legaturi intre proza mea si cutare sau cutare autor japonez din nu stiu ce secol“, Ishiguro reuseste nu doar sa-si afirme propria individualitate in spatiul literaturii britanice contemporane, dar si sa orienteze atentia criticii spre laturile cu adevarat importante ale creatiei sale, intre acestea in primul rand o munca permanenta asupra subtilelor mecanisme ale memoriei, obsesiva preocupare pentru influenta trecutului asupra prezentului si, in egala masura, interesul, desprins, fara indoiala, din cunoasterea perfecta a operei lui Joseph Conrad sau Ford Madox Ford, pentru prezenta, in roman, a unui narator accentuat necreditabil. De aici si tendinta personajelor din proza sa de a-si reevalua in permanenta existenta, privind-o din perspectiva relativului succes sau, mai frecvent, a evidentului esec care le marcheaza – si, aspect esential, intotdeauna fara drept de apel. Considerat, inca de la aparitie, „un roman de o delicatete si subtilitate extreme, reusind sa trateze convingator un caz de o la fel de delicata tulburare emoti-onala“, „Amintirea palida a muntilor“ repre-zinta, de asemenea, o perfecta ilustrare a teoriei lui Maurice Blanchot, conform careia naratorii – mai cu seama cei necreditabili – isi amin-tesc si reevalueaza permanent experientele personale anterioare cu scopul, declarat sau nu, de a se elibera de povara amintirilor si de a exorciza trecutul. In plus, cartea ramane cu adevarat unica in felul sau prin capacitatea autorului de a crea, prin Etsuko, un narator de o factura rar intalnita, convingator nu doar prin ceea ce spune, ci, poate mai cu seama prin ceea ce nu se va putea hotari niciodata sa rosteasca, prin ceea ce va ramane pentru totdeauna invaluit in tacere, fie ca e vorba de trecutul sau personal, fie de marile evenimente istorice care au marcat Japonia si, in special, zona Nagasaki, la mijlocul anilor '40. Romanul, scris la persoana intai, relateaza amintirile lui Etsuko, o japoneza de varsta mijlocie, traind in Anglia anilor '70. Sinuciderea neasteptata a fiicei sale mai mari, Keiko, precum si vizita, poate la fel de neasteptata pe care i-o face fiica sa mai mica, Niki, cu scopul declarat de a o ajuta sa depaseasca momentul acesta de cumpana (dar, nedeclarat, de a-i evalua starea si sentimentul de eventuala vinovatie pentru moartea fetei), o determina pe Etsuko sa-si aminteasca o serie de intamplari petrecute cu peste douazeci de ani in urma, imediat dupa incheierea Razboiului Mondial, in atmosfera inabusitoare a verii din Nagasaki, intre care se remarca prietenia sa cu Sachiko, mama lui Mariko, o fetita de o evidenta hipersensibilitate emotionala, pe care relatia mamei sale cu un american bogat nu face decat s-o traumatizeze o data in plus. Maiestria lui Kazuo Ishiguro se vadeste, insa, doar la o a doua lectura a cartii, cand cititorul va intelege pe deplin ca, vorbind despre problemele si nefericirea abia mascata a lui Sachiko, Etsuko nu face, dupa decenii, altceva decat sa vorbeasca despre sine, pentru prima data cu adevarat – sau, cel putin, cu maxima deschidere de care e in stare. Caci problemele, ca si vietile celor doua femei sunt prezentate in paralel de scriitor tocmai pentru ca sunt de o frapanta asemanare: astfel, la fel ca si Sachiko, Etsuko va avea o fiica, pe Keiko, ce nu se va putea adapta niciodata cu adevarat la regulile – deloc usoare sau usor de acceptat – ale lumii postbelice, fie ca e vorba de cea nipona sau de cea britanica. Apoi, exact ca si Sachiko, Etsuko va parasi, dupa o lunga si grea lupta interioara, lumea atat de rigid organizata a Arhipelagului nipon, unde statutul femeii era, pe atunci, limitat clar la rolul de sotie si mama, insa doar pentru a ajunge in alta, cea occidentala, numai aparent mai simpla, descoperind, fara indoiala, o libertate de un anumit tip, dar, cel putin in egala masura, o extrema lipsa a profunzimii si a apropierii ori comunicarii interumane reale. Etsuko intelege, astfel, dupa tragica disparitie a fiicei sale ca, in fond, sentimentul de instrainare al acesteia, ca si al lui Mariko, nu putea fi separat de noua lume in care amandoua fetele fusesera silite sa traiasca. Imbinand mereu trecutul cu prezentul, romanul acesta este, la un prim nivel al interpretarii, povestea straniei relatii de amicitie dintre Etsuko si Sachiko, al carei