Eminescu. Portret-robot
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Comentariul literar actual se indreapta incet, dar sigur, spre o noua paradigma. Un simplu inventar al volumelor aparute in ultima jumatate de an la Cartea Romaneasca, toate ale unor debutanti – Paul Cernat, cu „Avangarda romaneasca si complexul periferiei“, Alexandra Tomita, cu „Dosarul protocronismului romanesc“ si proaspatul „Eminescu. Negocierea unei imagini“ al lui Iulian Costache – da seama despre mutatiile discursului critic romanesc: departe de a se mai interesa de textul viu si de hermeneuticile la firul ierbii, tinerii actuali se orienteaza ferm spre studiul ideologic al literaturii, fascinati atat de modalitatile interne de legitimare a literarului (problemele constituirii canonului), cat si – in sens mai larg - de relatiile complicate cu social-politicul, de la dileme identitare, pana la problemele specifice ale culturii sub comunism. Prin lentila metacritica, tinerii cercetatori de azi practica o lectura deconstructionista, detabuizanta, incercand sa demascheze resorturile care au stat la baza unor mituri si stereotipii literare de lunga cariera in cultura romana.
In ciuda erorilor de „regie“, n-as putea spune, insa, ca volumul lui Iulian Costache e un esec. Caci, daca nu da o imagine cu totul noua asupra lui Eminescu, autorul stie sa evite cu ingeniozitate locurile comune si sa gaseasca, in acelasi timp, acele contexte ale receptarii eminesciene nespeculate indeajuns de critica.
Daca ipoteza mea se dovedeste corecta, urmeaza, in critica si teoria – nu numai literara – romaneasca, o perioada de „dezghet“ ideologic, care va pune sub semnul intrebarii cateva dintre cele mai litigioase probleme de identitate cultural. Mai ales ca cercetatorii de azi au la indemana instrumentarul potrivit pentru aceasta privire de la altitudine, de la stapanirea unor bune tehnici de critica a criticii (cu intregul arsenal retoric aferent), pana la studiile culturale, sociologie sau estetica receptarii. In plus, medierea teoriilor hi-tech asigura un ecran absolut necesar detasarii profesioniste de niste subiecte pasionale, care-si pot „ideologiza“ involuntar autorii. Exemplare, din punctul de vedere al detasarii stenice si al lipsei de pasiuni revansarde, sunt mai ales studiile lui Cernat si Tomita…Semn ca, incet-incet, vremea reevaluarilor resentimentare /autovictimizante trece in favoarea armelor albe ale documentelor si ale explicatiilor contextuale. Deosebit de interesante sunt si mizele recentului studiu al lui Iulian Costache, intrucat autorul isi propune, nici mai mult, nici mai putin, decat sa reaprinda interesul pentru abordarea lui Eminescu. Constient ca e foarte greu sa lupti impotriva steoreotipului „poetului national“, autorul isi intocmeste un plan de bataie cat mai consistent – care trezeste, insa, inca de la inceput, cateva suspiciuni. In primul rand, autorul pledeaza, in directa descendenta manolesciana, pentru o „istorie critica“ a literaturii romane, care sa inglobeze nu numai operele, asa cum se presupune ca o face o istorie literara obisnuita, ci si receptarea lor. Spun „se presupune“ pentru ca, pornind de la premisa ca pot fi inchipuite si istorii literare care sa nu inglobeze istorii ale receptarii, atat Manolescu, cat si discipolul sau se afla, ma tem, intr-o regretabila confuzie. Prin conceptele de „pre-judecata“ sau de „orizont de asteptare“, Gadamer sau Jauss - si pe urmele lor, Paul Cornea la noi („pre-lectura“) - au atras atentia asupra faptului ca exegetul nu are niciodata acces nemediat la opera, intrucat aceasta din urma survine in orizontul lui de asteptare purtandu-si intreaga traditie interpretativa in spate. Astfel incat, operele care compun istoria literara nu sunt doar texte in vitro, care pot fi disociate de traditia receptarii, ci rezultate directe ale fuziunii perspectivei criticului cu lunga sedimentare culturala. Departe de a remania, asadar, viziunea asupra istoriei literare, sintagma