Romanul jurnal, romanul autobiografic (III)
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: Eugen Simion
Am vorbit, in articolul anterior, despre mioriticul Sultzer, personajul cel mai pregnant, poate, din romanul autobiografic al lui Mihail Sebastian („De doua mii de ani...“). El nu vrea sa iasa din ghetou, recluziunea nu-l deprima, traditia ii da sentimentul securitatii morale.
Romanul-jurnal este, cum am zis, un eseu demonstrativ, un discurs polifonic in care se aude clar, atunci cand e nevoie sa restabileasca proportiile, vocea naratorului. E de banuit ca ideile lui sunt si ideile autorului, dar faptul, in sine, nu-i atat de important intr-un eseu romanesc care are, de regula, rostul de a pune conceptele intr-o poveste...
Din aceeasi categorie face parte si Baba, una dintre bunicile naratorului, daca inteleg bine increngatura lui familiala. Oricum, ea simbolizeaza traditia puternica si imuabila. Citeste Biblia in idis, se roaga, respecta randuielile si se pregateste sa moara fara a produce mult zgomot in jurul ei. Moare si, infatisand randuielile inmormantarii, prozatorul face reflectii despre ceea ce el numeste „atrocitatea doliului evreesc“. Sunt notatii fine si, in fond, la acest capitol se vede profunzimea spiritului sau epic. „Ce rau murim noi! – zice el (...) – traim prost, dar murim mai prost, in deznadejde, in lupta (...), doliul nostru e visceral, e tiranic, e lipsit de intelegere, mai mult: e lipsit de iubire (...). Moartea in Biblie e un fapt imparatesc“. O moarte iudaica, incheie prozatorul acesta care priveste oarecum de sus modelele de existenta ale unei lumi ce traieste de doua milenii in diaspora. In privinta ceremoniei ce insoteste moartea, naratorul este de parere ca moartea taraneasca („stapanita raceala taraneasca“) este mai simpla si mai potrivita. Dar ce plecare din lume este atat de demna incat sa impace spiritul? In privinta „psihologiei categoriilor“ in lumea evreiasca, opus lui Ashaverus (Sulitzer) este Sami Winkler, sionist, om fara probleme metafizice, calm, greoi, fara indoieli, „un birocrat de inima“, cum ii spune S.T.H., marxist patimas. El nu are crize de constiinta, nu-i sentimental si nu-i intelege pe cei care sunt nelinistiti si nu fac decat sa taie firul in patru tot timpul. „Eu nu cred nimic“ – raspunde el naratorului care-i face teoria spiritului iudaic impovarat de probleme. „Te ascult si bag de seama ca nu te pricep. E prea multa psihologie aici, si n-am timp de psihologie. Iti declar cu cea mai mare sinceritate ca n-am avut niciodata asemenea nedumeriri. Am fost totdeauna dumirit – am stiut totdeauna ce trebuie sa fac. Ma uit la tine cum te agiti, ma uit la S.T.H. cum se framanta, ma uit la atatia altii si nu inteleg, zau ca nu inteleg. In ce priveste grijile tale, ai dreptate, poate nu, habar n-am. Mie lucrul mi se pare firesc, sanatos si clar. N-am nici o indoiala asupra sfarsitului bun, dar nici graba n-am. Muncesc si astept.“ Mai decis, este, din aceasta categorie, S.T. Haim, matematician si marxist. El nu accepta solutiile precedente. E omul actiunii, vrea o schimbare radicala a structurilor si suprastructurilor, respinge in egala masura sionismul lui Winkler si filosofia ghetoului practicata de Sulitzer. Nu crede decat in cifre, este un fanatic al exactitatii, pentru orice argument are alt argument, nu accepta nuanta si este posedat de spiritul contradictiei. Un caracter, o viziune asupra existentei, un mod de a fi intr-o lume care, dupa el, se indoieste prea mult si nu face ceea ce trebuie. S.T.H. este, mai direct spus, omul care face revolutii. Pedagogia lui se bazeaza pe nesupunere, spiritul lui vrea sa incendieze lumea. „As vrea sa te nelinistesc – spune el naratorului care crede in modelele umanismului european, fundamentat, intre altii, de Montaigne. Impacarea dumitale ma inspaimanta. Montaigne, de care imi vorbeai asta noapte, e o erezie. Stendhal e o frivolitate. Daca asta iti ajunge ca sa dormi linistit, cu atat mai rau pentru dumneata. Iti doresc insomnii lungi, intunecate insomnii“. Pe sionistul Winkler il gaseste prea birocrat, legalist, el, S.T.H. cultiva, dimpotriva, spiritul insurectional, pregateste revolutia mondiala, cuvantul sau produce explozii si tacerile lui sunt subversive: „Eu oriunde voi fi, voi fi unde trebuie: fiindca eu fac revolutie“. In Franta, naratorul intalneste alti indivizi si, prin ei, studiaza alte modele de viata. Maurice Buret este iubitor de arta, spirit fin, „un om de veghe“, nu-i place tumultul, de aceea nu-l iubeste pe Chagall: „Simboluri greoaie, visuri neterminate, imagini confuze, ce vrea sa fac cu ele?