Candidatul perfect
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura ideilor »
Autor: Andrei Terian
Daca Alex. Cistelecan n-ar fi existat, el ar fi trebuit inventat. Si nu e greu de inteles de ce: existenta (sau, faute de mieux, inventarea lui) era cu adevarat o necesitate. Sa detaliez un pic situatia. In ultimii ani (mai exact, de prin 2004), democratia a triumfat pe deplin in Romania: economia merge excelent, informatorii Securitatii au fost demascati, iar dinozaurii culturali si-au pierdut functiile-cheie in sistem, fiind inlocuiti de oameni tineri, inteligenti si cu o imensa putere de munca. Pe scurt, totul e bine. Si totusi, exista aici si un mic inconvenient: daca totul e bine, atunci inseamna ca nu mai avem de ce sa ne agitam? Sau, altfel spus, daca toata lumea, de la, sa zicem, Mircea Mihaies la Corneliu Vadim Tudor e democrata, asta inseamna ca democratia nu mai are cu cine sa se lupte?
reusita majora a cartii lui Alex. Cistelecan consta in a vindeca stanga de propriile-i utopii.
Cred ca asemenea intrebari puteau primi doua raspunsuri. Primul dintre ele era sa acceptam ca, din moment ce toti intelectualii romani sunt, in momentul de fata, democrati, democratia devine un concept irelevant din punct de vedere ideologic (asa cum sunt „umanitatea“ sau „rationalitatea“, bunaoara); si, totodata, ca democratia are si ea diverse fete, care urmeaza a fi definite si ierarhizate. Sa acceptam, de pilda, ca democratia lui Mircea Mihaies e putin diferita de aceea a lui Corneliu Vadim Tudor – sau poate ca nu; dar, in fine, nu asta conteaza, am dat doar un exemplu ipotetic. Important este ca o asemenea situatie ar fi generat, la randu-i, alte probleme. Mai intai, pentru ca un camp cultural sa functioneze „normal“, in cadrul lui trebuie sa existe anumite antagonisme, opozitii si diferente. In consecinta, agentii culturali ar fi trebuit sa-si gaseasca alte trasaturi distinctive sub care sa se regrupeze – altele decat democratia. Sau, in cel mai rau caz, sa admita ca unii sunt mai putini democrati decat altii. Ceea ce nimeni n-ar fi acceptat in ruptul capului. Mai ales in Romania, unde democratia e un bun pretios, la care nu numai ca nimeni nu vrea sa renunte, dar fiecare incearca sa-si aduca aici prinosul intr-o maniera exemplara. Ajungem astfel la cel de-al doilea inconvenient: odata inlaturate reziduurile antidemocratice (in speta, ramasitele mic-stangiste), despre ce-ar mai putea discuta intelectualii „publici“? Despre ultimele curente din istoriografia occidentala? Despre politicile macroeconomice? Despre propriile lor profesii? Ma tem ca, intr-o asemenea situatie, majoritatea intelectualilor nostri ar fi intrat in somaj structural pe o perioada nedeterminata. Alex. CisteLacan Din fericire, exista si o alta solutie, mai putin periculoasa si, in orice caz, mai economica: daca tot am avem la dispozitie rolul de „baiat rau“, de ce sa nu-l reatribuim altcuiva? In acest context, Alex. Cistelecan a picat la tanc pentru a-si lua in primire partitura. E drept, establishment-ul cultural paltinisean n-a dus pana acum lipsa de contestari – si unele dintre ele, macar acelea ale lui Caius Dobrescu, Sorin Adam Matei si C. Siulea, deloc lipsite de inteligenta; insa niciunul dintre impricinatii de mai sus nu si-a declarat fatis orientarea stangista. Astfel incat Alex. Cistelecan devine candidatul perfect pentru o noua exorcizare a spectrelor lui Marx. Mai ales ca, scenariul fiind deja gata, nu era nevoie decat de actor. Care, spre meritul lui, aduce si o nota de exotism reprezentatiei, de vreme ce, in locul activistului troglodit, trecut acum pe linie moarta, ne vom intalni de-aici incolo cu junele cinic si perfid, care, scolit prin alde strainataturi („ai nostri tineri…“), s-a stricat la cap cu poststructuralisme si nu mai da doi bani pe invatatura stramoseasca a unui Zelea-Codreanu, bunaoara. Fireste, pe langa aceasta exista si alte date favorabile profilului: Alex. Cistelecan a debutat la o editura (semi)underground, vehiculeaza cateva teorii la fel de undergound (cel putin in Romania) si, nu in ultimul rand, vorbeste un limbaj pe care, chiar de l-ar asculta, oricum nu l-ar pricepe nimeni. In orice caz, decisiv ramane, totusi, primul fapt: Alex. Cistelecan se declara de stanga, deci i se pot pune in carca toate monstruozitatile comunismului, de la Canalul Dunare – Marea Neagra la cartela alimentara si de la realismul socialist la cultul personalitatii. Cu toata acestea, profilul de mai sus este, eufemistic