Invataturile lui Ceausescu Nicolae catre supusii sai – scriitorii
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura ideilor »
Autor: Nicolae Coande
Ceausescu stenografiat da mult mai bine decat daca l-ai fi ascultat intr-unul din interminabilele lui discursuri. Asa cum sunt oameni telegenici, desi realitatea nu i-ar favoriza imediat, Ceausescu e stenografic, mai ales cand il reciteste un ziarist in incercarea de a dovedi ca a fost judecat sumar si executat pervers (dupa Ion Cristoiu, Ceausescu era interfata glorioasa a Constitutiei). Sau ca in stenogramele (patru la numar) care alcatuiesc „Ceausescu, critic literar“, volum aparut la Editura „Vremea“ intr-o editie alcatuita de Liviu Malita.
Nicolae Ceausescu era mai mult decat un „critic“: era seful Canonului literar romanesc insusi.
1. Editorul acestei carti care s-a bucurat pana acum de o atentie sporita din partea criticii „reale“ semneaza un lamuritor studiu introductiv si se ocupa totodata de notele care fac necesarele conexiuni cu alte surse istorico-literare aparute intre timp, absolut indispensabile fie si unui lector avizat. Bun, dar cine poate spune ca este „avizat“ cand vine vorba de un fenomen atat de „vast“ care locuieste in expresia „Ceausescu, critic literar“? Si ce semnifica virgula, in cazul de fata, dintre numele primului presedinte al Romaniei impuscat in decembrie 1989 si pretinsa specializare pe care acest comunist pur si dur ar fi avut-o candva? Este ea, asa cum exista o definitie a sa de pe la sfarsitul secolului al XVI-lea, „acel mic punct incovoiat care urmeaza dupa portiuni mici dintr-o propozitie, iar in scris ne avertizeaza sa ne oprim acolo si sa ne ajutam un pic respiratia“ sau, in acest caz, semnifica andro-pauza gandirii vaste a unui barbat de stat care astepta Nobelul pentru Pace si a primit doar cateva gloante de la propria armata? Respiratia dupa Ceausescu e si azi, adesea, la fel de greoaie ca si pe vremea (proasta) a lui. Seful Canonului literar Ironia continuta a titlului cartii poate fi cu greu alungata, in ciuda faptului ca inaintand in „corpul“ textelor adunate sub sigla „vandabil“ observi ca Nicolae Ceausescu era mai mult decat un „critic“: era seful Canonului literar romanesc insusi. Vorba lui Marcel Reich-Ranicki (recent tradus cu un text-elegie pentru canon de Daniel Stuparu in „Timpul“): „Renuntarea la un canon intr-o societate civilizata ar fi nu doar un lucru fatal, ci de neimaginat“. Ei bine, fara sa zic vorba mare, Ceausescu avea sanse reale sa devina Canonul. Aspiratia totalitara a ultimului secretar general al PCR se poate deduce si din acest instinct de secreta afirmare. Un Ceausescu ce vorbea in basme si gandea in poezii, daca e sa ne luam dupa visul „chimeric“ de a unifica stilurile din literatura natiei intr-un melting(pol)pot ideologic de unde figura eroului comunist sa rasara superba, aidoma visului sau de a dura Reich-ul comunismului romanesc. Un Ceausescu atent la mofturile „onirice“, ca si la suferintele pedestre ale scriitorilor romani, carora le face cadou Casa Scriitorului de la Neptun, dar de la care pretinde – loial principiului cererii si ofertei – balet, teatru, roman si poezie in stare sa redea clivajul dintre satul interbelic si cel in care fericirea se cuibarise in C.A.P.- uri unde recordurile la grau sunt batute rau de tot in fiecare an. Un Ceausescu care scoate unt din scriitorul intrat intr-un izolationism pagubos pentru creatie si-l trimite in productie sau, mai usor, la exemplul lui Vasile Alecsandri – adica boierul luptator pentru ideea unionista. In articolul meu, ma voi referi indeosebi la primele doua intalniri ale Secretarului cu „activul scriitoricesc“, pentru ca ele graviteaza in mod special in jurul spaimei provocate scriitorilor de strangerea surubului prin aparitia tezelor din iulie, asa cum au fost botezate hotararile luate de Ceausescu la „Consfatuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei si al activitatii