“. E breton si de aceea nu-i are la inima pe teutoni si pe iudei. E antisemit? Marturiseste ca, da, este, dar nu in politica, ci in psihologie. Justificarea lui e ca spiritul iudaic este prea agitat si, din aceasta cauza, tulbura simetriile lucrurilor „E un spirit evreesc agitat, convulsiv si febril, pe care il detest. Este o anumita optica ebree care schimba proportiile lucrurilor, tulbura simetria lor, ataca realitatea lor. Inclinarea spre vis, pe care o laudai la Chagall, iata ce denunt in primul rand. Eu sunt un om de veghe. Nu-mi plac oameni treziti numai pe jumatate. Chagall al dumitale umbla pe hotarul dintre somn si trezie, ceea ce il descalifica pentru arta. Un evreu clar e un fenomen. Marea majoritate sunt somnambulici.“ Se intelege ca naratorul care primeste si analizeaza aceste optiuni, mentalitati, viziuni, nu se sfieste sa-si expuna punctul sau de vedere. Din acest unghi, romanul-jurnal este, cum am zis, un eseu demonstrativ, un discurs polifonic in care se aude clar, atunci cand e nevoie sa restabileasca proportiile, vocea naratorului. E de banuit ca ideile lui sunt si ideile autorului, dar faptul, in sine, nu-i atat de important intr-un eseu romanesc care are, de regula, rostul de a pune conceptele intr-o poveste (o fictiune epica) pentru a le face mai pregnante. Mihail Sebastian creeaza, s-a putut observa, un numar de personaje care sa reprezinte atitudinile posibile in chestiunea ce-l intereseaza. Dar cata psihologie, ce originalitate exista in aceste personaje, pe scurt: sunt sau nu memorabile epic aceste simboluri ale unei psihologii colective? Personajul care se retine, literar vorbind, in aceasta tipologie fixata de un „asimilist“ inteligent si scormonitor este, curios, cel ce pare a avea cea mai lenta viata spirituala, Abraham Sulitzer, omul cu carti, omul care cara pachete, omul care nu vrea sa iasa cu nici un chip din traditie. Ceilalti exprima cate o paradigma ideologica intr-o ecuatie de viata veche si extrem de complicata. Cu acest Arhaverus in lumea cartilor lucrurile sunt mai sigure. Are de partea lui o traditie veche si puternica si, in orizontul lui de existenta, are o viata interioara. Traieste in lumea cartilor si, filosof, el crede ca poate trai cu „Tora“ in mana la lumina lumanarilor. Ceilalti sunt turbulenti, se indoiesc prea mult sau sunt deja fanatizati de o idee, in fine, ei cauta ceva ce nu gasesc si, din aceasta pricina, destinul lor este tragic. Mai este desigur, printre aceste schite de personaje – atitudini sau personaje – simboluri intr-o paradigma ideologica, Blidaru, modelul naratorului si al unei intregi generatii. Nu-i un personaj memorabil, in acest roman, trebuie sa spun, l-au definit mai bine alti elevi, chiar si Sebastian ii face in jurnalul intim un portret mai complex. In „De doua mii de ani...“, Ghita Blidaru anunta doar un posibil personaj de roman de idei si roman de moravuri. Nota lui esentiala ar fi alianta dintre un sofist bine instruit in Universitatile germane si optiunile lui elementare in viata de zi cu zi. Cu alte vorbe, un ganditor autentic care citeste pe Kant si, in acelasi timp, se manifesta ca un plugar. „Un plugar de Valcea“, care asculta in casa lui concertele brandenburgice si, dupa aceea, se intoarce la butucul de vie, zice prozatorul. O lectie de modestie data de un om de carte sofisticat si paradoxal, o pedagogie a lucrurilor simple si esentiale? Un mod de a trai filosofia sau, cum a spus chiar filosoful acesta adorat de tinerii din anii '30, un mod de a patimi universul? Naratorul din romanul lui Sebastian vede in el o natura oximoronica, un spirit care traieste cu valori pe care gandirea lui le reprima. Elevul il priveste cu admiratie si teama. Ca pe un paradox: „Ramane mai departe neinteles pentru mine, prin ce miracol omul acesta gandeste totul, fara efort, fara simulare, ca un taran. Viziunea lui de viata pare sa se deschida spre atata cer si atata pamant cat se vede intre coarnele plugului. De mai mult nu are nevoie. El crede in legi de viata care se fac si se desfac deasupra capului nostru, crede in ierarhii pe care nimeni nu are dreptul sa le sparga, crede in stapanirea fara control a pamantului asupra omului. «Esti ceea ce pamantul tau te obliga sa fii si nimic mai mult».“