vorbind, unul inexact. Si nu numai pentru ca stabileste o cauzalitate aberanta intre stalinism si stangismul lui Cistelecan, ci si pentru ca stabileste o cauzalitate destul de abrupta chiar intre stangism si Cistelecan. In fond, indiferent de optiunile stangiste ale tanarului filosof, nu trebuie sa uitam ca „Protocoalele Lacan“ este o carte despre Lacan. Sau, in orice caz, una care porneste de la el. Si aceasta deoarece nu conteaza aici neaparat ceea ce face Lacan, cat ceea ce face Cistelecan din Lacan. In fond, „Viata ca film porno“ e mai degraba un manifest decat un expozeu; e o carte scrisa de Alex. CisteLacan. Ce-i drept, din cele trei parti ale volumului, prima ramane doar in stadiul de aparare si ilustrare a lacanismului. Nu voi insista prea mult asupra ei, desi capitolele in care Alex. Cistelecan apara psihanaliza atat de vulgata, cat si de cativa filosofi de calibru greu precum Derrida, Althusser sau Sloterdijk sunt pe cat de coerente, pe atat de pasionante (minus partea finala a polemicii cu Sloterdijk, unde mitul kafkian al sirenelor se potriveste in argumentatie ca nuca-n perete). La fel de convingatoare e – aici, dar si in restul cartii – prezentarea rebarbativelor concepte lacaniene, pe care Alex. Cistelecan reuseste sa le faca interesante fara a le vulgariza: „Definitie: un pescar de pe Volga pescuieste zana apelor. Beneficiaza, ca atare, de trei solicitari gratis. Prima: „toata Volga sa fie numai vodca“. Zis si facut. A doua: „toate marile si oceanele sa fie vodca“. Zis si facut. A treia dorinta: „Si mai da-mi cinzeci de vodca“. Obiectul a este cei cinzeci de votca ce lipsesc intotdeauna dorintei pentru a corespunde cu solicitarea, restul de dorinta care ramane nesatisfacuta si vesnic de nesaturat, dupa implinirea tuturor solicitarilor posibile: avansul irecuperabil pe care broasca testoasa il are in fata lui Ahile.“ (p. 102) Traiasca victoria socialismului? Insa cel mai „greu“ segment al cartii e partea ei secunda, care deplaseaza teoria lacaniana catre politica si filozofie. Doua precizari mi se par necesare in aceasta privinta. Mai intai, e vorba de apropierea lui Lacan de conceptiile (post)marxiste. Alex. Cistelecan nu pretinde ca lacanismul ar fi o doctrina de stanga. Dimpotriva, chiar el afirma ca „psihanaliza e (…) intrinsec apolitica“. Prin urmare, alianta respectiva e negociata de chiar autorul cartii: „daca potentialul politic al psihanalizei nu este de ordin emancipator, utopic, revolutionar, pariul nostru in acest volum este ca el e, cel putin, de ordin critico-analitic. Ca, prin urmare si pana una alta, psihanaliza poate oferi un instrument excelent criticii radicale a hegemoniei neoconservatoare si neoliberale actuale.“ (p. 46) Insa o asemenea instrumentare a psihanalizei nu numai ca nu inseamna o „tradare“ a lacanismului (nici n-ar avea cum, de vreme ce Lacan insusi afirma ca „un psihanalist nu se autorizeaza decat de la el insusi“), ci ea constituie tocmai indicele de originalitate si – vom vedea – de eficienta al proiectului teoretic din „Viata ca film porno“. Pe de alta parte, perspectiva lui Alex. Cistelecan inlatura o serie de clisee ce apasa in momentul de fata imaginea stangii romanesti. Mai ales dinspre dreapta, fireste. Dar, nu mai putin, dinspre stanga. In fond, reusita majora a cartii lui Alex. Cistelecan consta in a vindeca stanga de propriile-i utopii. Sa vedem cum. Autorul cartii inventeaza o nuvela a unui presupus autor argentinian, Feliciano Entfremdung (germ. = alienare), in care „un informatician nebun“ lanseaza virusul „Traiasca victoria socialismului“, care, stergand toate bazele de date fiscale dintr-o tara, „lasa o societate fara proprietate fata in fata cu o proprietate fara societate“ (p. 56). Departe de a incifra un ideal anarhist, „nuvela“ lui Cistelecan indica, dimpotriva, inconsistenta unui asemenea proiect; ea e, daca vreti, un echivalent de stanga al „mainii invizibile“ a lui Adam Smith. Iar justificarea acestei inconsistente se gaseste chiar in analiza conceptului de „ideologie“, pe care Cistelecan il disociaza atat de acceptiunea sa triviala de uz curent (ideologia e musai ceva rau, in genul manipularii, al spalarii creierului etc.), cat si de interpretarile neomarxiste pe linia Althusser – Habermas (care continuau sa spere in iluzia unei cunoasteri transideologice). Prin urmare: „Posibilitatea politica a unei aproprieri fara rest si a unei aboliri totale a alienarii este, cel putin din punct de vedere psihanalitic, un fel de lume fantasmatica a sirenelor, sferelor si bulinutelor saluzie la titlul unui volum de Sloterdijk, n.m.t. Ca atare, ea e un efect spontan al alienarii insasi in registrul semnificant.