Caragiale si presa ieseana
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Ziarele iesene din vremea lui Caragiale, pentru care orice succes al acestuia, orice aparitie a sa in public, orice prezenta a marelui scriitor in Iasi, inclusiv in cercurile intime, de prieteni, erau consemnate, comentate, elogiate, au fost „Evenimentul“, „Opinia“, „Sara“. La implinirea a 25 de ani de activitate literara (februarie, 1901), Emil Garleanu scria indignat in „Evenimentul“: „Pe Caragiale nu l-au serbat nici 500 de romani. Si suntem un milion care am fi putut si ar fi trebuit sa slavim aceasta mareata zi“. (In numarul unic al publicatiei Caragiale, aparut cu acest prilej, sunt inserate cateva „ravase aniversare iesene“. Printre cei care il felicitau pe sarbatorit se numarau, cu o formula des uzitata astazi, nume cu adevarat sonore: G. Ibraileanu, Constantin Stere, dar si simpli iubitori ai operei sale. Astfel, un grup de persoane din Iasi trimitea simbolic „genialului maestru o cupa de sampanie de la Bolta Rece“).
Imi face placere sa consemnez si un episod sub semnul ludicului – marca I.L. Caragiale – pe care il citesc in albumul monografic care ne-a prilejuit si ne-a oferit substanta acestui miniserial. In numarul din 20 noiembrie 1896, „Sara“ publica in pagina a doua o poezie, intitulata „Amintire“ si semnata Sandermagor (era pseudonimul lui George Ranetti, de care pe Caragiale il va lega o stransa prietenie: „Divina mea bucatareasa,/ O unguroaica durdulie,/ Avea un par ca de matasa/ Si ochii plini de poesie.// Parea o dragalasa zana/ Din basme aevea intrupata;/ Spre a-mi gati, cu alba-i mana/ Cea mai superba marinata./ „Indura-te crudela Roza!/ Fii milostiva si cuminte;/ Voiesc sa uit a vietii proza/ In sarutarea ta fierbinte.“// Dar ea ne-nduratoare, rece,/ Mi-a zis: „La mine am borbat/ Nem larma, altfel mine place/ Ei spui lui Ianos ce-ntamplat“// S-a dus infama fara-o vorba/ Dar mi-a lasat ca amintire/ In ziua ceea chiar in ciorba…/ O bucla blonda si subtire!“ Peste cateva zile, la rubrica de joi din „Sara“ apare, sub titlul „O scrisoare a lui Caragiale“, un raspuns al acestuia adresat misteriosului Sandernagor. Merita citit si... citat: „Ultima ciorba a bucataresei dumitale am gustat-o cu multa pofta – era delicioasa. Cu asa feluri de bucate, daca urmezi inainte, sper sa-mi servesti un adevarat regal, care sa ma dreaga de indigestia ce mi-a produs-o arta culinara a poetilor nostri. La pletele lor pesimiste si nepieptanate, prefer suvita ideala si curata a frumoasei d-tale unguroaice. Intelegi ca, dupa ciorba, astept cu nerabdare rasolul – pe care probabil ti l-a dat Ianos si care desigur va fi suculent. Numai, nu-l da rasol, fa-mi-l ingrijit. Al dumitale pasionat gustator, Caragiale. P.S. Rogu-te, onoreaza-ma cu adevaratul nume al rafinatului gourmet care s-ascunde sub acest oribil si barbar pseudonim (sic!) Sandernagor. Desigur ca trebuie sa fie un membru corespondent al Societatii Geografice. Atunci mi-as permite sa rog sa renunte la Chanternagor si, considerand inaltimea avantului sau liric, sa iscaleasca Cimboraso sau mai bine Gaurisankor C.“ In iunie 1902, „Evenimentul“ consemna depunerea la Teatrul Antoine a traducerii piesei „Napasta“, sub titlul „Fatale injustice“ si aparitia in „La Paix“ a unui comentariu despre aceasta drama sub semnatura lui Ivan Svoivid de la revista „Listok“ din Sankt Petersburg, care „il alatura valoric pe Caragiale de Tolstoi, Ibsen, Bjornson si Suderman“. In cursul lunii martie a aceluiasi an, ziarul facea o intensa publicitate spectacolelor cu „Napasta“ pe scena Teatrului National din Iasi. Era perioada cand, la Curtea de jurati din jud. Ilfov, se judeca procesul Caion. La 21 martie, „Evenimentul“ isi informa cititorii: „Entuziasmat de succesul repurtat de I.L. Caragiale in procesul contra lui Caion, reporterul aduce la cunostinta publicului iesean vestea, cu caracter justitiar, ca, pe scena unui teatru