de „istorie critica“ nu e decat o tautologie. Ca cei doi autori isi propun sa acorde o importanta sporita receptarilor anterioare nu reprezinta o schimbare a paradigmei istoriei literare, ci o optiune metodologica ce intra fara probleme in sfera esteticii receptarii. Spun asta pentru a inlatura iluzia autorului ca studiul sau ar putea reveni „la nivelul de perceptie al epocii si la o viziune sincrona cu derularea faptelor“ (p. 79), creand portretul-robot al unui Eminescu asa cum l-au privit contemporanii, neatins de interpretarile deformatoare de peste un secol. La urma urmei, se poate demonstra foarte usor ca, in programul de revitalizare a imaginii eminesciene, Iulian Costache nu face decat sa intoarca pe dos, urmarind strict principiul 1 la 1, toate cliseele despre scriitor. Sa contrapuna, asadar, unui Eminescu canonic, un Eminescu anti-canonic, dar care functioneaza, vizibil, in aceeasi logica – de aici, incercarile de recuperare a unui poet creator de „romante“, aflat la antipodul literaturii inalte, dar si a unui tip de creator ce contrazice mina grava a geniului romantic. In plus, cand coboara in intervalul 1870-1900, perioada de investigatie care ar trebui sa ne dea o imagine „obiectiva“ in context asupra lui Eminescu, autorul nu face decat sa filtreze discursul de secol XIX printr-o grila de tip Bourdieu, cu foarte complicate jocuri strategice ale campului cultural. Sa ne-ntelegem: problema nu consta in aplicarea unor metode noi, ci in prezumtia ca acestea s-ar putea constitui intr-un monopol interpretativ. Desi, si aici, prudenta criticului ar trebui sa functioneze ca un fel de reglaj fin, evitand stridenta suprainterpretarilor. A vorbi despre „crearea unui eveniment de comunicare“ (p. 91) in cazul angajarii lui Maiorescu intr-o dezbatere cu adversarii sai pare, de nu rebarbativ, macar exagerat. Manierist al teoriei literaturii mai degraba decat teoretician, Iulian Costache isi ia prezumtii infinite pentru a intra in subiect, inventand, adeseori, o serie de categorii si de problematici inutile. De pilda, pentru a vorbi despre rolul epigonilor eminescieni in receptarea poetului, Costache concepe un mic tratat de epigonologie; alteori, isi impodobeste discursul cu concepte precum „polemica prefatiala“ (p.294) sau gloseaza fantast, de la textualism pana la Isis si Osiris (era sa zic si inapoi), pe marginea tablei de materii a editiei Maiorescu: „Daca ar fi sa ne asumam prin urmare tabla de materii a editiei Maiorescu ca pe un text, ideea organicitatii acestui „text“ nu ar putea fi sustinuta decat de metafora textului pulverizat, care isi cauta mai apoi identitatea printr-un joc de reconstituire si reordonare a partilor, a cioburilor ce nu mai pot reface identitatea, odata imprastiata, decat printr-o insumare ordonata. Metafora acestui comportament textual ar fi de gasit in mitul lui Isis si Osiris. Acesta din urma este ucis de Seth, zeul violentei, care mai apoi, gasind cadavrul defunctului, nu se multumeste cu moartea, ci taie corpul lui Osiris in paisprezece parti, pe care le imprastie prin tara, dandu-le asadar prada haosului. Rabdatoarea Isis, sotia lui Osiris, cauta partile trupului sotului ei, reconstituindu-l si dandu-i, astfel, sansa unei noi vieti. Noul trup se intoarce, asadar, la viata, prin restabilirea coerentei. La fel, unui text imprastiat haotic trebuie sa i se refaca liniile de coerenta si sa i se restituie sintaxa organica a intregului.