“ (p. 63-64) Si totusi, implica oare aceasta constatare renuntarea la traditionalul ideal stangist al emanciparii? In nici un caz. Ba chiar din contra – si aici Lacan se dovedeste un levier extrem de util pentru o redefinire a proiectului politic al stangii. Atata doar ca, intr-o asemenea situatie, idealul emanciparii devine o tinta conceputa ca proces permanent si niciodata ca produs finit, ca imposibila si necesara deopotriva. Cu alte cuvinte, „victoria socialismului“ este asemenea celebrului „obiect a“ din teoria lacaniana: „restul de dorinta care ramane nesatisfacuta si vesnic de nesaturat“; sau, daca vreti, „cei cinzeci de votca“. Iata, asadar, punctul-cheie in argumentatia lui Cistelecan, care da astfel unul dintre cele mai consistente proiecte teoretice ale stangii din Romania postcomunista (nu ca ar fi fost multe…). E un punct care, in orice caz, trebuie citit in paralel cu retrasarea raporturilor dintre dreapta si stanga, pe care tanarul filosof a facut-o intr-un articol – din pacate, nepublicat in volum – aparut cu un an in urma in paginile revistei „Cultura“: „Deosebirea dintre stanga si dreapta nu tine de o repartizare diferita a simpatiilor fata de o categorie sociala sau alta, ci tine deja de un diferend ireconciliabil asupra semnificatiei politice pe care o au aceste determinatii social-economice. Concret, diferenta dintre stanga si dreapta e, in acest context, diferenta dintre politica si administratie: in timp ce a doua guverneaza tocmai asignand determinatii imuabile actorilor politici, acordand fiecarei parti parcela care i se cuvine, fixand, asadar, subiectul in tarcul identitatii sale, politica – altfel spus: stanga – nu survine decat odata cu fractura reala a acestor determinatii simbolice. (...) De unde rezulta inca o consecinta capitala (...) scopul politic al stangii nu este bunastarea, ci libertatea. (...) Singura noastra sansa este sa formalizam si sa prilejuim subiectivarea politica a maselor, sa mosim nasterea subiectului politic, adica acea fractura politica in care subiectul survine intr-o exceptie imanenta propriei sale individualitati. Dar, cum spunea Marcuse, „freedom is the condition of liberation“. In lipsa acestei libertati, pe care fiecare trebuie sa si-o asume, putem fi siguri ca vorbim cu peretii.“ Psihanaliza cotidianului Ultima parte a „Vietii ca film porno“ e compusa din sase „aplicatii“ care, abordand diverse fenomene si obiecte ale societatii contemporane precum poseta, zicala „Te iert, dar nu te uit“, rolul instalatorului, guma de mestecat, fumatul, marijuana si cafeaua, alcatuiesc o veritabila psihanaliza a cotidianului. De pilda, o cunoscuta reclama la cafea e recitita din unghi psihanalitic si rescrisa in consecinta („Ce? Ai schimbat cafeaua? Angoasa in civilizatie“): „Daca e sa aplicam aceste dezvoltari teoretice la scena noastra publicitara, vom obtine o cu toata alta desfasurare a evenimentelor: solutionarea lor finala – realizarea faptului ca „am gresit etajul“ – nu este decat o fuga similara din real in fantasma. Care este atunci cosmarul care iese la lumina timp de o clipa, pentru a fi rapid reconvertit in vis si reclama: subiectul – clasa de mijloc, tipologie mic-burgheza – revine de la lucru, intra in propriul apartament, isi gaseste copilul pietrificat de indiferenta, sotia care ii intoarce spatele, si, capac la toate, in loc de cafea, o zeama Jakobs (sic!) abominabila. In aceste conditii, neputand sa accepte acest real sufocant, individul accepta sa fuga in delir si sa-si inchipuie ca a gresit etajul.“ (p. 153). Asemenea pagini se numara printre cele mai captivante ale volumului. Chiar daca nu neaparat si printre cele mai reusite. Sa luam, de pilda, „Avem un fumator in cartier“: ca fumator invechit, sunt de acord cu diagnosticarea diverselor interdictii aplicate confratilor intru suferinta drept „comercializare a vinii pure“; ca viitor nefumator, consider excesiva afirmatia ca fenomenul ar indica „aparitia politiei integrale intre subiect si el insusi“. M-as fi asteptat, in schimb, ca Alex. Cistelecan sa propuna o limita care sa reglementeze intr-un mod rezonabil pretentiile fiecarei tabere. Dincolo de aceste derapaje si in ciuda titlului frivol, „Viata ca film porno“ e o carte profund serioasa, care confirma statutul si valoarea celui mai bun eseist din generatia tanara.