Ion D. Sirbu (II)
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura literara » pagini de dictionar
Autor: Daniel Cristea-Enache
Cu „Arca bunei sperante“, piesa cu cel mai mare succes de public dintre cele scrise de Ion D. Sirbu, intram pe terenul predilect al autorului, in insasi formula sa dramaturgica: actualizare a unor motive biblice - mitologice, in sens larg; conflict bine conturat, cu personajele dispuse pe axe de opozitie moral-intelectuala; teorii expuse liber, fara constrangeri, in interventiile acestora si riposte venite prompt, la fel de bine articulate; nu in ultimul rand, o panza lirica aruncata pe suprafatele mai tari ale dramei, pentru a mai atenua din cerebralitatea discursului dramatic.
Ambitiile de prozator ale lui Sirbu sunt si mai mari. El vrea sa realizeze nu o simpla glosa la majore experiente epice anterioare, ci o proza cuprinzatoare, elastica, stratificata, legitimata prin rafinamentul artistic, dar si prin ambitusul sau.
Tensiunea piesei este egala si, cu toate ca Sirbu crede a fi facut din actul I „actul psihologic“, din al II-lea, „actul social-moral“, iar din al III-lea, „actul Destinului“, o crestere de intensitate dramatica e greu sesizabila. Pe o Arca a lui Noe modernizata, imaginata ca un „amestec de transatlantic si distrugator“, fara barci de salvare, se indreapta spre necunoscut cateva personaje cu rezonanta biblica: Noe cel dreptcredincios, aparitie patriarhala, Noa, „baba rurala, cumsecade, simpla si buna“, Sem, fratele cel mare, „crud ca un rege din Babilon“, organizator al Bios-ului din custile plutitoare, Ham, fratele mijlociu, „rau ca un crivat“, inteligenta rece stapanind peste motoarele corabiei, si Iafet, mezinul, o „chitara inecata in alcool“, spirit artist, sensibil si vulnerabil, raspunzator cu transmisiunile in eter. Fiecare membru al acestei arhetipale familii are deci caracteristici care il individualizeaza pregnant, precum si o functie simbolica bine precizata. Noe, Noa si Iafet sunt fatete ale Binelui slab, voci morale neputincioase in fata glasurilor puternice, virile, dez-legate etic ale lui Sem si Ham. Desi cu mai multe fragmente frumoase, textul pacatuieste prin schematismul psihologic si miza simbolica pusa prea apasat pe umerii personajelor. Comparabila cu „Arca bunei sperante“ – nu tematic, dar prin echilibrul instabil intre insusirile si deficientele dramatice – este „Simion cel Drept“. Dedicata lui Lucian Blaga „in vesnicie“, piesa intentioneaza sa fie un recviem pentru satul romanesc; si in figura memorabila a lui Simion Albu, ciobanul darz in fata casei sale inconjurate amenintator de blocuri, Ion D. Sirbu sintetizeaza, practic, semnificatiile dramei. Densitatea textului vine din perfecta sustinere a temei (stingerea vetrei satesti-stramosesti) pe conflictul dintre acest ultim mohican al ruralitatii si partizanii tot mai numerosi ai „progresului“ istoric. Piesa este viabila estetic, dar numai pana la actul al III-lea, care aduce o neverosimila rasucire a protagonistului. Conflictul se „rezolva“ prin cumpararea de catre generosul stat comunist a casei lui Simion Albu, pentru ca aceasta sa fie expusa la Muzeul Satului din Bucuresti. Este pretul platit de dramaturg, in contextul tot mai apasator politic si mai constrangator artistic al deceniului opt. Sirbu dorea sa ofere o alternativa fictionala, dramaturgica la istoriografia de tip Roller, recuperand documentar si infatisand momente de cumpana sau izbanda nationala. Cu un bun instinct artistic, el alege anume ceasuri istorice in care cele doua fete ale medaliei (lupta nestiuta si victoria oficiala, riscul individual si reusita colectiva, spectrul esecului si confirmarea publica) vibreaza si se infatiseaza pe rand, pana la finalul limpezitor. „Iarna lupului cenusiu“ (cea mai buna dintre piesele istorice) e legata