punct central ramane excursia facuta de cele doua, insotite de micuta Mariko, la munte – de aici si titlul cartii – care va deveni, peste ani, una din cele mai scumpe amintiri ale englezoaicei Etsuko... „Amintirea palida a muntilor“ este, pe de alta parte, descrierea minutioasa, dar nu in limitele consacrate ale realismului, ci pe baza unei adevarate poetici a aluziei si ambiguitatii, a luptei oamenilor obisnuiti din Japonia si mai ales a catorva personaje feminine (Etsuko, Sachiko, doamna Fujiwara) de a se adapta la noua societate si de a uita – ori macar de a ascunde – ranile lasate de lungii si greii ani ai razboiului. Desigur, fiecare este suma propriilor sale alegeri, iar dupa ani de zile Etsuko va deveni din ce in ce mai convinsa de adevarul acestei afirmatii; cartea lui Kazuo Ishiguro aduce in discutie, subtextual, tocmai capacitatea oamenilor de a face alegeri, de a decide drumul pe care sa-l urmeze in viata. Numai ca, adesea, aceste alegeri nu vor face decat sa reia greselile altora, ori sa repete destine frante. Romanul devine, astfel, o permanenta oglindire si prefigurare a faptelor personajelor prin intermediul altor fapte si altor personaje, soarta doamnei Fujiwara nefiind, pentru Etsuko, altceva decat o prefigurare a propriei sale nefericiri si neimpliniri. In alt plan, romanul acesta ramane o expresie clara a profundelor implicatii ale naratorului necreditabil in proza contemporana, caci toate faptele si intamplarile sunt relatate exclusiv din punctul de vedere al lui Etsuko, iar firul epic este structurat in functie de ceea ce spune ea, dar si in functie de sugestia a ceea ce lasa nerostit. Iar daca, la Joseph Conrad sau la Ford Madox Ford ramanea un mare semn de intrebare cu privire la interpretarile pe care personajele le dadeau anumitor intamplari, obiectiv prezentate, Ishiguro indrazneste sa faca un mare pas inainte, caci la el pana si faptele, nu doar potentialele interpretari ulterioare, sunt privite cu o totala subiectivitate, dintr-un punct de vedere unic si, desigur, necreditabil... In fond, „Amintirea palida a muntilor“ se structureaza mereu pe doua planuri, penduland intre prezentul si trecutul narativ, asupra carora prezideaza aceeasi figura naratoriala. Stabilind legaturi din ce in ce mai profunde intre lumea inca dominata de imagini ale mortii din Japonia anilor '50 si sinuciderea, in conditii neelucidate pana la capat, a fiicei sale, Etsuko intuieste – iar cititorul va intelege pana la capat – ca, in fond, insasi viata ei e plasata sub un implicit semn al mortii, ce-si are obarsia in anii razboiului mondial, perioada despre care ea alege, in mod expres, sa nu vorbeasca niciodata deschis. Iar faptul ca Etsuko este un narator necreditabil nu se datoreaza vreunei inocente a protagonistei si nici unei inabilitati a ei de a percepe corect raporturile cauzale din mediul in care traieste, ci tocmai abilitatii de a imbina, ea insasi, asemenea autorului, stari difuze de constiinta, aflate la limita visului, nu o data, cu elemente pe deplin asumate si constiente, exprimate ca atare. Dar nici refugiul intr-un trecut inteles intr-un mod fundamental personal si nici proiectia intr-un viitor utopic nu vor putea s-o ajute pe Etsuko sa evite infruntarea dureroasa a propriei constiinte cu tragicul adevar al mortii fiicei sale. Comparat, nu o data, cu Salman Rushdie, „Amintirea palida a muntilor“ aparand, in fond, la doar un an dupa „Copiii din miez de noapte“, Ishiguro reprezinta, insa, o cu totul alta fateta a multiculturalismului postmodern. Pentru ca, daca Rushdie alege sa vorbeasca intotdeauna explicit inclusiv (sau poate mai ales) despre probleme stringente ale societatii contemporane, proza lui Kazuo Ishiguro poate fi caracterizata, in cel mai succint mod cu putinta, printr-un termen care o defineste perfect, atat la nivel stilistic, cat si tematic: discretie implicita. Caci romanele lui, construite parca pe baza unui adevarat principiu al stratificarii – semnificatiilor sau tehnicilor – aleg intotdeauna sa sugereze, nu sa prezinte direct, sa faca trimiteri subtile, iar nu sa explice, transformand cadrul exterior in pura atmosfera, de altfel singura in stare sa vorbeasca, intr-un mod pe de-a-ntregul convingator, cu rafinament si sensibilitate, despre vinovatie, responsabilitate viata si moarte.