politice si cultural-educative“ din iulie 1971. Prima dintre aceste intalniri se petrece, odiseic, pe malul Marii Negre, la Casa Scriitorului, pe 4 august 1971, cand Ceausescu vine insotit de Elena Ceausescu, Maxim Berghianu, Leonte Rautu, Miron Constantinescu, Ion Stanescu, intre altii, iar scriitorii ii dau „replica“ in frunte cu Zaharia Stancu, in postura de moderator discret si de aplicata surdina atunci cand unii dintre urmasii lui Femios uita cu cine stau de vorba. In ciuda unor discursuri demne probate de cativa dintre cei prezenti, scriitorul roman se inscrie si el fara efort in ceea ce Liviu Malita numeste visul de a fi chemat personal la Lider, nutrit, bunaoara, de un Mihail Bulgakov. Ajuns in fata Sefului, scriitorincul roman se poate regasi fatal in postura descrisa de Adrian Nastase, atunci cand sefii rebeli ai unor filiale au debarcat la Bucuresti sa-i ceara „socoteala“: „au venit cu ideile lor si au plecat cu ideile mele“, le declara cinic Nastase dupa intalnire ziaristilor care sperau sa afle de un scandal. Ceausescu are autoritate printre participanti si, ceea ce este cel mai important, el pare urmat de marea masa a scriitorilor care il pretuiesc pentru ca se coboara printre ei, chiar daca sunt angoasati la gandul ca „tezele din iulie“ tocmai incepeau sa puna capastru ideii de libertate de creatie. Sa nu uitam ca liderul comunistilor romani era intr-un an fast pentru cariera sa, pe care o dorea cat mai planetara: venise din China unde discutase cu liderii celeilalte mari puteri comuniste contestatara a hegemoniei Moscovei. Mai mult, in acelasi an, ii intalnise la Bucuresti pe Richard Nixon si Henry Kissinger, dornici sa tatoneze o posibila apropiere a Washingtonului de Beijing. De altfel, in memoriile sale, Kissinger marturiseste ca a vazut in Ceausescu „un operator viclean, ambitios si constient de puterea sa pe scena internationala, care a reusit sa-si transforme tara intr-o intersectie de neocolit“. „Draga, uita-te la tine cat ai crescut!“ Cu aceasta aureola de lider international, Ceausescu vine in fata unor scriitori care aplaudasera pana atunci ambitia sa de a mentine linia independenta in fata sovieticilor, ca sa nu mai vorbim de bugetul oferit cu generozitate de catre partid. Numai ca „liberalul“ nascut la Scornicesti are planuri mari pentru C.A.P.-ul de scriitori de la U.S.R.: „Fiecare poate sa scrie ce vrea, dar si noi suntem in stare sa promovam ceea ce consideram ca ne serveste“. Jupanul le spune pe scurt scriitorilor la cine sunt painea si cutitul. Vesel ca un poet cu temele facute la zi (este chiar citat de Sef ca unul care se oferise sa fie trimis un an „in productie“ – „sa vedeti ce poezii am sa fac!“), Paunescu, pe care Ceausescu il lauda ca pe o mladita a partidului cu posibilitati de crestere intr-un an cat altii in zece, este juisorul inflacarat care-si iubeste Stapanul („lupta nu e usoara pe care PCR o duce in lumea de azi pentru niste principii, sa zic asa, morale, in lumea contemporana“) si ii da asigurari de fidelitate in timp ce-i explica faptul ca el, ca poet politic, nu este publicat. De altfel, Paunescu va avea in discutiile la care ia cuvantul in fata lui Ceausescu o permanenta atitudine de Ianus Bifrons: prea-plecat, in iubirea sa fata de invataturile lui „Neagoe“ Ceausescu, dar abil atunci cand va cere sa afle din gura acestuia cum este cu „chinificarea“ Romaniei de care vuia presa internationala. Mult mai versat decat Paunescu (poetul avea doar 28 de ani si era la inceputul carierei de poet de curte), Ceausescu le explica scriitorilor ca n-a venit acolo sa critice, dar viitorul e in fata: „Inca cu scriitorii n-am facut o sedinta ca sa critic cum stiu!