din Berlin, se monteaza pentru prima oara o piesa romaneasca si aceasta este tocmai „Napasta“ despre care junele Caion spusese ca ar fi plagiata“. Autoexilat la Berlin, Caragiale comunica permanent cu prietenii din Iasi si chiar revine de mai multe ori in mijlocul lor. In numarul sau din 25 mai 1907, la putin timp dupa marea rascoala (de fapt, un razboi civil), ziarul iesean „Opinia“ anunta: „Dl. Caragiale care, dupa cum stiti, se afla stabilit la Berlin, soseste in Iasi astazi cu expresul de Berlin“. Se precizeaza ca va sta aici „mai multe zile“. A doua zi sub titlul „Caragiale“ publica un articol in care era criticata dur nepasarea fata de marele scriitor. „…Sunt cativa ani de zile de cand cel mai mare prozator al tarii (…) a parasit tara nu numai cu corpul, dar si cu sufletul, cu talentul, cu dragostea. Caci e un adevar extraordinar de deplans: Caragiale pare a fi parasit odata cu tara – si literatura romana, dorul de a crea, de a scrie, lipsind astfel proza romana de pana cea mai maiastra, de reprezentantul cel mai glorios din cati avem astazi in viata. E oare un act de razbunare, un semn de dispret, un gest de dezgust - faptul acesta ca un mare scriitor - si Caragiale ar fi fost un scriitor de inalta valoare in orice tara - intrerupe la un moment dat orice manifestare literara, ca si cum niciodata n-ar fi simtit trebuinta sufleteasca de a-si spune gandul, simtirea, trebuinta de a rade, de a deplange, de a compatimi, de a zugravi - de a crea, intr-un cuvant? Cine stie! E insa o datorie sa marturisim ca acest scriitor superior n-a avut niciodata multumirea de a-si vedea talentul rasplatit si neputand – ca altii – sa-si comercializeze arta, coborand-o la productiuni dupa comanda si la creatiuni artificiale (...), iar tara n-a avut nici vremea, nici constiinta de a se emotiona de plecarea in strainatate a celui mai mare scriitor – tot asa precum astazi, in toiul alegerilor, prea putini vor tresari de bucuria intoarcerii lui! Dulce tara!“ Colaborator al ziarului „Opinia“, Caragiale refuza invitatia adresata de Asociatia studenteasca „Uniunea“ din Iasi. Scrisoarea de raspuns trimisa presedintelui acesteia este o lectie severa pe care scriitorul gaseste de cuviinta sa o dea tinerilor insolenti: „Nu stiu cum sa va spun cat de rau imi pare ca nu pot veni in mijlocul d-voastra. In urma recentelor incidente dintre d-nii studenti ieseni si ziarul „Opinia“, la care am onoarea de a colabora din cand in cand, intelegeti ce greu mi-ar fi sa profit de gratioasa d-voastra invitatiune./ Om din popor, fara nume de nastere, fara avere, fara sprijin, mie nu mi-e permis un moment sa uit, oricat de putin ar insemna persoana mea ca publicist, ca n-am avut pe lume alt protector decat libertatea tiparului. Si asa dar, credincios acestui singur si bun protector, n-asi putea vreodata trece in tabara cui crede ca trebuie sa-l loveasca. Cu cat ar fi mai magulitoare primirea pentru mine acolo, cu atat, fireste, felonia mea ar fi mai reprobabila./ Ma adresez, stimate d-le presedinte, unui tanar de inima ca dv.; il intreb: nu-i asa? Imi place sa fiu convins ca-mi veti raspunde: da, asa e!“ In schimb, va veni la Iasi in calitate de... politician, membru al Partidului Conservator-Democrat, infiintat de Take Ionescu, dupa ruperea in doua a Partidului Conservator. Aici a participat si a luat cuvantul la o intrunire. Eugen Heroveanu, in „Orasul amintirilor“, evoca acel moment, cand, in sala cinematografului Sidoli, in ziua de 2 martie, Caragiale „a figurat printre oratorii partidului (...) Cred ca oricum discursul pe care l-a tinut la intrunirea de la Iasi a fost primul lui act politic“ – noteaza Heroveanu in cartea sa. Tot el relateaza ca in seara ce a precedat actiunea politica, intrebat ce va spune a doua zi – „Caragiale ne-a vorbit cam asa: „Intr-o seara de vara, obosit de drum, un tanar calator se-ntinse pe iarba moale langa un izvor. In fata lui, inspre