de un moment de rascruce al razboiului de independenta din 1877; „La o piatra de hotar“ are actiunea plasata „in preajma primului razboi mondial“, pe granita dintre „Ardealul chezaro-craiesc si vechiul regat“; iar „Covor oltenesc“ isi desfasoara conflictul in 1944, cu putin timp inainte de intoarcerea armelor romanesti impotriva Germaniei, in al doilea razboi mondial. Dramaturgul acesta atat de serios a scris si comedii. Volumul „Bietii comedianti“ grupeaza piese in care Ion D. Sirbu a investit mult, fara satisfactia unor rezultate artistice pe masura. „Sambata amagirilor“, in care un catel este ridicat, in joaca, la rangul de canis divinus, „ultimul vlastar al unei nobile rase“, „Dacia 1301“, o „satira fantastico-stiintifica“ in care personajul titular e o vaca tinuta intr-un garaj, „Bietii comedianti“, care numara printre eroi o capra „rabdatoare si misterioasa“, au toate un umor discutabil. Autorul isi hibridizeaza textele, realizand aceste comedii-eseu cu procedee si tehnici dramatice divergente, si aglomerand spatiul lor cu filosofeme proprii. Ambitiile de prozator ale lui Sirbu sunt si mai mari. El vrea sa realizeze nu o simpla glosa la majore experiente epice anterioare, ci o proza cuprinzatoare, elastica, stratificata, legitimata prin rafinamentul artistic, dar si prin ambitusul sau. Bogata, problematica omului este si complex reprezentata, intr-o varietate de formule ce se inscriu, esentialmente, in doua unghiuri diferite de abordare si constructie a lumii fictionale. In primul dintre acestea, proza este sentimentala, reproiectand, prin oglinda usor aburita a duiosiei, coordonatele cvasi-mitice ale universului copilariei. Autorul, naratorul si protagonistii acestui tip de literatura (duioasa, nostalgica, recuperatoare a puritatii pierdute) se inscriu intr-un acelasi plan de referinta si „actiune“, incident prin opozitie cu cel al realului mutilant. In aceasta speta de proza (sa ii atribuim indicele E, de la empatica), Ion D. Sirbu incearca sa compenseze uratul lumii si al existentei prin frumusetea Povestii si a descoperirilor ei succesive. Daca aici el practica evaziunea in mit, in povestea fondatoare si regeneratoare, in proza ironica deformeaza plastic structura stramb constituita a realitatii din lagarul socialist, obtinand din negarea negativului o afirmatie morala laborios construita. Evolutia scriitorului, cu totul paradoxala, este inversa in raport cu asteptarile noastre: de la o proza lucida, cerebrala, cu ascutis satiric si un umor (amar) intelectual de cea mai buna factura, desprinsa partial din modelul euphorionist al Cercului Literar de la Sibiu – la una evocatoare si nostalgica, empatica si patetica, scufundand si recuperand puritatea copilariei pierdute din apele matriciale ale Povestii. „Soarecele B si alte povestiri“, volumul aparut in 1983, dar continand in mare parte texte scrise (si apoi pierdute) in anii de tinerete, va fi dedicat colegilor din „fostul Cerc literar de la Sibiu-Cluj (1941-1950)“; iar in sumarul lui vom regasi unele dintre cele mai izbutite proze din clasa I ale scriitorului. In schimb, o parte dintre cartile concepute si scrise mult dupa consumarea experientei detentiei se inscriu cu totul in clasa E, renuntand la accentul ironic si atingandu-l pe cel liric. Pe scara valorica, punctul cel mai de jos il reprezinta debutul editorial: nuvela extinsa „Concert“, aparuta in 1956, cu putin timp inaintea inceputului calatoriei fortate a lui Ion D. Sirbu prin infernul detentiei politice. Scriitorul isi va trece mai tarziu sub tacere, in bilanturile sale bibliografice, aceasta prima carte, recunoscand, implicit, indoielnica sa calitate. Ea se datoreaza nu tematicii, nici formulei sentimentale adoptate de autor, ci concesiilor facute de el realismului socialist. Pe o treapta artistica mai inalta se plaseaza romanul „De ce plange mama?