“ Amenintarea este abia voalata si va fi pusa in anii urmatori in practica. Dupa ce face recomandari inclusiv lui Jebeleanu („Eu am pretentia pentru Jebeleanu, ca sa pot sa spun ca scrie bine sa scrie si poezii care sa militeze pentru faurirea unei constiinte noi a omului“), el atrage atentia asupra felului in care sunt primiti scriitorii in Uniune (cu nimic mai breaz decat azi, cand in plina epoca de libertate la USR sunt primiti tot felul de grafomani, dintre care destui s-au distins ca cenzori sau scriitori la ziare comuniste pe timpul lui Ceausescu!): „dar pentru ce in Uniunea Scriitorilor trebuie sa intre cine vrea si cine nu vrea…?“ Drept care da exemplul trantorilor – acestia sunt omorati de albine, iar strategia poate fi aplicata si la U.S.R. Retoric, ca spre a preveni o eventuala interpelare, se intreaba cum poate fi interpretata libertatea de creatie daca partidul are anumite cerinte ce pot contraveni intentiilor libertarian-libertiniste ale scriitorilor. Raspunsul e antologic, prin perfidie si prin eludarea sensului libertatii de creatie: „Ramane foarte bine. Cine e pentru constructia socialismului are libertate sa scrie in orice forma, mai bine, mai rau, aici depinde de talent, dar alte conceptii, la alte ideologii nu le putem face loc in societatea noastra“. Mesajul e clar, chiar daca aici el anuleaza standardul de calitate pe care-l enuntase anterior. Fiindca PCR conduce tara, Ceausescu vrea literatura comunista, chiar daca se intampla sa fie mai proasta. Si a avut-o, cu asupra de masura, in spiritul acelui comandament pe care il expune chiar la intalnirea de la Neptun: „Oamenii de litere sa aiba si ei un program. Eu stiu ca unii spun: literatura si arta nu poti s-o planifici. Sa va spun drept, mie nu mi se pare imposibil (…) Cum cerem sa producem si bunuri de consum si bunuri tehnice la nivelul cerintelor, si in domeniul artei avem aceleasi pretentii.“ Si fiindca Ceausescu se apuca sa critice filmele care au fost trimise fara succes la Cannes, Paunescu banuieste ca e momentul in care poate apara libertatea de creatie, dar si filmul „Reconstituirea“, regizat de Lucian Pintilie. Plin de avant si increzator in virtutile dialogului cu presedintele tarii (pe care il si caineaza lacrimogen ca imbatraneste prea repede), Paunescu se lanseaza in apologia unui film care „face glorie Romaniei“. Replica nu intarzie si este deosebit de dura, caci Nicolae Ceausescu era si critic de film, nu doar literar: „Eu consider ca „Reconstituirea“ nu este un film bun. Nu da nimic, pentru ca prezinta denaturat poporul nostru; prezinta acolo ca o gloata care se arunca“. Evident, gloata e net diferita de massa. Limbajul criticului de film Ceausescu e defectuos la culme, dar are meritul ca spune exact ce gandeste unor oameni emotionati de himera autonomiei esteticului si a individualismului creator: „E un film mediocru, putin spus, pentru ca denatureaza realitatea romaneasca“. „Marxismul s-a afirmat intotdeauna cu bataie…“ Dupa acest dialog in care fiecare afla cum gandeste celalalt, e randul lui Alexandru Ivasiuc sa declare ca a fost cenzurat pentru ca si-a permis in anumite articole sa defineasca altfel decat in dogma oficiala ce inseamna sa fii marxist. Calamburgiu, Ceausescu ajunge la concluzia ca „marxismul s-a afirmat intotdeauna cu bataie, nu de la sine…“. Ivasiuc stia asta mai bine decat multi din sala: puscaria practica bataia in lupta pentru impunerea marxismului. Din intreaga discutie se degaja senzatia de control pe care Ceausescu o detine permanent, precum si modul autoritar in care isi impune ideile doctrinare, imun la obiectii, atatea cate sunt. Compara literatura cu o gradina din care tai, plivesti „florile rele“, buruienile (declara ca el insusi gradinareste si il da ca exemplu pe… Paunescu, o floare aleasa printre buruieni: „Draga, uita-te la tine cat ai crescut!“), iar din USR doreste sa faca „o Uniune de activitate ideologica, o Uniune de lupta“ in spirit marxist-leninist. Intalnirea se termina cu scriitorii bulucindu-se spre elicopterul prezidential cu care Ceausescu se deplasa la Tulcea: „Nu toti. Plecam cu un elicopter, sa vedem cati pot merge in elicopter.“ Ultima data, in 22 decembrie, n-a incaput nici un scriitor.