Apus se vedea o padure; peste creasta acesteia cerul pastra inca ceva din focurile amurgului. Curand, tanarul drumet cazu intr-un somn adanc... Sub actiunea a nu stiu ce vraji, drumetul nostru dormise o suta de ani... „“ Dintr-un manuscris al lui Ioan Lupu, care in 1908 era student in capitala Moldovei, manuscris pastrat la Muzeul Literaturii Romane din Iasi si reprodus in volumul „Caragiale si Iasii Junimii“, aflam cate ceva despre desfasurarea intrunirii politice prezidate de Take Ionescu, care a aparut in scena insotit de fruntasi ai partidului si de parintele lui Trahanache si Catavencu. Iata ce aflam de la studentul Lupu prezent in sala Sidoli: „A vorbit seful: volubil si nu prea interesant in cele ce a spus... Caragiale a vorbit, de asemenea. Nu era un bun tribun, se gasea intr-o situatie nepotrivita pentru geniul lui. A facut elogiul lui Take Ionescu. A spus ca a avut si ca are in vedere personalitatea geniala a lui Take Ionescu, aratand cu mana spre el, care se afla pe al doilea plan al scenei: – Conservatorii Democrati trebuie sa fie ca acest mare om politic... Cineva din sala l-a intrerupt. – Rog pe onoratul auditor sa nu ma-ntrerupa decat la punct si virgula! Ilaritate... A vorbit apoi Maiorescu: logician perfect...“ Dupa ce anuntase in editia sa din 1 martie ca la intrunirea de a doua zi va participa I.L. Caragiale „care va tine primul sau discurs politic“, ziarul „Opinia“ insera o declaratie a maestrului data la plecare: „Multumesc iesenilor pentru caldura cu care m-au primit si care mi-a facut o impresie cu atat mai mare cu cat cariera mea de publicist nu m-a putut inca face sa gust popularitatea. Poate ca aceasta primire o datorez si faptului ca cel care m-a adus in mijlocul Dv. e D.Take Ionescu. Aveti dreptate sa dati atata incredere si atata dragoste sefului Dv. (...) Ridicand paharul D.Take Ionescu, la randul sau, il inchina in sanatatea maestrului, aratand in cateva cuvinte ce mult folos a adus opera acestuia partidului conservator (...) El a facut in spiritul public numai cu cateva din comediile sale mai mult decat ar fi putut face partidul intreg in zece ani de campanie politica“. Si astfel constatam inca o data ca, de la un punct incolo, literatura si viata reala se intrepatrund, incat e greu sa mai facem deosebirea intre ele. Autorii albumului reproduc scrisoarea olografa (din fondul B.C.U. „Mihai Eminescu“) trimisa de la Berlin lui G. Ibraileanu, la 30 noiembrie 1909, epistola ce insotea corectura unei „nuvele“ care urma sa apara in „Viata Romanesca“. Intre altele, Caragiale ii scrie dojenitor marelui critic: „Sunt dator sa va multumesc pentru colectia pretioasei voastre reviste. Este o excelenta publicatiune, pe care imi place s-o aplaud calduros, desi mi se pare ca exagerati oleaca importanta tedintei morale si sociale in arta. De atata amar de ani va razboiti – doua scoale v arta pentru arta, arta cu tendinta – atatea lanci, pierdeti atata vreme, risipiti atata bravura si n-aveti, nici unii, nici altii, un moment sa va ganditi si la ceva care trebuieste egal ambelor scoale – la talent... Al dv. prieten, Caragiale“. In primul numar din 1912 al „Vietii Romanesti“, Ibraileanu, sub titlul „Caragiale“ isi incheie celebrul articol (unde, intre altele, spune ca I.L.Caragiale este singurul scriitor roman care „face concurenta starii civile“) astfel: „Iubite maestre, primeste sentimentele de admiratie si de recunostinta ale unui om, care face parte din generatia care te-a priceput si te-a iubit mai mult si pe care l-ai facut de-atatea ori fericit, din liceu, cand te cetea pe furis la spatele colegului Balaban, si pana azi, cand opera d-tale, pe langa acel ras al inteligentei, care este supremul bine, ii provoaca si un sentiment de melancolie pentru contemporanii sai – ai nostri – Rica, Nae, Chiriac si ceilalti. Au fost asa de vii pentru mine, ca mi-nchipui c-au imbatranit si ei“. Astazi, ei sunt mai vii ca oricand!