“ si, mai ales, volumul de „Povestiri petrilene“. Cele doua carti, scrise din unghiul larg-empatic (desi are anumite categorii favorite de personaje napastuite: copiii, minerii, animalele, Sirbu isi extinde compasiunea asupra tuturor oropsitilor sortii), au intensitati auctoriale diferite. In roman, prozatorul se „copilareste“ voit, intra in pielea micilor sai eroi, acordandu-si stilistic vocea si vibrand emotiv laolalta cu personajele aflate la varsta descoperirii lumii. Nu doar o anumita varsta prezinta, in viziunea scriitorului, nimbul curateniei sufletesti si spirituale – ci si un anumit spatiu. Este vorba despre lumea (credintelor) minerilor, un orizont desfasurat si infatisat cu incetul, pe dimensiunea sa mitica, in pregnantele „Povestiri petrilene“. Volumul reprezinta un varf artistic in creatia lui Ion D. Sirbu, ilustrand maxima performanta a prozatorului in clasa de texte E. Prozele impresioneaza prin densitatea specifica lumii minerale investigate (si legendelor ei), ca si prin echilibrul artistic obtinut de autor. In compozitia de acum a lui Sirbu, este remarcabil dozajul intre fantastic si simplul paremiologic, legenda cu deschidere cosmogonica si aceea cu unghi – mai ascutit – sociogonic, in fine, intre culoarea, atmosfera, umbrele si penumbrele originare si, pe de alta parte, coridoarele posibile ce fac legatura intre mit si rit. Participarea prozatorului la propriul text nu se mai face prin intruziuni naratoriale. Scriitorul isi sustine din adanc lumea pe care o contureaza, suspendand comentariul naiv/inteligent, renuntand sa se mai implice pe suprafata epica si sa se interpuna pe relatia personaje-cititor. Caracterul legendar-mitic al acestor compozitii la granita dintre literatura culta, scriptica, „inalta“ si cea orala, colectiva, populara ii asigura autorului o mai mare libertate de miscare. In a doua parte a volumului (cu treisprezece bucati grupate sub titlul „Ultimele povestiri“), ca si in intreg ciclul „Colonie“, Ion D. Sirbu revine si se mentine in hotarele bine precizate ale Coloniei petrilene, aderand la codul realist. Scriitura devine mai directa, iar experienta de viata a autorului constituie un factor esential in desfasurarea narativa. Elementele si accentele (auto)biografice introduc o grila suplimentara de lectura: cea a adevarului documentar, verificabil prin compararea cu datele oferite de existenta scriitorului. Cat priveste prima parte a volumului de „Povestiri petrilene“, aceasta scaldata in umbrele si luminile mitului, ea reprezinta, indubitabil, un tur de forta reusit de prozator, un parcurs la cea mai inalta cota artistica. „Dansul ursului“ prezinta un alter-ego al lui Sirbu, magarul Gary, figura principala a romanului, pe care il insufleteste si il imbogateste cu meditatiile sale. Iar celalalt protagonist din lumea animala, ursul Buru, se va dovedi tot o proiectie alegorica a nefericitului scriitor. Ursul, un adevarat rege al muntilor, este prins de comenduirea germana si varat intr-un put de fier si beton semanand cu un buncher sau o pivnita. Natura plange muta, dar trei copii, cu inventivitate, rabdare si curaj, reusesc in cele din urma sa-l elibereze pe marele prizonier, ducandu-l in mijlocul padurii Bucov. Buru se va intoarce insa in captivitatea de care nu se mai poate desprinde, iar inteleptul Gary porneste pe ultimul drum catre imensa padure care il asteapta. Nu numai magarul Gary, ci si ursul Buru, cu instinctul libertatii atrofiat de perioada captivitatii, ni-l releva pe Ion D. Sirbu insusi, care, dupa experienta detentiei, a minei petrilene si a domiciliului obligatoriu in Isarlik-ul craiovean, la singura calatorie facuta in Occident, in 1981, constata ca nu mai poate respira in climatul de libertate individuala si sociala intalnit in Vest.