“ (p. 291). Ticul de a gasi calea cea mai lunga dintre premisa si concluzie il face pe Costache sa scape argumentatia de sub control. Ma intreb, de pilda, daca era nevoie de un lung ocol prin Jauss si scoala de la Kostanz sau de sintagme precum „literatura performativa“ pentru a trage concluzia, curat calinesciana, ca functia criticului se confunda intotdeauna cu cea a istoricului (si, din moment ce respinge separarea celor doua, de ce simte nevoia sa le re-polarizeze sub alti termeni: „cititorul care creeaza canonul“ vs. „cititorul care gestioneaza canonul“? – p. 59). In ciuda erorilor de „regie“, n-as putea spune, insa, ca volumul lui Iulian Costache e un esec. Caci, daca nu da o imagine cu totul noua asupra lui Eminescu, autorul stie sa evite cu ingeniozitate locurile comune si sa gaseasca, in acelasi timp, acele contexte ale receptarii eminesciene nespeculate indeajuns de critica. E drept ca, poate, mai degraba decat sa se angajeze intr-o polemica, si ea pedanta si inutila, cu studiile Ioanei Bot, ar fi fost mai profesionist sa le admita nu numai intaietatea perspectivei, ci si o suma importanta de observatii. Daca ar fi citit cu atentie „Eminescu - poet national“, Costache si-ar fi dat seama, de pilda, ca autoarea e departe de a afirma ca Maiorescu e singurul factor in crearea mitului eminescian... Cu toate aceste circumspectii, spuneam, Iulian Costache reuseste sa decupeze, din perioada 1870-1900, cele mai interesante si inedite aspecte ale receptarii eminesciene, pigmentate cu observatii de multe ori substantiale. Un spectacol viu de inteligenta critica alcatuiesc, de pilda, glosele despre strategiile „Directiei noi“ de a se impune pe piata ideilor la sfarsitul secolului XIX. Departe de a avea justificari pentru optiunile sale, departe de a fi, asadar, tipul rational pe care il invoca, cel mai adesea, istoria literara, Maiorescu este un semi-farseur, care face pariuri cam pripite. Chiar inainte de a configura o directie estetica precisa, Maiorescu incearca sa-i creeze o imagine, un statut cultural, crosetand la o …forma fara fond. Ceea ce-l face pe Costache sa afirme, cat se poate de judicios, ca „actiunea junimista se caracteriza, de fapt, prin teorii maioresciene si prin practici lovinesciene“ (p. 150). De retinut si ideea ca inainte sa fie descoperitorul lui Eminescu, autorul „Criticelor“ e creatorul „unei viziuni literare“, a unei „oferte deschise“ (p.144). In ceea ce-l priveste pe Eminescu insusi, daca discursul lui Costache nu ni-l prezinta chiar ca nou-nout, in schimb, autorul face un efort considerabil – si reusit – de a-l replasa in discursurile publice ale vremii, din toate taberele culturale importante. Daca pentru „Directia noua“ el reprezenta chiar garantia „noutatii“, adversarii de idei il priveau, la inceput, ca pe o farsa: un scriitor cu mai putin de 10 poezii publicate nici nu se putea, practic, impune. Cele doua parodii la adresa „Junimii“ (Anghel Demetriescu, „Muza de la Borta-Rece“, respectiv Demetriu G. Ionescu, „Spiritele anului 3000“) constituie excelente foi de temperatura ale campului literar de secol XIX, care-i prilejuiesc lui Costache observatii capitale: Eminescu – alias Minunescu – era, pentru contemporani, un fel de copie palida a lui Bodnarescu, sau in orice caz, era departe de a fi considerat de catre adversari calul de bataie al „Directiei noi“. Adevaratul mit eminescian ia nastere odata cu imbolnavirea poetului, atunci cand discursul public incepe sa speculeze cu privire la raportul de dependenta (chiar de cauzalitate, zice criticul) dintre nefericirea omului si talentul poetului. Foarte buna e si reinterpretarea poemului „Epigonii“ ca blazon eminescian, metoda de reconciliere in plan imaginar a ideologiei pasoptiste cu cea junimista, dar si „rit de protejare“ a figurilor epigonice - dinaintea lui Eminescu, dar mai ales de dupa el, noteaza Costache. Pacat doar ca autorul se aventureaza prea putin in discutia pe textul eminescian – asemenea initiative pot fi numarate pe degetele de la o mana – , ezitand sa se angajeze, astfel, intr-o demonstratie ca revizuirea „imaginii“ cheama, implicit, si o relectura a operei. Caci, altminteri, cand vom fi terminat de inventariat sau de comentat contextele receptarii eminesciene sau originile brand-ului poetic, fara impulsul catre revalorizarea operei, s-ar putea ca impresia ca am pompat la o papusa gonflabila sa devina, totusi, coplesitoare… Senzatia e persistenta, din pacate, chiar citind provocatorul studiu al lui Iulian Costache.